O vizită în satul Sârbi

TIPĂREȘTE

După vizita la Biserica de lemn din Budești o altă biserică maramureșeană aflată pe Lista patrimoniului mondial UNESCO, un popas în satul Sârbi din aceeași comună, a fost o variație în program. Și această veche localitate (atestată documentar din 1405), numărând doar câteva sute de viețuitori, se mândrește cu două valoroase lăcașuri de cult - Biserica de lemn din Sârbi Susani (1639) și Biserica de lemn din Sârbi Josani (1685), frumoase, dar - ce-i drept - nu tot atât de faimoase ca cele 8 înscrise pe Lista patrimoniului mondial UNESCO.

Deși poate că ar fi meritat vizitate, nu pentru bisericile de lemn am poposit noi în satul Sârbi. Ansamblul de Arhitectură tehnică populară, casele și porțile sculptate în lemn, precum și vizita la o familie de maramureșeni primitori au fost motivele pentru care am fost acolo.

Cum ajungi în satul Sârbi cred că știe toată lumea, acum, când există atâtea modalități electronice de orientare. Voi spune totuși că venind dinspre Cavnic, pe DJ184, apoi pe DJ109F, după vreo 18 km ajungi în Budești, comună în care se află și satul Sârbi. Acesta a fost drumul pe care l-am străbătut noi, dar, desigur, la Sârbi se poate ajunge și pe alte căi. Depinde de unde veniți.

Autocarul ne-a lăsat la marginea șoselei, lângă un panou turistic informând că am ajuns la "Ansamblul de arhitectură tehnică populară". Suntem surprinși la vederea unei construcții de lemn, un fel de șopron mare, fără pereții laterali, care adăpostește mai multe instalații tehnice populare - o vâltoare, o moară de măcinat cereale, un atelier artizanal și altele pe lângă care am trecut în goană, abia având timp să furăm câte o imagine. Ne grăbeam pentru că motivul principal al popasului nostru în satul Sârbi era vizita la o familie de moroșeni, vizită planificată, anunțată, pregătită și plătită anterior. Și acest punct al circuitului nostru - Maramureș și bisericile de lemn - a fost acceptat de mine cu oarecare reținere, nu din cauza prețului plătit (16 lei/persoană), ci din cauză că aveam sentimentul că încalc intimitatea unor oameni. Totuși, în grup... a mers! Pe o ulicioară îngustă, umezită de ploaia din cursul nopții, înaintăm în șir indian acompaniați de lătrături de câini și priviri de pisici nedumerite, până în poarta omului.

Gospodăria pare mare. Lângă poartă (o simplă portiță, nu o făloasă poartă maramureșeană) erau depozitate mai multe containere folosite la fermentarea fructelor în vederea preparării tăriilor, iar în curte, la vedere, era zdrobitoarea cu sacii de mere care urmau să devină palincă. O masă lungă, acoperită cu mușama, era pregătită cu pahare de unică folosință pentru apă și pentru palincă. Un foișor înconjurat de mușcate înflorite avea, de asemenea, o masă mare, identic pregătită sub acoperiș. În timp ce eu fotografiam tot ceea ce vedeam, prietena mea - speriată de cerul înnegurat - a și ocupat două locuri în foișor. Cu palincă - horincă după cum o numesc moroșenii - ne-am autoservit. Veselia a sporit atunci când gospodina casei a sosit purtând pe brațe tăvile cu langoși proaspete. Erau atât de mari încât, ca și mulți alții, nu mi-am putut mânca porția în întregime. Tot gazda s-a îngrijit de noi oferindu-ne pungi de plastic pentru a ne lua restul la pachet. Gogoșile pudrate din belșug cu zahăr aromatizat, au fost servite direct dintr-un lighean uriaș. Alături de acestea, ne-a fost servit lapte proaspăt, de vacă. Dacă știam cât de mare va fi festinul maramureșean, nu mai serveam micul dejun la hotel.

Mulțumind gazdelor noastre pentru primire, am revenit la șosea, acolo unde ne aștepta Ansamblul de arhitectură tehnică populară pe lângă care trecuserăm în viteză la sosire.

În vuietul apei, am admirat vâltoarea, vechea instalație țărănească folosind energia apei pentru spălarea și pentru îndesirea țesăturilor mari. În vâltoarea făcută din scânduri așezate conic, cu nuiele printre ele, sătenii își pun cergile, iar apa venită prin jgheaburi le învârte și le curăță. O adevărată mașină de spălat! Moara este acționată și ea tot de apă printr-o roată verticală care va pune în mișcare batoza, cerealele fiind măcinate între cele două roți de piatră. Batoza fabricată la Budapesta, este instalația cu ajutorul căreia cerealele sunt treierate, separându-se boabele de grâu sau de ovăz de tulpini și de pleavă. Dacă vâltoare, moară și batoză mai văzusem și prin alte părți, piua a fost de mare interes pentru mine. Ei i se datorează hainele groase, călduroase, de iarnă, ale moroșenilor. Acționat de o roată verticală de lemn pusă în mișcare de apa râului Cosău, un ingenios sistem de ciocănele grele, din lemn de stejar, bate ritmic țesătura de lână. Așezată sub ele, udată cu apă fierbinte, țesătura este bătută două zile până când se îndesește.

Horincia, o altă instalație tradițională cu care am făcut cunoștință în satul Sârbi, este locul în care, în cazane de cupru confecționate artizanal, sunt încălzite și transformate în alcool fructele zdrobite și fermentate. Se zice că pentru o horincă bună, de 50 de grade, sunt necesare două rânduri de distilări.

În Ansamblul de arhitectură tehnică populară remarcăm că toate instalațiile sunt puse în mișcare de forța apei pârâului Cosău care a fost deviat și ale cărui maluri au fost întărite cu piatră. O punte de lemn și un podeț facilitează apropierea de fiecare instalație. Mi-a plăcut acest mic muzeu tehnic țărănesc în aer liber. Deși par complicate pentru noi, cei nefamiliarizați cu așa ceva, panourile amplasate la vedere sunt de ajutor oricui vrea să pătrundă cât de cât în viața moroșenilor de altădată.

Păreri, la final

Ținutul Maramureșului, acest vast areal din nordul extrem al României, este un imens muzeu în aer liber, cu renumite biserici de lemn, cu mănăstiri frumoase, cu porți migălos sculptate, împodobite cu motive tipice (frânghia răsucită, pomul vieții, fagurele, soarele), adevărate monumente de arhitectură tradițională. Valea Cosăului și îndeosebi satul Sârbi pe care tocmai l-am vizitat este un adevărat bastion al tradițiilor populare.

Cea mai renumită zestre a Maramureșului o constituie însă oamenii cu firea lor deschisă și cu atitudinea lor primitoare, îmbiindu-i pe drumeți să poposească în gospodăria lor pentru un schimb de vorbe sau pentru a le oferi un strop din vestita lor horincă. Gazdele noastre din Sârbi au și vândut doritorilor din grupul nostru palincă și chiar lapte. Totuși, cârcotașă cum sunt, trebuie să fac și o remarcă. Gospodăria pe care am vizitat-o noi și din ale cărei bunătăți ne-am înfruptat, nu prea avea aspect tradițional maramureșean. Casa și acareturile din ogradă erau de zid, cu uși și cu geamuri de termopan. Doar construcțiile de la stradă, în special gospodăria lui Gheorghe Opriș cu o minunată poartă sculptată cu chipul proprietarului și altele câteva mai păstrează vie tradiția. Costume populare maramureșene nu am văzut decât la punctele de vânzare a obiectelor de artizanat, la dansatorii de la Paltin, stația terminus a mocăniței turistice și la solista care ne-a delectat în ultima seară petrecută la Secret Garden Hotel - Dănești. Pentru a vedea comunitatea satului înveșmântată tradițional, probabil că ar trebui să venim în Maramureș într-o perioadă cu mari sărbători religioase.

---

VIZUALIZĂRI: 2200 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI