Cazemata lui Puiu sau cronica unei vacanțe controversate

TIPĂREȘTE

Mă mir că nu a scris nimeni până acum despre cazemata din Mangalia. Habar n-am de unde am auzit de ea dar parcă o știam de când lumea și când am ajuns acolo m-am dus glonț să o caut. Este pe faleză – cum altfel? Că doar e cherhana! O găsești un pic mai spre nord de hotelul ăla roșu și înalt din mijlocul orașului: paradiso parcă.

E așa bine pusă, într-o zonă de plajă fără plajă că stai la masă pe terasa care, de fapt, nu știi dacă este terasă sau interior că acoperiș are, are și pereți pe trei părți dar spre mare e deschis, fără perete, cu niște grinzi de lemn puse așa, parcă ar fi ceva balustradă și ai vedere fix la stabilopozii pe care șed, blânde, multe borcane cu legume puse la murat, pentru că, așa cum spuneam, plajă nu-i.

Și mai fain este că faleza e sus și terasa e jos, ca să ajungi pe terasă cobori cam un etaj, când mergi pe faleză vezi, puțin peste nivelul pe care pășești, fix acoperișul de la terasă dar bucătăria este cam un etaj mai sus față de terasă respectiv, la nivelul falezei.

Și lângă încăperea bucătăriei este un fel de nișă separată cu perete de bucătărie, ca un fel de balcon, așa, unde stau chelnerii și pândesc cum vii și stai la masă și îți dau timp să te hotărăști apoi ei coboară scara din lemn și vin să ia comanda. Asta pentru că pe toate mesele se află deja destule meniuri și de mâncare și de băuturi, separat deci nu vine nimeni să-ți aducă meniul că deja îl ai la dispoziție și tacâmurile tot pe masă sunt, într-o cutie deschisă din lemn și protejate în pungi de hârtie. Când îți aduce comanda, chelnerul îți spune că ai tacâmuri pe masă că poate nu le vezi.

Servirea este ireproșabilă. Nici nu te deranjează nici nu lasă impresia că îi încurci. Mâncarea este adusă la masă de o fată pricepută de la bucătărie care pare că a contribuit personal să ți-o pregătească și asta face mare diferență față de un chelner impersonal care n-are nici o legătură cu preparatul mâncării. Oricui spui „mulțumesc” ți se răspunde cu bunătate „cu drag” ca și cum nu ar fi mare lucru.

Am trecut de multe ori pe lângă cazemată înainte să intru. Mereu încetineam pașii, uneori chiar mă opream să ascult muzica de la ei, au difuzoare afară și auzeam fix muzica pe care obișnuiesc să o ascult de obicei.

Prima vizită la ei a fost de-a dreptul epică. Nu-mi place peștele dar am hotărât, totuși să comand pește. Chiar și așa, deși nu-mi place, mă pocnise o poftă de macrou afumat. N-am cerut, totuși afumat ci m-am mulțumit cu marinat. Salată de pește nu prea găsesc des în meniuri. Aici aveau, erau felii groase de macrou (cred) amestecate printre salată verde, ceapă, ardei iuți și altele la fel.

Eu și Puiu avem aceleași preferințe în materie de muzică dar și aceleași gusturi culinare. Imaginați-vă un mix de ardei iute proaspăt și murat alături de lămâie, ceapă (Who cares?), pește marinat, salată verde, totul stropit cu un shot de pălincă de Maramureș, la malul mării.

Era o zi mohorâtă și digeiul era trist spre depresiv. Spunea asta tuturor. Prima dată m-a îngrijorat Edith Piaf. Cine poate fi mai depresiv decât francezii pe planeta asta?

Marea se zbuciuma vânătă și plină de nisip, printre stabilopozi, la 3 metri distanță de mine, în dreapta.

Mușcam bucăți de pește (mic, apreciez să fi avut 30-40 de centimetri lungime înainte de tăiere) pline de înotătoare și oase (moi – erau marinate) de care, pentru prima dată în viață mea, nu îmi făceam probleme. Se topeau. Doar coloana am dat-o la mâțe. Mă mai vizitau.

Cred că aveam vreo 10 bucăți de pește. Le-am dovedit. Între timp mi se plimbau prin urechi John Lenon (hm, imaginează-ți!) imagine...

Apoi un country cu niște vaci în lesă. Cred că aș putea să vă povestesc tot play list ul. Cu certitudine, nu este ceva ce fac în fiecare zi.

Apoi depresivul Joe: n’oublie jamais!

Sincer, mi-ar fi greu să uit cazemata.

Și marea mai arunca o fleașcă peste stabilopozi, tot muncind să dărâme borcanele de murături ale lui Puiu. N-a reușit.

Enigma se lamenta despre inocența pierdută. După care, alt melancolic:

Simțeam bucățile de pește în degetele mele... Când am dovedit ultima bucată de pește eram maxim fericită dar nici nu puteam să le las acolo. La plecare aveam stomacul întors pe dos dar eram fericită. Nu pot explica. E un nonsens. Urăsc peștele.

Habar n-am cine este Puiu dar știu ca se pricepe la afaceri. Cazemata lui arată super și mai face și mici gesturi de fidelizare. Pâinea prăjită nu am cerut-o dar a prins maxim bine că a stat stomacul la locul lui. În meniu costă 5 lei. La mine a fost moca. Adevărat, nu am comandat dar el știa că am nevoie: beția simțurilor...

Am plecat pe acordurile languroase ale lui Edith Piaf:

A doua vizită a fost la fel de epică. Am fugit de la un program plicticos prinzând o fereastră de vreo oră jumate. Puțin. Am dat buzna pe terasă, am cerut de urgență o porție de guvizi cu mujdei și mămăligă, terasa era aglomerată, chelnerul mi-a spus că durează 25 de minute, am tăcut mâlc, în 10 minute mi-a pus guvizi pe masă informându-mă blajin că a cerut urgență, i-am fost profund recunoscătoare și încă mai sunt, pălinca a salvat totul, ca de obicei (de-asemenea și mâțele), în jumate oră am zbughit-o urgent la program doar ca să aflu, la destinație, că tot programul s-a anulat. Încă o dată, pălinca mi-a fost de mare folos.

Abia a treia oară am putut mânca, în pace, un borș de pește. Neașteptat, a venit în vas de lut, cu capac. Bun de numa, legume, verdeață, bucăți de pește, oase puține, cap – nu, coadă – nu. Mai perfect nu se putea.

Dacă tehnic ar fi peste 100%, jur că i-aș da. Cea mai bună crâșmă ever. Fără glumă.

Dacă tehnic ar fi peste 100%, jur că i-aș da. Cea mai bună crâșmă ever. Fără glumă.

Dacă tehnic ar fi peste 100%, jur că i-aș da. Cea mai bună crâșmă ever. Fără glumă.

Btw, toaleta este peste drum de faleză, separat de clădirea cazematei. E un cub de piatră și nu e încuiat. Dacă treci pe faleză și ai o urgență, e disponibil.

---

VIZUALIZĂRI: 6502 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI