Un vis frumos în alb-albastru: hopăind prin Ciclade

TIPĂREȘTE

La începutul lui februarie, cu câteva zile înainte de a împlini 71 de ani, Adrian, soțul, prietenul cel mai bun, tatăl copilului meu, însoțitor de nădejde în călătoriile turistice și prin viață m-a părăsit.

Mulți ați aflat de moartea lui din postarea de pe Facebook și mi-ați transmis condoleanțe și mesaje de îmbărbătare. N-am fost în stare să vă răspund atunci, o fac acum: mulțumesc!

În ianuarie reușisem să organizez întreg materialul aferent penultimei noastre călătorii împreună. Ultima a fost cea din Cipru - Ayia Napa vezi impresii și Larnaca vezi impresii, despre care mi-a fost foarte ușor să scriu. Călătoria despre care vreau să vă povestesc în cele ce urmează s-a dovedit însă cu mult mai dificil nu doar de documentat, ci și de pus în vorbe și imagini. Am vizitat multe locuri și inițial nu prea am știut cum să le grupez, și am făcut peste 1.500 de fotografii pe care a trebuit să le sortez. Lucruri care mi-au luat mult timp.

Încerc acum să dau drumul acestui „serial” care, dacă voi reuși să-l duc până la capăt, va fi un soi de roman fluviu alcătuit din unele reviewuri lungi (ca cel de față) și nu știu cât de captivante, agrementate însă (pentru a le face cât mai puțin plictisitoare) cu poze frumoase - sau cel puțin așa îmi place mie să cred.

Nu vă ascund că scopul meu primordial e unul egoist - terapeutic, s-ar putea spune. Dacă informațiile conținute, părerile mele personale și recomandările vor fi de folos cuiva, cândva, cu atât mai bine!

La primul review, cel „de încălzire” , începusem să lucrez la începutul anului, structurându-l, alegând titlul (ce include un barbarism inspirat din expresia „island hopping” , adică „a face sărituri din insulă în insulă” ), și chiar scriind primele paragrafe. Le voi lăsa așa cum le-am conceput în ianuarie, când eram entuziasmată și bucuroasă totodată să împărtășesc cu voi amintiri dintr-una dintre cele mai frumoase excursii făcute în viața mea. Nu știu însă dacă voi reuși să păstrez același ton voios pe tot parcursul serialului...

Fericirea este bicoloră!

Vi s-a întâmplat vreodată să vedeți o imagine care să vă taie, pur și simplu, respirația?

Mie da. Chiar de mai multe ori. Și despre una din aceste dăți vreau să vă povestesc acum.

S-a întâmplat în 1991, la prima mea vizită în Grecia. Atunci, în acel august torid (căci țărăncuță cum eram, nu-mi dădusem seama cât de fierbinți sunt verile în bătrâna Eladă), plimbându-mă pe strada Egnatia din Salonic, am găsit într-un magazin de suvenire un calendar de mici dimensiuni în care pe copertă erau înfățișate, pozate de la înălțime, câteva case cu terasă, zugrăvite în alb și cu lemnăria vopsită în albastru, printre care se strecurase o biserică albă cu cupolă bleu și crucea avântată spre cerul senin, de un azuriu desăvârșit. Iar în fundal, marea în tonuri calde ce treceau de la turcoaz spre siniliu.

Totul atât de simplu și curat. În numai două culori. Perfecțiunea întruchipată!

Acum mai toată lumea poate recunoaște în modesta mea încercare de descriere acea imagine din Santorini la fel de emblematică pentru Grecia ca Acropola ateniană. Eu, însă, habar n-aveam la acea vreme de unde era fotografia care mă vrăjise. În apărarea mea, țin să vă reamintesc că mă aflam în anul de grație 1991, când nu aveam la îndemână internetul, iar cunoștințele mele cu privire la geografia Europei se limitau la cele învățate în școală, când nu excelasem, oricum, la această materie.

Nu auzisem de Insulele Ciclade, dar am cumpărat calendarul (îl am și acum) și imaginea de pe coperta sa mi-a rămas întipărită în minte.

Așa de tare m-a impresionat Santorini, încât mereu mi-am dorit să ajung în Ciclade.

Și am reușit! După 32 de ani! Și în Mykonos...

Dar înainte de a vă relata despre fabuloasa mea experiență cu această destinație, câteva vorbe despre ea.

Ce sunt Cicladele?

Despre Grecia se zice că ar avea cam 5.000 de insule. După unii autori, chiar peste 6.000...  

Nu știu care sunt criteriile de acordare a statului onorant de insulă, însă de fiecare dată când zăream câte o stâncă ițindu-se din mare, mă întrebam cu Adrian dacă fusese și ea pusă la socoteală.

Din aceste 5.000-6.000 de insule, se pare că 227 ar fi locuite. Deși nici în privința acestui număr n-aș pune mâna în foc. Au contabilizat oare și peticele de pământ din largul mării fără de alte construcții la activ decât o stână locuită temporar de câțiva ciobani, în jurul căreia pasc vara caprele în transhumanța tipic grecească? Ori împopoțonate cu doar un unic, ditamai conacul cu piscină, ridicat de cine știe ce miliardar excentric și iubitor de solitudine?

Insulele grecești se împart în 6 grupuri, unul din ele - probabil cel mai cunoscut - fiind al Cicladelor, format din 220 de insule, din care 33 locuite. Naxos este cea mai întinsă iar Delos, nelocuită dar extrem de importantă din punct de vedere istoric și religios, cea mai mică. În afara celor amintite mai-sus, enumăr alte câteva: Paros, Andros, Tinos, Amorgos, Folegandros, Syros, Ios, Milos.

Cicladele sunt situate în Marea Egee, la sud de Peninsula Attica și de Evia (un alt loc care mi-a mers la suflet) și sunt dispuse într-un soi de cerc („kykkos” în limba greacă) în jurul insulei sacre Delos, Andros fiind cea mai nordică dintre ele iar Santorini cea mai sudică. Legenda spune că Poseidon s-a supărat așa de tare pe nimfele Ciclade, încât a lovit cu tridentul său munții Greciei și a împrăștiat sfărâmăturile în mare. Și așa au luat naștere aceste bucăți de pământ înconjurate de ape. Iar oamenii s-au „răzbunat” pe necruțătorul zeu dedicându-i în Ciclade un singur sanctuar, pe insula Tinos...

Cicladele au fost locuite începând cu epoca neolitică, cunoscând o remarcabilă perioadă de înflorire în mileniile II-II î. Hr. Civilizația cicladică, mai veche decât cea minoică, pe care a influențat-o, a fost renumită pentru idolii din marmură sau obiectele de ceramică și obsidian exportate în Grecia continentală sau în Creta, „sora cea mare” care a cucerit arhipelagul cicladic la finele mileniului II î. Hr. În jurul anului 1450 î. Hr. Cicladele au fost ocupate de micenieni și în 1100 î. Hr. de dorieni, care au construit marele sanctuar religios de la Delos.

Ulterior Cicladele au intrat sub controlul perșilor, apoi sub cel atenian, pentru ca între 133-129 î. Hr. să fie cucerite de romani. Creștinarea insulelor pare să se fi produs de timpuriu, în secolele III-IV, după această perioadă acestea intrând pe rând în vizorul piraților, goților, slavilor și sarazinilor, iar în veacul al IX-lea sub dominația Imperiului Bizantin.  

În 1204, după a patra cruciadă, învingătorii bizantinilor și-au împărțit prada iar Cicladele au revenit venețienilor, care le-au guvernat prin „procură” , cu ajutorul latinilor (francilor), care au construit castele și au întreținut curți „regale” ca pe continent.

Turcii, deveniți între timp o mare putere, au cucerit insulele în 1537, însă, la fel ca venețienii, n-au reușit să le țină sub control, peticele de pământ fiind prea împrăștiate iar cheltuielile aferente întreținerii unei garnizoane pe fiecare din ele mult prea mari. Așa se face că unele insule au rămas sub administrația unor nobili locali și, în același timp, sub puternica influență a Bisericii Ortodoxe, favorizată de sultani, ceea ce a dus treptat la convertirea multor catolici la ortodoxism.  

Au existat, bineînțeles, răscoale, ca cea din 1770-1774, în timpul Revoltei Orlov, premergătoare Războiului de Independență, la care insulele „noastre” au participat numai sporadic, primind însă un aflux de populație după masacrele din Chios (1822) și Psara (1824). În 1832 Cicladele au devenit parte a Regatului Greciei.

Secolul al XIX-lea a adus prosperitate Cicladelor, și în special insulei Syros, protejată de francezi, autoproclamați apărători ai catolicilor. Capitala sa și a Cicladelor, Ermoupoli, a beneficiat de pe urma distrugerilor provocate în război flotelor locale din Hydra sau Spetses și a devenit un puternic centru industrial, cel mai mare port din Regatul Greciei și al doilea oraș ca mărime, după Atena, Salonicul fiind încă sub ocupație otomană. Această poziție privilegiată a fost pierdută după 1893, odată cu construirea Canalului Corint, când Cicladele au încetat să mai fie o escală maritimă de interes vital în rețeaua de rute comerciale.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insulele au fost ocupate mai întâi de italieni, apoi de germani, și au suferit destule pagube, deși cel mai mare dușman al rezidenților a fost foametea. Rezistența locală a avut prea puține șanse de reușită din cauza izolării geografice. Între timp, pe insule sosiseră și mulți deportați, membri ai sindicatelor și partidelor de stânga, exilul fiind o soluție mai ieftină pentru guverne decât detenția în închisori.  

Tergiversarea cu care autoritățile au luat măsuri pentru îmbunătățirea infrastructurii a făcut ca până în anii 1960 populația insulelor să rămână cantonată în vechile ocupații de bază: cultivarea pământului, creșterea animalelor și pescuitul. Asta nu înseamnă că Cicladele nu dispun și de alte resurse naturale, exploatate și astăzi: emeri, minereu de fier, ciment vulcanic, sulf, zinc, obsidian, plus - desigur - marmură.  

Turismul de masă este însă cel care a asigurat, de prin anii ’60, prosperitatea insulelor, unele din ele trăind exclusiv sau aproape exclusiv din banii cheltuiți de vizitatori pe hoteluri și vile, restaurante, închirieri de mașini, biciclete, ATV-uri, shopping etc.

Am pomenit de turism. Așadar,

De ce am alege Cicladele?

Sunt o mare iubitoare a Greciei și puține din locurile pe unde am trecut în numeroasele mele vizite pe aceste meleaguri nu m-au impresionat. Iar excursia în Ciclade mi-a confirmat cele văzute în urmă cu 32 de ani în Salonic pe coperta unui mic calendar: da, casele sunt albe, lemnăria e de cele mai multe ori albastră, la fel și bolțile bisericilor. Albastru și alb, steagul Greciei, cerul senin și spuma albă a Mării Egee...

Dar poate că acestea nu sunt de ajuns. Să vedem și alte argumente pro-Ciclade:

♥ clima blândă, ce prelungește sezonul estival din mai până târziu în octombrie

♥ diversitatea plajelor, unele cu nisip fin auriu, altele cu pietricele alunecoase și pământ închis la culoare, de origine vulcanică, întinderi lungi, bătute de vânturi, ori mici, ascunse în golfulețe la adăpostul dealurilor

♥ apusuri și răsărituri memorabile, tocmai bune de tras în poze

♥ porturi pline de bărci pescărești viu colorate, dar și de iahturi luxoase

♥ sate pitorești, unde încă se mai păstrează obiceiuri și meșteșuguri tradiționale

♥ trasee de drumeții bine marcate

♥ situri arheologice vestite, precum și biserici bizantine sau castele din perioada francă și venețiană

♥ infrastructura turistică foarte dezvoltată și atmosfera cosmopolită, lucruri care atrag călători din toată lumea, făcând posibilă interacțiunea nu doar cu localnicii, în majoritate excelenți cunoscători ai limbii engleze, ci și cu străinii, și intrarea în contact cu cele mai diverse culturi; adaug aici că turiști români n-am întâlnit, din păcate, decât în Mykonos

♥ servicii de foarte bună calitate

♥ multiple posibilități de distracție pe plaje sau în interiorul localităților, de la buticuri șic și cluburi de noapte, la sporturi nautice, restaurante cu ștaif ș. a. m. d.

Pentru familiile cu copii, Naxos, Syros sau Tinos pot fi alegerile cele mai bune, în timp ce pentru tinerii dornici de distracție, Mykonos e prima opțiune. Înțeleg că Anafi, Kimolos sau Sikinos sunt recomandate celor dornici de liniște și relaxare iar Santorini romanticilor incurabili și îndrăgostiților.

De toate pentru toți: nu îmi rămâne decât să vă îndemn ca, atunci când vă decideți să ajungeți în Ciclade, să studiați cu atenție descrierile fiecărei insule care vă face cu ochiul, pentru a vedea în ce măsură vi se potrivește.

Iar eu, nu că mă laud, dar cred că am făcut alegeri inspirate!

Programul

Călătoria noastră s-a desfășurat între 27 august și 12 septembrie 2023. Am avut la dispoziție 16 nopți și 17 zile pline, la plecare zborul fiind programat inuman de devreme, pe la 6 dimineața, iar cel de întoarcere la 10 seara. (De fapt, la revenirea acasă mi s-a întâmplat o neîntâmplată: am decolat cu un sfert de oră mai devreme, bănuiesc pentru că toți pasagerii făcuseră check-inul și era ultima cursă pe ziua aceea, iar angajații aeroportului se grăbeau să ajungă și ei acasă.)

Am împărțit sejurul astfel:

► 5 zile în Paros, într-una din ele dând o fugă și în învecinata Antiparos

► 5 zile în Naxos

► 3 zile în Syros

► 3 nopți (4 zile) în Mykonos

Așadar, 5 insule. Plus Tinos, văzută de pe vaporul care a făcut escală acolo în drumul de la Syros la Mykonos. Cum însă nu am pus piciorul pe această insulă, Tinos nu se pune!

Transportul

1. Avion cu motor...

Majoritatea Insulelor Ciclade au propriile aeroporturi, dar numai cele din Santorini și Mykonos sunt internaționale, și către acestea zboară și din România câteva companii aeriene. Însă se poate ajunge și via Atena, iar de aici fie pe calea aerului, fie cu feribotul, soluție potrivită dacă se dorește vizitarea unei insule lipsite de aeroport sau deplasarea cu propria mașină.

Eu, una, nu recomand această din urmă variantă, și nu numai din cauza oboselii și costurilor suplimentare cu carburantul și cazările intermediare pe drumul din România până în Atena (de fapt, până în porturile Pireu sau Rafina), ci și pentru că prețul transportului pe feribot al vehiculelor mi s-a părut mare. În plus, pentru a te asigura că mașina își găsește loc pe ferry, trebuie să faci rezervare din timp.

Prea multă bătaie de cap pentru noi! Mai ales că știam că pe toate insulele se găsesc firme de închiriere mașini sau, pentru cei mai tineri și în putere, motociclete, ATV-uri, biciclete, iar la fața locului am descoperit că transportul în comun cu autobuze sau autocare moderne, cu aer condiționat, este foarte bine pus la punct și aproape surprinzător de ieftin.  

Am respins așadar din start ideea combinației cu Atena, mergând pe soluția zborului direct cu binecunoscuta companie maghiară așa-zisă low-cost, chiar dacă am plătit 342 de euro biletele cu locuri rezervate și un priority pentru Adrian iar eu cu o gentuță basic. Și între Mykonos și Santorini, niciuna dintre ele nefiind de fapt pe gustul nostru, am ales Mykonos.  

De ce? În primul rând pentru că în apropiere de Mykonos se află mai multe insule interesante, spre deosebire de Santorini, mult mai izolată undeva, în sud. În al doilea rând, pentru că Mykonos are terenul mai plat, un avantaj deloc neglijabil pentru picioarele îmbătrânite și genunchii artritici. Și al treilea argument, cel decisiv, de altfel, a fost existența plajelor cu nisip fin auriu, comparativ cu cel negru și pietros din Santorini.

Ca să n-o mai lungesc, am zburat spre Mykonos, unde am aterizat la 8 dimineața pe aeroportul de dimensiuni rezonabile, am așteptat o oră autobuzul care ne-a dus în Portul Nou, unde am pierdut vremea până pe la prânz, după care ne-am îmbarcat pe feribot cu destinația Paros.

2. Barca pe valuri...

Cu atâtea insule la activ, nu-i de mirare că grecii au perfectat un sistem de legături maritime dezvoltat, și mai multe companii, printre care Seajets, Blue Star Ferries, Golden Star Ferries sau Fast Ferries fac curse regulate între peticele de pământ din Marea Egee tot timpul anului, mai des - desigur - în sezonul estival.

Între Ciclade circulă mai multe tipuri de feriboturi, de la cele micuțe (car ferries), dar gândite și pentru transportul vehiculelor, precum cel care ne-a purtat din Paros în Antiparos, până la hydrofoils (hidroglisoare), cataramane și așa-numitele „Flying Cats” , nave rapide, numai pentru pasageri.

Condițiile pe vase sunt fără reproș, după părerea mea: curățenie lună, multe toalete, baruri și restaurante, TV, Wi-Fi gratuit. Ceva probleme ar fi cu întârzierile, totuși nu mai mari de 15-20 de minute (cel puțin așa am constatat din proprie experiență) și cu valurile năbădăioase, în special între Syros și Mykonos, o zonă despre care un prieten skipper avea să ne povestească ulterior că e adesea bântuită de furtuni. Prin urmare, nu strică să aveți cu voi, la fel ca mine, pastile împotriva răului de mare.  

Într-unul din cazuri m-am bucurat de luxul de a urca din pântecul rezervat vehiculelor cu scara rulantă, dar în altul (între Naxos și Syros) am călătorit cu o navă fără punte exterioară, cu scaune ca în avion și mici hublouri, chestie care m-a cam deranjat. Dacă tot e să „umblu” pe ape, măcar să văd priveliștea!

În privința biletelor, acestea se pot achiziționa fie de la companiile care circulă pe rutele respective, fie de pe site-urile care reunesc toate aceste firme, ca de exemplu ferryhopper.com, ferries. gr, ferryscanner.com, greeceferries.com. Fapt destul de ciudat: toate oferă aceleași prețuri, deci nu aveți de ce să pierdeți vremea cu analize comparative. Și nu căutați promoții sau discounturi, că n-o să găsiți decât, eventual, în extrasezon!

Pentru orarul de vară, prețurile se afișează de obicei în aprilie-mai, sau mai bine zis imediat după Paștele ortodox, care marchează debutul sezonului estival.

Una din întrebările frecvente de pe forumurile specializate este dacă merită (sau trebuie) să rezervi din timp bilete pe feribot. Răspunsul este simplu: da, în caz că circuli cu mașina și ai nevoie, prin urmare, de spațiu pentru ea pe vapor; nu dacă nu te afli în această situație.

Bineînțeles că eu nu am urmat propria recomandare... După ce am studiat sârguincios problema, am decis (fiind genul obsedat de control), să rezerv biletele cu 2 săptămâni înaintea plecării pe aplicația ferryhopper, ceea ce mi-a atras un val de reproșuri din partea soțului. Avea dreptate, în felul lui: dacă vremea se strica sau se declara o grevă și călătoria era anulată?!! (Apropo de asta, atenție! 1 Mai este în mod tradițional zi de grevă pentru sindicatele grecești). Iar la îmbarcare am costatat că navele fiind uriașe, era suficient loc pentru pasageri...

Am riscat cu rezervările pentru a nu pierde timpul completând tot felul de rubrici, ca la avion, sau cu statul la coadă la casele de bilete, cu valizele după noi și soarele bătându-ne în cap. Rezervarea este confirmată pe mail imediat, însă check-inul se face cu 48 de ore înainte. Oricum, marea majoritate a călătorilor prezentau pentru scanare telefoanele, așa că n-am fost eu singura dusă cu pluta...

Diferențele de preț între rutele operate de companii sunt destul de substanțiale și depind în cea mai mare măsură de viteza de deplasare a vasului. Ca să vă dau un exemplu, de la Syros la Mykonos am avut de ales între Seajets - 59,70 euro, 25 de minute, și Blue Star Ferries - 17 euro, 1 oră și 15 minute. Pentru care credeți că am optat? Desigur, pentru a doua variantă. Ceea ce nu m-a scutit însă de la plata aceleiași sume de 59,70 euro între Naxos și Syros, și asta fiindcă în ziua aceea, fiind duminică, era programată o singură cursă...

Oricât de mult m-am străduit să optimizez costurile, în total am scos din buzunar pentru feriboturi 255,40 euro. Mai e ceva: a trebuit să mă orientez spre cursele cu plecare în jurul prânzului pentru a ajunge la cazare la ora potrivită pentru check-in, așa încât le-am exclus din start de pe lista de favorite pe cele de dimineață devreme sau seara târziu.

3. Drumurile noastre poate...

După zbor și mers pe ape, hai că am ajuns și pe uscat. Și parcă e mai bine!

Acum intervine dilema: să închiriem sau nu mașină (de biciclete nu se punea problema iar Adrian a declarat că nu știe dacă se poate descurca cu un ATV). Inițial, mă gândisem că merită să facem asta în Paros și Naxos, după care am renunțat pentru Naxos, alegând varianta unei excursii de o zi cu ghid, la prețul excelent de 30 de euro/persoană.

În Paros, fiind practic prima noastră escală, știam că vom ajunge foarte obosiți, mai ales eu, care nu pot să adorm dacă știu că trebuie să mă scol cu noaptea în cap ca să fiu la aeroport la 4 dimineața. Așa că am acceptat propunerea gazdei noastre de a ne aduce cu minivanul lui din port la cazare și înapoi la plecare contra 10 euro/drum/persoană, adică 40 de euro în total. Și tot el a intermediat și închirierea unei mașini, care ne-a fost adusă la nas, în parcarea hotelului, distracție care mi-a depășit însă așteptările... : 65 de euro/zi, adică 195 euro pentru 3 zile!

M-am cam zgâriat pe ochi, dar convenisem asupra acestei soluții cu Elias înaintea plecării, fără să știu prețul, așa că nu mai puteam da înapoi. M-a cam năucit și prețul benzinei: 2,20-2,30 euro/litrul de 95, ceva mai ieftin în Syros (2,16-2,19 euro), și ajungând la colosala sumă de 3,80 euro în Antiparos. Deh, insulele... Și apropo de asta, la plecare spre casă, gazda noastră din Mykonos ne-a făcut rezervare la un taxi tip microbuz de lux, pentru care am plătit 25 de euro drumul până la aeroport.

În afară de Paros și de Antiparos (pe care le-am străbătut cu mașina închiriată), în celelalte insule ne-am deplasat cu mijloacele de transport în comun, biletele fiind, așa cum vă spuneam, ieftine: 1,50-2,50 euro. Condițiile sunt foarte civilizate, vehiculele sunt dotate cu aer condiționat și scaune confortabile, iar de aglomerație nu am avut parte decât în Mykonos la drumul de la aeroport la Portul Nou și din port spre stația Fabrika.

Orarul autobuzelor, respectat aproape cu sfințenie, este afișat sau se poate scana în stații. Și este postat și pe net. Mai trebuie spus că rețeaua de drumuri se prezintă în general în condiții foarte bune, singura problemă fiind că șoselele sunt extrem de înguste pe alocuri, ceea ce pune la încercare abilitățile șoferilor.

Cazarea

Surprinzător poate, cel puțin la prima vedere, nicăieri nu am ales cazări în capitalele insulelor, unde se află și porturile, chiar dacă ne era mai la îndemână să ajungem de acolo la hoteluri. Motivele au fost prețurile mai mari, lipsa plajelor, aglomerația, zgomotul.

În Paros am optat pentru un sat situat în est, adică în partea opusă capitalei Parikia. În Naxos, hotelașul nostru de pe plajă era la mai puțin de 10 km de Chora. Aproximativ la aceeași distanță de Ermoupoli, însă în vestul insulei, era și sătucul nostru din Syros. În ceea ce privește Mykonos, n-am stat în Chora propriu-zis, ci pe un deal, la mai puțin de un kilometru de principala stație de autobuz - Fabrika.

Criteriile după care am selectat cazările au fost prețul, scorul pe site-ul booking, unde am făcut toate rezervările, apropierea de plaje și existența chicinetei pentru a ne pregăti singuri cel puțin o masă pe zi. Am reușit să îndeplinesc cerințele în 3 din 4 insule. Excepția a fost Mykonos, unde nu am găsit o cameră cu bucătărie la un preț cât de cât decent, așa că ne-am mulțumit cu o grădină! doar cu minibar la „numai” 89,50 euro/noapte. Destul de scump a fost și în Paros - aproape 65 euro/noapte. Am compensat în Syros - 40,50 euro și Naxos - 42 euro/noapte.

Am cheltuit în total 922,63 euro pe cazări, cu o medie de cca. 57,70 euro/noapte, un rezultat excelent pentru Ciclade, în opinia mea. Dar asta numai datorită abilității mele proverbiale în dibuirea unor locuri mai ieftioare..., ca și faptului că am beneficiat de discounturi Genius destul de substanțiale și de un voucher care a picat taman la țanc!

Și uite așa am ajuns, ușor-ușor, la cel mai spinos capitol.

Cheltuielile. Sunt Insulele Ciclade o destinație scumpă?

Sigur, depinde de grosimea fiecărui portofel, dar din punctul nostru de vedere răspunsul este: cam da.

În cele 17 zile am spânzurat 3.300 euro, repartizați astfel:

- 342 euro avionul

- 255,40 euro feriboturile

- 922,63 euro cazările

- 1.780 euro alte cheltuieli, aici intrând mesele, șezlongurile, închirierea mașinii, benzina, suvenirele etc.

Pentru comparație, în circuitul de 18 zile făcut în 2021 în Peloponez, costurile totale au fost de 2.200 euro. Ce-i drept însă, o combinație avion plus feriboturi nu poate decât să crească miza, dar adevărul este că și pe cazări și mâncare am cheltuit destul.

De departe Mykonos mi s-a părut cea mai scumpă dintre insulele vizitate, ceea ce nu m-a surprins defel, căci la ce te poți aștepta de la un loc frecventat de vedete?!! Syros a mai echilibrat un pic balanța iar pe locurile 2 sau 3 (interschimbabile) s-au situat Paros și Naxos.

Eh, asta a fost. Dar zău că nu-mi pare rău de bani!

În încheierea acestui review introductiv (prea) lung, câteva observații cu caracter generalist.

Fapte multe (și mărunte)

■ Arhitectura cicladică este una dintre sintagmele cel mai des asociate cu aceste insule. Și pe bună dreptate, căci unde mai poți întâlni case cu forme cubice simple și terase plate pe post de acoperișuri, construcții ridicate din piatră locală, tencuite cu straturi groase de var care acționează și ca dezinfectant, ziduri de 60-80 cm menite să ofere protecție împotriva vânturilor puternice și căldurii extreme, și tâmplărie vopsită de obicei, deși nu exclusiv, în nuanțe de albastru?

Albul și albastrul sunt culorile emblematice ale Greciei, care apar și pe drapelul național, iar în 1936, prim-ministrul de la acea vreme, Ioannis Metaxas, a ordonat ca toate casele cicladice să fie vopsite în alb (spuma Mării Egee) și albastrul cerului senin al țării. Și tradiția a continuat până în zilele noastre. Ca să fiu urâcioasă, aș zice că din considerente primordial turistico-financiare!

Ghida noastră în excursia de o zi prin Naxos ne-a explicat că o clădire cicladică trebuie să îndeplinească cel puțin două din următoarele condiții: să fie zugrăvită în alb, să aibă muchiile rotunjite, bucăți de piatră la vedere, arcade, precum și uși și obloane vopsite în albastru, verde, gri sau maro. Am remarcat cu oarece surprindere că Mykonos e campionă la acest capitol: marea majoritate a clădirilor respectau cerințele, și până și aeroportul fusese construit în stil cicladic. În schimb, Syros, și în special capitala Ermoupoli, uimește cu arhitectura venețiană total atipică.

Interesant este și felul cum au fost înălțate clădirile în funcție de terenul accidentat, de multe ori fiind aruncate ici-colo pe dealuri, albeața lor formând un contrast puternic cu pământul închis la culoare, sau stând îngrămădite pe ulițe înguste. Cele mai multe au ferestre destul de mici pentru a asigura răcoare vara și căldură iarna, și orientate spre sud pentru a beneficia de lumina naturală. Un design minimalist de efect și practic totodată!

Cât despre colțurile rotunjite, experții susțin că ar crea o senzație de spațiu și libertate, deși probabil că scopul inițial n-a fost unul estetic, ci funcțional: acela de a constitui o barieră blândă în calea vânturilor.  

■ Străzile înguste din satele și orășelele cicladice alcătuiesc de multe ori adevărate labirinturi, ce serveau și ca mijloc de apărare împotriva invadatorilor. De obicei sunt pavate cu dale de piatră atent alese ca să se potrivească între ele ca piesele unui puzzle și vopsite în nuanțe de maro și gri, totul spre desfătarea turiștilor. Altă imagine emblematică pentru Grecia! Și aici nu pot să nu amintesc de Mykonos Town, care puncteză serios la rubrica pitoresc citadin cu micile sale pasaje mărginite de case albe cu un etaj, maxim două, la parterul cărora se înșiră buticuri cu mărfuri de calitate (și scumpe foc!).

■ Bisericile de basm, albe cu cupole bleu - visul oricărui fotograf amator ori profesionist - se intercalează când te aștepți mai puțin printre clădirile rezidențiale, așa că te împiedici de ele la tot pasul, sau stau cocoțate, izolate, pe culmi de dealuri. Multe nu sunt în fapt decât capele folosite de câteva familii, însă există și unele de dimensiuni mai acătării.

■ Morile de vânt reprezintă o altă atracție incontestabilă a Cicladelor. Cele mai multe nu mai sunt funcționale, dar au fost atent restaurate pentru a servi drept fundal pentru fotografii reușite. Le veți găsi peste tot, dar cele mai celebre sunt cele situate la intrarea în Little Venice din Mykonos Town.

■ Meltemi e numele vântului care pune morile în mișcare. Am făcut cunoștință cu el încă din prima zi în Paros, pe terasa camerei, când mi-a zburătăcit fără drept de apel hărțile și hârtiile scoase afară pe masă. Și de atunci nu ne-a slăbit din ochi și din urechi... L-am resimțit puternic în Syros, când m-a împiedicat într-o zi să fac baie în mare, dar și în Mykonos Town, pe țărm, unde ne-a luat pe sus. Iar pe vasul care ne transporta din Syros în Mykonos a măturat puntea, inundând-o, și mi-a dat ceva emoții. Se pare că din iulie până în septembrie suflă cel mai tare. Să nu ziceți că nu v-am prevenit!

■ Peisajul cicladic e îndeobște vălurit și sterp. Predomină dealurile acoperite în cel mai bun caz de tufe pipernicite, păscute doar de cele mai nepretențioase dintre animalele domestice, caprele. Dacă sunteți în căutare de vegetație luxuriantă și bougainvillea din abundență, mă tem că nu aici e locul!

Există și excepții: Naxos are în partea centrală și vestică coline împădurite și cel mai înalt vârf din Ciclade, ce depășește cu puțin 1.000 m. Localnicii acestei insule susțin că își pot asigura existența fără a apela la importuri, doar cultivând cartofi și crescând capre, lucru de care mă îndoiesc profund. La polul opus, Mykonos mi s-a părut o culme șocantă a aridității, cu priveliști aproape dezolante prin goliciunea lor de-a dreptul selenară. Nu-i de mirare că cetățenii săi trăiesc, după cum mi-a confirmat gazda noastră, numai din turism. În acest clasament, Syros și Paros s-ar situa pe locurile 2-3.

■ Culturile terasate sunt o priveliște comună în toate insulele. Suprafețele vălurite de pe dealuri sunt astfel redate agriculturii și asigură totodată și o barieră în calea alunecărilor de teren.

■ Nici bambus, nici stuf, ci o plantă care combină aspectul alungit al stufului cu tulpina dură de bambus. Am văzut-o peste tot și m-am mirat inițial, crezând că e stuf, numai că terenul deloc mlăștinos nu îi justifica prezența. Până ce m-a lămurit ghida din Naxos: planta (a cărei denumire nu am reușit să o rețin) e cultivată special pentru a împiedica solul să o ia la vale, și în același timp pentru a apăra de vânt măslinii, smochinii etc., ca un soi de perdea de protecție, cum sunt la noi copacii de pe marginea șoselelor.

■ Plajele nisipoase de pe insulele vizitate mi-au umplut sufletul de bucurie: am admirat îndelung marea în toate nuanțele de albastru și cerul senin, presărat cu mici nori pufoși, purtați de colo-colo de zburdalnicul Meltemi. Marea problemă a fost însă prețul șezlongurilor: nu ne-am „lipit” decât la cele de 10 euro perechea, respingând categoric variantele mai scumpe, care ajungeau în Mykonos până la suma aberantă de 40 de euro!  

Măi, ați înnebunit?!! Sunt din aur șezlongurile astea cu prosoape la căpătâi, frumos rulate ca la hotelurile de 5 stele?!!

Știind dinainte la ce să mă aștept, am plecat de acasă cu prosoapele de plajă personale, chiar dacă astfel am plătit în plus la avion o sacoșă. Și ne-am dat în spectacol la ridicarea de pe ele, spre deliciul vecinilor... Dar nu eram singurii; majoritatea turiștilor stăteau întinși pe prosoape, și nu pe șezlonguri, semn cert că și lor li se păruseră exagerate pretențiile proprietarilor de beach baruri. În Paros s-a și inițiat o mișcare pro-prosoape și anti-șezlonguri, căci și localnicii plătesc pe plaje la fel ca turiștii.

Despre beach-party-uri, pentru care Mykonos este de departe cea mai faimoasă insulă cicladică, nu am nimic a vă spune! Pentru simplul fapt că nu am participat, vârsta și obiceiul de a ne culca nu chiar odată cu găinile, dar pe la 11-12 noaptea, fiind un serios obstacol în calea unor astfel de activități. Cu titlu de amuzament, pot însă să vă informez că prețul la biletele de autobuz spre plajele din Mykonos creștea după ora 22 de la 1,50 la 4 euro!  

Ah, grecii ăștia, cum știu ei să facă bani și din piatră seacă (sau din nisip fin) !

■ Marmura, rezerva naturală #1 în Ciclade, era renumită încă din Antichitate și, așa cum știți, o mare parte din fabuloasele construcții ateniene vechi au fost ridicate cu marmură din Paros. Și acum prețiosul material reprezintă o sursă de venit importantă, chiar dacă producția a scăzut în ultimii ani. Blocuri mai mari sau mai mici veți vedea împrăștiate pe dealuri pe toate insulele, iar din loc în loc,  cariere de marmură, înconjurate de echipamente specifice și de camioane.

■ Vestigiile istorice, parcă mai puțin numeroase decât în alte locuri din bătrâna Grecie, includ câteva situri arheologice, biserici și castele medievale. Cu mare rușine mărturisesc că nu am vizitat niciun muzeu (din vina lui Adrian, bineînțeles!), deși mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre civilizația cicladică, de pildă. În reviewurile care vor urma mă voi referi însă și la astfel de instituții culturale; poate că unii dintre voi vor fi interesați.

■ Localnicii mi s-au părut extrem de prietenoși. Sigur, veți zice că zona fiind superturistică, era de așteptat. Dar, pe de altă parte, nu rareori se întâmplă prin alte părți să dai de prestatori de servicii plictisiți sau sătui de atâția vizitatori - știți, probabil, că sunt locuri ca Barcelona, Dubrovnik sau Veneția unde s-au luat măsuri speciale pentru a stăvili afluxul de turiști. Nu și în Ciclade: aici rezidenții știu că sursa lor de hrană zilnică e portofelul oaspeților, pe care îi tratează cu cea mai mare deferență. Chiar am fost impresionată de atitudinea lor!

Concluzii

A fost o vacanță foarte reușită. Am alternat zilele de lâncezit pe plajă cu cele active, ocupate cu excursii, am văzut aproape tot ce îmi propusesem, Adrian s-a declarat încântat de cazări și de plaje, ne-am simțit amândoi bine, am cunoscut multă lume și ne-am distrat de minune.

Iar eu mi-am îndeplinit o dorință veche și prea îndelung amânată. Și m-am ales cu un vis frumos în alb-albastru devenit realitate!

Dacă mă veți întreba care din cele 5 insule vizitate mi-a plăcut cel mai mult, n-aș ști ce să răspund. Sunt asemănătoare în anumite privințe, și totodată diferite, și fiecare are ceva aparte și propria poveste de istorisit.

Așa că la final vă propun un clasament făcut de alții, chiar dacă nu sunt în totalitate de acord cu el, însă filmulețul surprinde unele imagini emblematice pentru 10 din Insulele Ciclade. Așa că merită să-l vizionați!

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 941 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI