Batrânul (castel) şi Marea

TIPĂREȘTE

Cum am putut să aştept atâta până să scriu pe AFA despre Spania? Dar mai bine mai târziu decât niciodată.

España…Numai când aud acest cuvânt magic, sufletu-mi tresaltă şi zboară până în Paradis şi înapoi. Cuvinte ca “toro, corrida, castaniete, flamenco, paella, Prado, Alhambra, Sagrada Familia, Velázquez, El Greco, Picasso, Don Quijote, Cervantes” şi alte o mie asemenea lor mă bombardează simultan, şî mă fac să visez la frumuseţea turistică absolută, reprezentată cu cinste (şi) de această ţară. Ce să mai spun? In copilăria mea, dacă la “interne” Stefan cel Mare era voievodul meu preferat, la “externe”, eroul meu favorit era Cidul, eroul naţional al spaniolilor. Mă întorc în timp cu vreo 40 de ani, şi îmi amintesc de un copil (subsemnatul) subtilizând câte un şort al bunicii, agăţându-l pe umeri pe post de mantie, scoţând din teacă o sabie, reală de data asta dar desigur de jucărie, călărind un cal imaginar pe nume Babieca, tropăind în galop biruitor în faţa maurilor, prin curtea casei părinteşti.

Era o seară de primăvară a lui 2012. Parcă ieri s-a petrecut. Stăteam în faţa calculatorului, plănuind vacanţa mult visată în câteva insule cicladice greceşti, care până la urmă s-a materializat abia în 2014. Sună draga noastră TeeKay din U. K.

“Vreţi să mergem împreună în vacanţă la Alicante? Un coleg de servici are o casă de vacanţă acolo, e disponibilă în august şi nu e scumpă cazarea etc. ”

TeeKay e genul de turistă pur-sânge cu care ne-am duce în vacanţă şi la capătul lumii. Darămite la Alicante!

Incercaţi să repetaţi cu voce tare: A-li-can-te! Aşa-i că sună extraordinar de plăcut, de melodios? Până şi numele e aşa de frumos încât te îmbie la o vizită.

Romanii îi spuneau Lucentum, oraşul luminii. Arabii au preluat sub denumirea de Al-laqant sau Laqant, şi până la Alicante sau în valenciană Alacant nu a mai fost decât un pas.

O vizită în Oraşul Luminii de pe Coasta cea Albă suna mai mult decât promiţător!

Deja încărcam în timpul conversaţiei poze pe calculator, şi priveam fascinat Muntele Benacantil, cu Bătrânul (castel Santa Bárbara) şi Marea (Mediterană).

Aşa că nu mi-au trebuit mai mult de zece secunde ca să aprob entuziasmat:

“Cum să nu mergem? Bineînţeles! Când pornim? ”

Din păcate (de fapt din fericire, şi vă voi explica imediat de ce), peste vreo săptămână, am aflat vestea cea “tristă” (de fapt minunată pentru mine): casa de vacanţă nu mai era disponibilă. M-au cuprins lacrimi de crocodil în timp ce un zâmbet mefistofelic se iţise pe buze şî probabil în ochi, în timp ce continuam cu TeeKay conversaţia telefonică despre vacanţa plănuită:

“Ce facem? ” zice ea. “Imi pare rău că a picat, hai să mergem în altă parte, la…sau la…”

“Stop! Ai zis Alicante, păi Alicante să fie! Doar n-o fi casa colegului tău singura variantă de cazare de pe Costa Blanca! ”

Intr-adevăr, locaţia respectivă nu era în centru, chiar în zona turistică a oraşului, era în Alicante şi nu prea, undeva la sud de Alicante, deci nu mi-ar fi convenit chiar sută la sută. Dar, repet, cu TeeKay aş fi plecat şi în Antarctica în concediu. Cu atât mai mult cu cât, fiind “nevoiţi”, ne-am ales, prin rezervare pe Booking, o cazare pe gustul nostru, în inima oraşului vechi, care s-a dovedit până la urmă a fi o cazare deosebit de bună, ca să nu spun superbă. Dar despre cazare, poate într-un review de sine stătător, altă dată.

Aşa se face că, în după-amiaza zilei de 20 august, ne-am întâlnit, venind din două direcţii diferite, din Anglia şi respectiv din România, în zona portului din Alicante. Abia de aici începe o vacanţă minunată de şapte zile, în Alicante dar şi alte locuri frumoase şi interesante de pe Costa Blanca.

Alicante este un oraş mare, dar nu uriaş, cu vreo 330 000 de locuitori (al 11-lea din Spania la acest capitol). Este situat în estul Spaniei, pe malul Mării Mediterane, în renumita zonă turistică Costa Blanca, şi este capitala provinciei Alicante. Face parte din Comunitatea Valenciana, în cadrul căreia este a doua localitate ca mărime şi importanţă, după Valencia (al treilea oraş al Spaniei ca număr de locuitori după Madrid şi Barcelona). Alicante e mai la sud faţă de Valencia, la vreo 165 de kilometri. Localnicii (şi cei din Comunidad Valenciana în general) vorbesc pe lângă limba spaniolă şi aşa numita limbă valenciană, care este foarte asemănătoare cu limba catalană, aproape până la identificare. Originile ei şi alte aspecte legate de ea sunt controversate, şi nu e cazul să dezvolt subiectul, doar am amintit la început şi varianta valenciană, oficială şi ea, a numelui oraşului Alicante: Alacant.

Oraşul a avut o istorie tumultuoasă şi diversificată. Zona, locuită de peste 7000 de ani, a fost stăpânită pe rând de cartaginezi, romani, vizigoţi, arabi, pentru a fi definitiv ataşată diverselor regate spaniole, începând cu Reconquista din secolul XIII. A mai fost obiect de dispută între regatul de Valencia, regatul Castiliei sau regatul Aragon, pentru a deveni în cele din urmă parte componentă a regatului Spaniei.

Prima impresie odată ajuns în Alicante: una pozitivă. Vedeam Marea Mediterană şî portul, măricel, cu terase şi restaurante aliniate pe chei, palmieri, clădiri vechi impozante, dar şi clădiri noi, moderne. Si foarte vizibil, tronând deasupra tuturor, Muntele Benacantil şi castelul Santa Bárbara.

Dar impresia generală, făcută în urma întregii vacante, este următoarea: Alicante este unul dintre cele mai frumoase oraşe-port-staţiune pe care le-am văzut. Un oraş complex, echilibrat, îmbinând armonios vechiul şi modernul, având de toate pentru toate gusturile, fără ca vreunul din componente sau atracţii să le copleşească sau să le umbrească pe celelalte.

Ca să înţelegeţi ce vreau să spun: imaginaţi-vă de pildă că Roma sau Parisul ar fi pe malul mării. Eu sunt un fan (şi) al plajelor. Cum aş putea să fac plajă şi să stau relaxat la mare, fie şi o zi, într-un oraş ca Paris, Roma sau Florenţa, şi am dat doar câteva exemple, ele pot fi mult mai numeroase, unde prezenţa obiectivelor turistice culturale, istorice etc te copleşesc de-a dreptul? Sau să dau exemple din Spania, că despre ea este vorba, şi are şi ea din belşug oraşe extraordinare: Madrid, Sevilla…Barcelona este excepţia, oraşul cu obiective turistice uriaşe aflat pe malul mării. Complicat… :)

Dar nici lipsa totală a unor astfel de obiective nu este defel de dorit. Aşa că Alicante este un răspuns armonios la astfel de cerinţe turistice complexe şi diversificate. E mai … echilibrat. Are de toate într-o proporţie bine ponderată, fără ca ceva din tipurile sale de atracţii să copleşească sau să le “inhibe” pe celelalte.

Si mai cu seamă, deşi e un oraş măricel, nu mi s-a părut deloc obositor, e chiar un oraş relaxant, o locaţie adecvată şi pentru odihnă, dar plin şi de oferte diverse de distracţie, un adevărat oraş-staţiune: cazinou, cluburi, restaurante, pub-uri, plaje, magazine diverse etc.

Portul

Oraşul coboară uşor şi lin către portul la Marea Mediterană. Portul este mare dar şi pitoresc, plin de nave, de ambarcaţii inclusiv de agrement, yachturi, plin de restaurante şi terase. Seara e învăluit în lumini feerice, reflectate şi în apa întunecată şi liniştită a mării, creînd imagini şi senzaţii cu totul deosebite. Aproape de mal sunt clădiri vechi, impozante, frumoase. Nu mai vorbesc de palmierii mulţi şî înalţi, care dau o uşoară tentă exotică. Superb!

Oraşul vechi

Este compact, delimitat clar de oraşul modern, este practic un triunghi flancat de Rambla de Méndez Núnez, de Explanada de Espanya, şi de Muntele Benacantil. Străduţele înguste, întortocheate, labirintice chiar pe alocuri, cu clădiri vechi, sunt deosebit de pitoreşti. Din loc în loc sunt piaţete, şi o mulţime de terase şi restaurante, unde seara este plin de turişti, care se plimbă sau stau la mese, mâncând paella, bând bere, mojito sau vin, sporovăind sau ascultând muzică live, asigurată de formaţii la restaurant, dar şi de diverşi interpreţi ambulanţi. Să te plimbi seara, sau să te delectezi la o terasă în oraşul vechi, sunt adevărate delicii şi desfătări. Singurul lucru deranjant era căldura şî zăpuşeala, accentuate chiar şi în orele târzii ale acelor seri de august.

In oraşul vechi sunt ceva clădiri şi obiective cu totul remarcabile, atât prin frumuseţe, cât şi valoare cultural-istorică.

Primăria (Ayuntamiento) . Este o clădire somptuoasă, în stil baroc, în interior cu apect de muzeu. Se poate vizita, am apreciat coridoarele şî sălile frumoase, elegante. Am remarcat mai cu seamă o sculptură de Dali, cu alură dramatică. Fără a fi eu neapărat un fan al artei moderne, rămânând cvasi-fidel renaşterii, mi-a plăcut însă această sculptură.

Primăria - Ayuntamiento se află într-o piaţă grandioasă, minunată: Plaza del Ayuntamiento. Aici este “cota zero” de altitudine, cea aflată la nivelul mării. La acest nivel bazic se raportează altitudinea tuturor oraşelor Spaniei!

Catedrala San Nicolas (Concatedral de San Nicolás). Este o catedrală romano-catolică ridicată în secolul XVII, în stil arhitectonic combinat renascentist şi baroc. Am apreciat alura impunătoare a faţadei, cu coloane, precum şi domul înalt, albastru.

Biserica (Iglesia de) Santa Maria. Este o biserică deosebit de frumoasă, mi-a plăcut enorm. O admiram zilnic, căci eram cazaţi într-un apartament aproape, iar micul dejun îl serveam – ce “serveam”, savuram! – pe o terasă aflată la înălţime, de unde aveam o privelişte superbă a unei părţi a oraşului vechi, dar mai ales asupra bisericii Santa Maria, aflată lângă noi. Minunate amintiri! Biserica este construită în stilul meu preferat, gotic, între secolele XIV-XVI, pe locul unei mai vechi moschei maure. Este cea mai veche biserică funcţională a oraşului. Faţada, ulterior adăugată, în sec. XVI, deci oarecum logic în stil baroc, deci mai încărcată puţin pe alocuri, adică generos decorată, fără a fi neatractivă, dimpotrivă. De remarcat în interior altarul înalt în stil rococo, dominat de o statuie a Fecioarei Maria cu Pruncul, şi cele şase capele laterale navei centrale.

Inima oraşului vechi, Barrio de Santa Cruz, cartierul vechi al oraşului, cu străduţele înguste cu case vechi, cu grilaje de fier forjat la ferestre, cu ghivece de flori care îndulcesc atmosfera de locuri din altă epocă, cu pub-uri şi hanuri tradiţionale vechi, este o zonă foarte atractivă.

O piaţă care m-a atras în mod deosebit în Oraşul Vechi a fost Plaza de la Santisima Faz. Aceasta are o pronunţată alură medievală. In mijlocul ei, este o veche fântână, care are sculptat pe ea vechiul blazon al oraşului. In jur, palmieri, case vechi, terase şi restaurante.

Ca şi concluzie deci, o plimbare prin Oraşul Vechi Alicante, ca şi vizitarea obiectivelor sale (şi nu le-am menţionat chiar pe toate), este ca o întoarcere fascinantă în timp, undeva spre Evul Mediu. Reconfortant este că la doi paşi este marea şi plaja – voi reveni asupra acestui aspect – şi tot la doi paşi este oraşul modern, pulsând de viaţă, plin de bulevarde largi, elegante, magazine, bănci, clădiri moderne, parcuri şi nu numai.

Esplanada (Explanada) de España.

Hai să fac o mică introducere explicativă la această arteră pietonală, adevărat simbol al oraşului, şi mândrie a sa.

In ultimii ani, am făcut o pasiune, poate chiar obsesie, pentru Insulele Ciclade din Grecia. Dar, înainte de ele, obsesia mea erau – poate ar părea curios, fără legătură şi superficial – palmierii. Am avut prilejul şi satisfacţia să vizitez câteva ţări numite îndeobşte orientale, sau, eventual, exotice, cu siguranţă însă mai puţine decât mi-aş fi dorit. Iar unul din obiectivele cele mai apreciate şî “gustate” de mine acolo au fost … palmierii. Inalţi, bogaţi, în mediul lor natural, cu adevărat … exotici, la ei acasă cum s-ar spune, nu implantaţi undeva în mod artificial.

Ei bine, Explanada de España este un adevărat bulevard pietonal, care pleacă din port, şi continuă paralel cu acesta şi cu marea, până la Parcul Canalejas. Peste 6 milioane de dale de marmură, formând un superb joc geometric, un mozaic ondulat în trei culori: roşu, negru şi crem, care imită pare-se valurile mării, formează o arteră pietonală flancată pe lateral de şiruri de palmieri înalţi, superbi. In total sunt patru şiruri de palmieri, iar în dreptul lor sunt lămpi frumos ornamentate, care seara luminează totul într-o feerie de vis. Imaginea este completată de cafenele, baruri, terase, mici magazine de suvenire, pictori dispuşi să îţi facă un portret, contra cost, şi de mulţimea turiştilor şi a localnicilor care se plimbă relaxaţi.

După mulţi, Explanada de España din Alicante este cea mai frumoasă zonă de promenadă din Spania. Este imposibil pentru mine să confirm sau să infirm acest lucru, în primul rand pentru că am vizitat prea puţin din această minunată ţară. Dar, de netăgăduit pentru mine, se situeză undeva într-un top trei personal al celor mai frumoase zone de promenadă pe litoral văzute deocamdată de mine, oriunde m-au purtat paşii în lume.

Parcul Canalejas, precum am amintit, este un parc central, situat la capătul Esplanadei. Este un parc frumos, cu arbori matusalemici, o oază superbă de verdeaţă, cu fântâni, flori, sculpturi în piatră reprezentând lei sau câini.

Tot venind vorba de parcuri, de remarcat este şi El Palmeral, un parc mare, situat în afara oraşului, cu sute de palmieri, cu cascade şi lacuri.

Piaţa Centrală (Mercado Central). Este cum îi spune şî numele, piaţa centrală din Alicante, unde se poate cumpăra mâncare proaspătă într-o varietate impresionantă de sortimente şi cantităţi: carne, peşte, fructe de mare, legume, fructe, flori etc. Nu aş fi menţionat-o, dacă nu ar fi găzduită într-o clădire interesantă, ca să nu zic impresionantă, cu două etaje, construită în 1921, în stil art deco, flancată de – evident – palmieri.

Pornind de aici pe strada numită Calderon de la Barca, se ajunge la Plaza de Toros. Datează din 1849 şi este una din cele mai vechi din Spania. Nu putea lipsi asa ceva în Alicante! Aici se găseşte şi un muzeu dedicat luptelor cu tauri.

Piaţa Luceros (Plaza de Los Luceros)

Este una din pieţele cele mai mari şi mai frumoase ale oraşului modern. Piaţa circulară, are în mijloc un monument înalt, cu patru cai magnifici, şi o fântână arteziană. De aceea se mai numeşte şi Plaza de los Caballos.

De aici din Piaţa Luceros pleacă liniile de transport în comun înspre zonele de maximă atracţie turistică din zona Alicante şi Costa Blanca, o combinaţie de metrou-tramvai-tren, la care voi reveni mai jos cu amanunte.

Muntele Benacantil şi Castelul Santa Bárbara

Muntele, deschis la culoare, aproape alb, înalt de 180 de metri, se înaltă spectaculos şi abrupt aproape de malul mării. Sus este cocoţat Castelul Santa Bárbara. Dacă ţineţi minte de la începutul reviewului, a fost prima imagine ce am văzut-o cu Alicante: muntele, castelul, plaja şi marea, cea care m-a convins să nici nu mă gândesc să nu vizitez Alicante.

Castelul, una dintre cele mai mari şi mai vechi fortificaţii medievale din Spania, datează de pe vremea maurilor, din secolul X. Regele Alfonso X al Castiliei, “cel Inţelept”, l-a cucerit, pe 4 decembrie 1248, ziua Sf. Barbara. De aici şi denumirea în limba spaniolă dată castelului.

Imaginea sa (combinată cu cea a muntelui) de jos este impresionantă, vizibilă din oraş din diverse locuri, care mai de care mai fotogenice. Dar ce şi cum se vede de sus! Printr-un tunel săpat în munte, se urcă cu ascensorul până sus de tot, sau te poţi opri la un etaj intermediar, care adăposteşte un adevărat muzeu. Sus de tot însă, se ajunge pe zidurile castelului. De acolo se vede o panoramă a oraşului, portului, plajei şi a mării de-a dreptul superbă. Mai cu seamă imaginile spre mare, spre port, aflate la poalele muntelui, sunt incredibil de frumoase, în special când începe să se însereze, şî se aprind luminile oraşului.

Dacă te simţi suficient de energic sau în formă fizică, poţi urca până sus pe drumul ce şerpuieşte în partea din spate a muntelui, sau se poate conduce cu maşina. Recunosc cu mare supărare acum pe mine însumi, nu am făcut-o pe jos, poate cu un alt prilej. Am urcat, e drept de câteva ori chiar, însă cu ascensorul amintit mai sus. Am plătit o sumă infimă, câţiva euro, pentru drumul cu liftul, iar intrarea în castel a fost liberă!

Pe lângă priveliştea magnifică, fortăreaţa are de toate: un palat, temniţe de altă-dată, ruinele unei mici biserici vechi, tunuri, un şanţ, turn de veghe. Din nenumărate puncte “strategice” ale zidurilor castelului, se pot găsi unghiuri de fotografiere atractive.

Dacă am scris acum de acest castel, imagine-emblemă a orasului, înainte de a trece la plajă şi marea de dedesubt, amintesc acum şi cel de-al doilea castel din Alicante.

De parcă unul nu ar fi fost suficient, pentru a spori şi mai mult atractivitatea turistică a oraşului, există şi un al doilea castel, mai puţin celebru ca celălalt, dar nelipsit de interes:

Castelul (Castillo) de San Fernando

Este dispus într-o poziţie opusă castelului Santa Bárbara, pe Dealul Tossal, şi construit la începutul sec. XIX. S-a gândit a fi parte componentă a sistemului defensiv al oraşului, în calea expansiunii lui Napoleon. S-a dovedit a fi nefolositor, şi a fost abandonat la scurt timp. O parte a zidurilor s-au păstrat în bune condiţii, pentru a merita a fi vizitat.

Nu puteam alege un oraş fără plaje bune pentru vacanţa de vară! Un capitol la care Alicante excelează este cel al plajelor.

Plaja cea mai apropiată, de fapt este chiar în oraş, se numeşte Postiguet (Playa del Postiguet) . Este aproape de port, şi totodată la poalele Muntelui Benacantil, respectiv la poalele Castelului Santa Bárbara. Din acest motiv, orice fotografie cu plaja Postiguet şi cu muntelele+castelul pe fundal, poate fi demnă de o carte poştală. Dar această plajă nu este numai frumoasă, pitorească, ci şi bună. E o plajă largă, destul de lungă, de vreun kilometru, şi cu nisip fin, curată. Este dotată corespunzător cu terase, restaurante, grupuri sanitare etc. De-a lungul ei este flancată de un şir de palmieri, oferind eventual umbră, şi cum am zis, baruri şi restaurante. Chiar dacă este plaja unui oraş mare, cu mulţi turisti şi eram în plin sezon, nu mi s-a părut a fi excesiv de aglomerată, tocmai pentru că e largă şi lungă.

Ceva interesant legat de plaja Postiguet: privind în direcţia opusă mării, spre munte şi castel, la un moment dat am zărit în stâncă un profil de forma unui cap de om: aşa numitul “cap al maurului”.

Pe plaja Postiguet se ajunge foarte uşor, comod şi repede din oraşul vechi, străbătând câteva din strădutele sale pitoreşti. Ajungeam de “acasă” până pe plajă într-o plimbare de 7-10 minute. Tot timpul erau în realitate mai multe, căci mereu găseam pe traseu ceva interesant de văzut sau de pozat, motiv de staţionări repetate.

Plaja (Playa de) San Juan

Este mândria zonei Alicante, o plajă celebră, lungă, lată, nisipoasă, cu adevărat o plajă minunată a zonei turistice Costa Blanca. Are câţiva kilometri lungime (vreo şapte), şi este situată la 6-7 kilometri spre nord de oraşul Alicante. Până la ea se ajunge cu maşina sau cu o combinaţie de metrou-tramvai-tren din centrul oraşului, noi aşa am circulat. Plaja are nisip fin, intrare lină în apă, fundul mării nisipos.

In zona Alicante mai sunt şi alte plaje mai mici, pe care nu le-am explorat, amintesc nişte nume doar în treacăt: Playa del Coco, Playa de la Albufereta, Playa de la Almadraba, Cabo de las Huertas.

Pe lângă cele amintite deja, cel din Castelul Santa Bárbara, apoi MARQ (Muzeul de Arheologie) şi Museo Taurino (al luptelor cu tauri), mai sunt şî alte muzee interesante: Museo de Arte de Siglo XX La Asegurada (Muzeul de Artă Contemporană), Muzeul de Arte Frumoase Gravina sau Museo de Fogueres.

Câteva vorbe despre acesta din urmă, căci este original. Conţine nici mai mult nici mai puţin … paiaţe din carton acoperite de ghips. Cu ocazia sărbătorii de San Juan (sau mai pe româneşte Sfântul Ion), paiaţele, confecţionate de localnici, sunt scoase la... paradă, apoi arse, în cadrul festivalului respectiv. Cele mai reuşite, votate de un juriu, sunt salvate de la mistuirea în flăcări, şi iau calea celor cinci săli ale muzeului. Dacă înainte acest muzeu era găzduit în Castelul Santa Bárbara, de câţiva ani este pe Rambla de Méndez Nuñez.

Si apropo de această ultimă arteră importantă a oraşului, hai să menţionez aici şi principalele artere comerciale ale oraşului, pe care ne plimbam cred că zilnic: Rambla de Méndez Nuñéz (cea de mai sus), Calle Alfonso X şi Calle Mayor.

Le-am folosit din plin pe timpul şederii în Alicante, pentru a merge la Plaja San Juan sau în staţiunile apropiate de pe Costa Blanca. Este foarte util, comod şi ieftin în opinia mea, aşa că voi detalia un pic.

Am folosit un sistem de transport combinaţie de metrou (deci subteran cât timp trece prin oraş) – tramvai – tren. Au fost curse multe şi dese, şi condiţii de transport ireproşabile: plecare şi sosire conform graficului, respectat “la secundă”, curăţenie, aer condiţionat etc.

Pleacă din centru, Piaţa Luceros (de care am amintit deja). Următoarea staţie din oraş: Mercado (aproape de Piaţa Centrală) apoi MARQ (aproape de Muzeul Arheologic). In următoarea staţie, Sangueta, este conexiunea cu o linie de legătură numită 4L (tramvai) ce conectează plaja oraşului, Postiguet (Puerta del Mar) cu aceste linii principale, care până aici au rută comună, şi de aici se despart după cum urmează:

- L3 (tramvai) merge până în El Campello (oraş maritim apropiat), oprind în toate staţiile intermediare.

- L1 (tramvai-tren) merge până în staţiunea Benidorm, oprind pe traseu în staţiile principale, inclusiv El Campello.

- L4 (tramvai) merge până pe Plaja San Juan.

- L9 (tren diesel) se ia din Benidorm, pentru a continua drumul spre Altea, Calpe, Denia. Acestea sunt staţiuni celebre pe Costa Blanca, şi mă voi referi la ele mai jos. Deci, sintetizând, pentru a ajunge în Altea sau Calpe sau Denia din Alicante, se merge în 2 etape: cu L1 din Alicante până în Benidorm, apoi cu L9 până în Denia, trecând prin Altea şi Calpe.

Mai este o linie, L2, pe traseul spre Spitalul General din Alicante, Universitatea din Alicante şi San Vicente del Raspeig, pe care nu m-am deplasat.

Intre centru şi aeroportul Alicante, există o linie de autobuz numită C-6, de asemenea circulă des, la vreo 20-30 de minute.

Pentru cei amatori de deplasare cu trenul, Alicante este bine conectat cu oraşele mari precum Madrid, Barcelona, Valencia, respectiv Murcia sau Cartagena, oraşe importante destul de apropiate spre sud-vest.

Din Alicante, am mers cu mijloacele de transport în comun amintite mai sus, în Benidorm şi Calpe, două staţiuni renumite de pe Costa Blanca. Asta a însemnat vizitarea lor, precum şi plajă.

Benidorm

Este o staţiune modernă, cosmopolită, aflată la 35-40 kilometri spre nord de Alicante. Cu siguranţă ar fi meritat un review separat. Este una din perlele Costei Blanca, o staţiune emblematică, celebră în toată Spania. Voi scrie însă doar aceste câteva cuvinte despre Benidorm: este o staţiune foarte mare şi aglomerată în plin sezon. Excelează prin clădiri impresionant de înalte, cu alură de zgârie-nori, al căror profil se vede spectaculos de pe plajă sau din mare.

O mică peninsulă centrală, unde se află şi portul, împarte litoralul staţiunii în două golfuri largi, pe care se situează şi două plaje mari, în arc de cerc, nisipoase, aglomerate. Sunt plajele principale ale staţiunii Benidorm: Plaja Poniente spre vest, respectiv Plaja Levante spre est. Aproape de port şi în acelaşî golf larg cu Poniente, se află plaja Malpas, mai mică. Plajele atunci când am fost noi erau extrem de aglomerate, ca şi staţiunea în general de altfel. Benidorm cred că dispune de toate tipurile de activităţi moderne de distracţie si recreere posibile. Se pot practica tot felul de activităţi, distracţie, sporturi nautice, croaziere, shopping, plimbări, sunt o mulţime de restaurante şi terase, parcuri tematice (Terra Park – cică cel mai mare parc tematic din Europa dar şi altele), cluburi şi discoteci etc. Imaginaţi-vă orice v-ar interesa la mare (în afară de linişte) şi în proporţie de 99,9 % cred că Benidorm vă poate oferi.

Calpe (Calp în valenciană)

Este o staţiune care recunosc că m-a atras mai mult decât Benidorm, dar totul nu este decât o chestiune de gusturi. Dar pe mine Calpe m-a atras tare de tot, nu doar aşa de convenienţă! Este doar un pic mai departe de Alicante, în aceeaşi direcţie nord-est ca şi Benidorm, la vreo 60-65 kilometri de Alicante.

Calpe este amplasată într-o regiune cu coasta deja mai ondulată, mai neregulată, mai muntoasă, mai spectaculoasă. Este o staţiune cochetă, pitorească, frumoasă, ce mai, eu l-am perceput ca pe-un mic colţ de rai. Dar este doar o impresie creată într-o jumătate de zi. Golfuleţe pitoreşti cu tot felul de stâncării şi bolovănişuri adăpostesc plaje nisipoase frumoase şi curate. Cele mai mari se numesc Playa Levante (La Fossa) şi respectiv Playa Del Arenal (Bol) . Playa del Cantal Roig aproape de port am “explorat-o” cel mai mult, dar mai sunt o sumedenie de alte plaje mai mici.

Dar ceea ce atrage ca un magnet privirile este Muntele Peñón de Ifach (Penyal d'Ifach în valenciană), o stâncă extrem de spectaculoasă, semeaţă, ciudată, fotogenică, ce se înalţă lângă malul mării, la 332 de metri înălţime. Exercită o atracţie deosebită, mereu aveam privirea aţintită asupra acestui munte solitar, cred că l-am pozat de zeci de ori, de pe plajă şi din apa mării. Se constituie şi într-un adevărat Parc Natural, adăpostind numeroase plante rare, unele endemice, şi specii de păsări şi alte animale. De sus de pe munte cică se văd nişte imagini superbe, sunt convins de asta, dar eu din păcate nu am mai apucat să urc pe el.

Of (oftez căci nu am apucat să le vizitez), sunt şi alte staţiuni remarcabile pe Costa Blanca, aproape de Alicante. Spre nord: Altea, Moraira, Benissa, Jávea, Denia. Spre sud: Santa Pola, Guardamar, Torrevieja.

Din Alicante se poate merge într-o vizită pe insula Tabarca, alt obiectiv pe care l-am “sărit”. Dar pentru o vacanţă de 7 zile, am văzut şi aşa destule – oraşul propriu-zis repet a fost plin de atracţii turistice diverse ce m-au ţinut “captiv” în el, fără a mai “alerga” exagerat de mult transformând relaxarea în “chin” şi “stres”.

Doar o vorbă scurtă, despre un domeniu altfel foarte vast. Celebră, dar şi gustoasă totodată, este arhicunoscuta paella. Nu mă îndoiesc că cei ce citesc aceste rânduri ştiu ce este, eu totuşi precizez: este o specialitate de mâncare pe bază de orez, de formă rotundă [forma vasului din care se mănâncă :) ], cu diverse mirodenii şi legume, plus bucăţi de carne: peşte şi/sau fructe de mare, iepure, pui etc. Să zicem, un fel de pizza, dar cu orez în loc de blat. Este cunoscută în toată Spania ba chiar şi în lumea largă, dar aici este patria ei! Este originară din zona lagunei Albufera de lângă Valencia (deci în Comunidad Valenciana de care aparţine şi Alicante) şi era cea mai solicitată mâncare de turiştii de la terase, inclusiv de subsemnatul (pe principiul că testez tot timpul cu precădere specialităţile culinare ale ţării sau zonei vizitate).

De băut, o bere rece una gran cerveza fria por favor pica la ţanc tuturor, un mojito, sau un tinto di verano, mai ales în serile călduroase din Alicante, pe malul mării în zona portului, sau pe terase sub clădirile bătrânului Alicante în oraşul vechi, luminat feeric şi în acordurile melodioasei muzici spaniole. Nu mai vorbesc de vinul spaniol, pe-atât de bun precum îi este şi renumele.

De asemenea, îngheţata, prezentă peste tot, inclusiv în multele gelaterii, cu zeci de sortimente, inclusiv dietetică în câteva sortimente, pentru cine este amator, de nevoie mai mult decât de plăcere.

Acest capitol culinar ar putea fi dezvoltat mult mai larg, eu mă opresc aici.

Cu toată aura de relaxare, strălucire, vacanţă lipsită de griji cu care, ca turişti, eram înconjuraţi, feriţi în bună măsură pe moment de problemele crizei cu care începuse să se confrunte şi această ţară frumoasă numită Spania, pe ici pe colo mai observam unele lucruri mai … speciale.

* De pildă, într-o seară, stăteam pe terasa unui bar în Alicante, undeva în zona portului, şi comandasem toţi trei nişte băuturi. A trecut ceva timp, şi nimeni nu catadicsea să vină să ni le aducă. Deşi nu ne grăbeam, nu aveam altceva de făcut decât să ne plimbăm şi să ne relaxăm la terase, cinasem deja. M-am dus la bar totuşi, să văd despre ce este vorba. Ajuns acolo, m-am dumirit: chelneriţa care ne luase cu multe minute în urmă comanda era totodată şi barman. Ea lua comenzile, tot ea prepara de zor băuturile (cocktail-uri şi alte cele), eventual şi mici preparate culinare gen sandwich-uri, şi tot ea le ducea la mese, la o terasă de dimensiuni respectabile, cu mulţi clienţi. Vorba ceea, ea centra, şî tot ea dădea cu capul. Probabil, patronul barului, cu probleme datorită crizei, ca mulţi alţii, redusese personalul la minimul necesar, adică o persoană. De nu cumva era ea şi patron, pe lângă toate celelalte atribuţii cumulate. Pardon, cumul de funcţii. Mi-a adus aminte de o fază petrecută cu câţiva ani în urmă faţă de aceea din Spania, la terasa unei pizzerii din Constanţa. Tot aşa, era plin de clienţi, şi chelneriţa era singură. La un moment dat, nemaiputând face faţă solicitărilor şî vociferărilor clienţilor care o chemau din toate părţile, ba chiar începuseră să o apostrofeze, nu a mai rezistat şi a clacat. In picioare undeva în mijlocul terasei, a răcnit: “Nu mai pot! M-am săturat! Nu mai fac faţă de una singură! ” Etc. Parcă a folosit sî alte cuvinte, mai greu de transcris, a ieşit şi un mic pui de scandal cu unii clienţi, nu mai ţin minte, a fost demult…

In general însă, terasele aveau una sau chiar mai multe persoane care stăteau de “şase” în picioare şi atrăgeau clienţii. De obicei fete drăguţe, sau băieţi. Cu toţii zâmbitori. Asta până te convingeau să te aşezi, să serveşti masa acolo. Din acest moment însă, totul se schimba. Apăreau cei ce luau comanda, uneori – nu tot timpul! - destul de apatici, cu o atitudine obosită, plictisită, chiar cu o oarecare iritare, furie, mânie sau frustrare (deh, problemele personale, probabil, coroborate cu criza), greu cenzurate sub mina plictisită, sictirisită.

* In Calpe. Seara, după plajă, vrem să cinăm. Am ochit câteva terase excelent poziţionate, aproape de plajă şi de malul mării. V-am spus că peisajul este foarte frumos, cu muntele acela superb lângă, şi nu numai atât. Ei, iar dintre cele câteva terase bine amplasate, am ales una, căci ne-a convins tipul care atrăgea clienţii: era foarte simpatic. Inalt, suplu, mai bătrâior, cu ochelari, cu un zâmbet inteligent, fin şi subţire, ceva între bătrân star de cinema şi doctor în filosofie. Inspira multă încredere.

Am comandat clasica paella. Eu cu fructe de mare. Soţia în general nu este prieten al cărnii. Mai precis, singurii ei “prieteni comestibili” sunt porcul şi puiul de găină şi mama lui (n-am zis pasăre, pentru a nu include greşit aici între preferinţe şi curcanul sau alte animale asemănătoare). Ghinion! Nu era cu dedicaţie pentru ea decât paella cu iepure şî pui (deci ambele … împreună, nu iepure separat şi pui separat), dar care corespundea aşadar numai parţial necesităţilor. Iepure?! Exclus iepure! Pe @zuftima n-o convingi să testeze lucruri care este convinsă că nu-i plac, deşi (sau tocmai) pentru că nu a mâncat niciodată aşa ceva. Când a văzut că ne pregăteam să plecăm spre altă terasă, distinsul actor / doctor a exclamat: se rezolvă! Facem şi paella doar cu pui, nu este nici o problemă, este simplu, doar eliminăm iepurele :).

Toate bune şî frumoase. Mai mult decât atât. Gazdele noastre, când au aflat că suntem din România, ne-au făcut o surpriză. Au chemat de la bucătărie pe o doamnă angajată acolo, concetăţeană de-a noastră. Să vezi atunci lacrimi, pupături, îmbrăţişări!

Dar, săraca, o cred că nu-i era uşor acolo între străini, a început să ni se plângă. Salariul este mic, munceşte pe brânci, iar alţii, care nu fac nimica, de exemplu marocanul…

“Care marocan? ” m-am interpus eu în vorbă.

“Cum care? Marocanul, cel care atrage clienţii, bătrânul zâmbitor cu ochelari. Nu munceşte nimica, stă toată ziua şi ia un salariu uriaş pe lângă mine”.

Cu greu m-am abţinut să o completez, dar n-am vrut să o contrazic: ”păi tocmai de aceea ia multi bani, căci ştie să atragă … fraierii”. Asta am spus-o doar în gând, în timp ce o aprobam discret cu clătinări pline de compasiune din cap.

“Iar eu in timpul acesta, muncesc pe rupte, pe un salariu foarte mic. Sunt pusă să curăţ toaleta, apoi mă trimite la bucătărie, sau ca acum, să aduc mâncarea”.

In acel moment, îmbucătura de paella mi se opri în gâtlej, nehotărâtă încotro să îşi urmeze drumul. Să continue mersul firesc spre stomac, sau să se întoarcă afară. M-am rugat la toţi sfintii, inclusiv la San Nicolás di Bari, patronul spiritual al oraşului Alicante (cel ce dă şi numele con-catedralei mult-mai-sus amintite) ca mâncarea să-şi urmeze drumul firesc, în fond ce motive aveam să bănuiesc că draga noastră concetăţeană nu se spălase bine pe mâini cu săpun între aceste activităţi diverse şi complexe ale job-ului ei?

Intre timp a sosit şi paella fetelor. Am uitat două amănunte picante: primo: paella mea a fost mult timp înainte gata (s-or fi gândit gazdele noastre că gradul de foame ne este direct proporţional cu mărimea burţii, deci eu sunt lihnit de foame, iar fetele mai pot să aştepte), şi secundo a lor (o unică paella!) sensibil după. Veţi întreba: cum? Fetele au comandat doar o paella? Nicidecum, ci două! Dar le-a adus una … comună, în aceeaşi oală, e drept mai mare, deci … o paella dublă. TeeKay, vorbitoare de limba spaniolă, le spusese: “noi două (fetele) dorim să mâncăm acelaşi sortiment de paella. De la “acelaşî sortiment pentru amândouă” până la “aceeaşi paella pentru amândouă” nu a fost decât un pas. E drept, au primit şi câte o farfurie, să-şi pună fiecare sieşi din oala comună. Ce, nu e bine? Cum să nu!

Dar nu am avut timp să comentăm acest aspect, căci tipa a spus: “Mâncaţi, este foarte gustoasă, este cu iepure! ”

M-am făcut cât un purice, caci intuiam uraganul ce va urma.

“Poftim?! Iepureeee?!?! ”

Aceasta era @zuftima, soţia mea.

“Da, e cu iepure şî cu pui, este foarte bună”.

M-am uitat disperat, cu ochi înlăcrimati de miel dus la tăiere, în ochii doamnei. Fin psiholog şî plină de perspicacitate, a înţeles imediat situaţia şî s-a redresat.

“Aaaa, acum văd mai bine, nu este deloc carne de iepure. Este doar pasăre. ”

In acel moment, aş fi angajat-o pe loc ca actriţă la Teatro Principal de Alicante, aşa de bine îşi juca rolul şi era spontană foc. Iată, că uitai să vă spun de încă un obiectiv turistic şi cultural al oraşului Alicante, teatrul, cu o clădire impresionantă în stil neoclasic. Noroc cu întâmplarea aceasta de la terasă, de mi-am adus aminte de teatru.

Dar degeaba, pe soţia mea nu a mai fost chip să o convingă cineva că paella respectivă nu conţine iepure. Si fie vorba între noi, nici eu nu cred ca lipsea carnea de iepure din compoziţia ei :).

Ce mai, a fost o masă de pomină. Ne-am sfătuit noi trei în şoaptă şi în final am decis să nu ne certăm, să nu vociferăm, să nu comentăm, să-i stricăm femeii bucuria revederii cu concetăţeni dragi. In fond, cu majoritate de 2 la 1 (eu şi TeeKay versus zuftima) am convenit că paella a fost foarte bună :).

La sfârşit, atunci când să plătim, tipa a venit şi ne-a şoptit: “nu-mi daţi bacşiş, oricum nu ajunge la mine, decât să-l ia ei, mai bine rămân banii în buzunarul dumneavoastră”.

A fost mortală: una din cele mai tari întâmplări petrecute vreodată la o terasă sau restaurant, dar nu singura, şi nici măcar cea mai tare trăită, dar oricum de neuitat.

Timp de o săptămână m-am desfătat de-a dreptul, vizitând acest oraş minunat, complex, diversificat ca oferte turistice. Repet, aceste obiective luate fiecare in parte nu sunt nişte “monştri sacri” între obiectivele de primă mână ale Spaniei, cultural-istorice să zicem. Cele din Alicante nu au o aură de ultra-celebritate, care poate ar eclipsa alte atribute ale unui oraş-staţiune: relaxarea pe o plajă bună, de exemplu. Cum ai mai putea face plajă liniştit cu o Alhambra de exemplu, sau un muzeu Prado, la doi paşi de tine?

Aşa că Alicante rămâne pentru mine un oraş complex, armonios, echilibrat în oferte turistice diversificate, relaxant şi agreabil, şi sunt convins că este unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Spaniei.

Voi încerca să fiu foarte scurt şi concis. Mi-a plăcut acest oraş?

Nu, nu voi spune că mi-a plăcut. Ci altceva. De oraşul-port-staţiune Alicante de-a dreptul m-am îndrăgostit. Aşa că iubesc acest oraş cu nume atât de melodios, ca sunetele apei Mării Mediterane lovind gingaş malurile Plajei Postiguet, în timp ce bătrânul castel veghează liniştit deasupra pe vârful muntelui. Rostiţi vă rog după mine, rar, pe silabe, acest nume mnunat:

A-LI-CAN-TE!

---

VIZUALIZĂRI: 13150 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI