„Via lui” , via mea... - ce contează a cui?! mâncarăm bine!

TIPĂREȘTE

Deia este unul dintre cele mai frumoase sate tradiționale mallorcane și desigur că nici noi n-aveam cum să-l ratăm. Doar că – știți cum se-ntâmplă – socoteala de-acasă câteodată nu bate neam cu a’ din târg. Adică în loc s-o cotim dreapta, spre zona istorică și dichisită, o ținurăm tot înainte, în direcția unde, cel puțin pe hartă, se întrezărea concentrația cea mai mare de cârciumi. Căci deocamdată era musai să potolim șoriceii din burtici. Piramida nevoilor, deh...

Doar că majoritatea erau închise. Mâncătoriile. Deși pe hartă apăreau deschise. Hai, ceartă-te cu harta, @crismis! „Mai facem o-ncercare – zisei nervoasă-măr (efect advers de la foame, mereu mi se-ntâmplă) – și dacă nu, mergem mai departe!” Restul găștii mă urmă apatică (tot efect advers de la foame, dar nah, subiecți diferiți) pe cărarea ce urca agale din șosea: Carrer Viña Vieja i-a zis mama ei. Oh, ce nume frumos!... Și predestinat, aș putea spune!...

Și fuse cu noroc, căci bodega ce-o ochisem la nr. 4 se dovedi cât se poate de deschisă. Sa Vinya o numi mama ei; pe catalaneză, cică „via lui” . A cui?! Ce mai contează?!... Străbăturăm un mic patio mobilat de doar 2 mese rotunde, din cele de servit „la varice” (n-or fi avut unde să le depoziteze, că nu dădeau prea bine), apoi pătrunserăm pe sub bolta vegetală, care ne conduse fix pe terasa umbroasă a restaurantului. Aici – agitație destulă: meseni îndeletnicindu-se cu de-ale gurii, ospătari și ospătărițe robotind în sus și-n jos, cărând tăvi încărcate cu farfurii, pahare și carafe. Încă aveam inima-n gât, căci nu se zărea nicio masă liberă și-am zis că degeaba ne-am nevoit până-aici. Dar am stricat o întrebare totuși către unul din băieții sprințari. Și bine făcui; acesta ne indică o masă mai după colț, în stânga, pe care n-o văzuse niciunul dintre noi. Era cam însorită, însă nu pentru mult timp, doar până când băiatul nostru desfăcu umbrela uriașă deasupră-ne.

Masa deja ne aștepta, pregătită cu toate cele: farfurii, tacâmuri, pahare, șervețele. Și o portocală????. Da, am observat, fiecare masă avea drept decor câte o portocală pe mijloc. Mi-a plăcut asta.

Am primit rapid meniuri, o foaie A4 față-verso, ușor de parcurs (în limbile spaniolă/engleză/germană) și nici greu de ales. Cum se poartă, am ales întâi băuturile. Șoferul e sacrificat ca de obicei și bea apă (4,9 euro/sticla de 1 litru). Nouă, celorlalți, ne convine, căci la o adică ne putem servi din apa rămasă????... Diana e cumințică de felul ei, solicită limonadă naturală (4 euro paharul). Restul – alcooale. Milena, ca de obicei, un pahar de prosecco???? (5,5 euro), eu și Paul avem chef de câte o berulă????. „Locală?” ne întreabă gazda. „Of course!” Și așa facem cunoștință cu Rosa Blanca (3,2 euro/330 ml), un sortiment de care aveam să ne îndrăgostim la prima degustare! Exact genul meu! Dulce, aromată, fină, nefiltrată! Din fericire, o vom regăsi pe rafturile supermarketurilor în zilele următoare și ne vom fi făcut suma cu ea. Recomand!

Dar să nu uităm că șoriceii îs șmecheri, nu-i prostești doar cu lichide, ei vor solide! Deci, ce halim?! Nu mai țin minte ce-a dorit fiecare (deh, trecură 4 luni și încă 5-6 vacanțe!), îmi amintesc doar ce-am mâncat eu: cotlete de miel cu piure de cartofi dulci și legume (broccoli, sparanghel, roșii cherry) trase la tigaie (28 euro). Și mai am nota de plată și Google Translate și poze după meniu, deci pot reconstitui cu succes: langostine la grill cu legume (22 euro; ăsta cred c-a fost Tati), tagliatelle cu creveți (15,9 euro), salată de roșii cu burrata (13,9 euro), brânză de capră învelită în jamon, totul pe grătar, plus salată (9,9 euro) și tortilla con patatas (un fel tradițional spaniol pe care-l execut și eu cu succes câteodată pe-acasă, un fel de tartă coaptă în tigaie acoperită, cu cartofi felii, ceapă și ouă bătute; 7,5 euro). Am fost întrebați dacă vrem să deschidem masa cu antreul consacrat mallorcan – pan, aiolli, olivas (măsline, cremă de usturoi și pâine) – și da, am vrut, chiar cu recunoștință, altfel cred că am fi fost nevoiți să ne înfigem în pietrele din jur; asta ne-a adus un plus de 5 euro pe nota de plată, dar zău de ne-a păsat vreun pic!

Ca de obicei, urmă o pauză de vizitat toaletele (care se află în interior, în restaurantul-mamă; nimic spectaculos) și de pozat ce se poate poza, căci deh, să nu incomodăm ceilalți vizitatori. Pozarăm mai ales împrejurimile, absolut spectaculoase, cu case de piatră „înecate” într-o mare de vegetație. Plus mușcatele din prim-plan. Plus ceva flori de lămâi, plus o mimoză rușinoasă... Ne descurcarăm.

Veniră băuturile, pe urmă măslinele&aiolli&pâinică și toată lumea (de la masa noastră) amuți! Îmmm... Ce deliciu!... Pâine rumenită, unsă cu pastă discret usturoiată și sărată cu câte o măslinuță... Zău că știu să mănânce mallorcanii ăștia!... Și o gură de Trandafir Alb pe urmă; ce-ți poți dori mai mult?!

Mâncarea nu întârzie nici ea prea mult și vă jur că, pe măsură ce masa se popula, oftaturile noastre sporeau și ele. Toate arătau minunat, miroseau minunat și gustul avea să se dovedească minunat! În sfârșit, viața e frumoasă! Era frumoasă și înainte, dar acum e maxim de frumoasă! Săru’ mâna pentru masă! (ca să rimeze)

Nota de plată a venit caligrafiată frumos pe un formular personalizat și a totalizat aproape 133 euro. Un pic peste 25 euro de persoană, ceea ce e un preț decent, după mine. Amintirea acestor momente – neprețuită, desigur...

... Din păcate, n-a mai fost timp pentru Deia. Ne-am pus problema: ce să facem mai degrabă, să ne întoarcem în centrul istoric din Deia sau să continuăm spre Valldemossa?! Am ales a doua variantă. Nu regret. Regret doar că, măcar în vacanțe de-ar fi făcut Doamne-Doamne ziua de 48 de ore... Sau măcar de 36...

Servire promptă, amabilă. Nota 10.

Gustooos! Totul.

Aproximativ la șosea. DE fapt, un pic mai sus. Priveliște frumoasă de pe terasa restaurantului.

---

VIZUALIZĂRI: 533 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI