Excalibur, la aşa nume… merită un renume!

TIPĂREȘTE

Şi fiindcă a venit iarna cu adevărat, nu ne mai rămâne, pentru câteva zile, decât să stăm care la gura sobei, care lipit de calorifer sau aplecat asupra aragazului să acumulăm ceva căldurică pentru necesarele ieşiri după apă, bere, păpică şi nelipsitul vin roşu care vine la pachet cu vremea geroasă.

Aşa că pregătind o oală plină de vinişor cu zăhărel şi scorţişoară, cuişoare şi alte mirodenii, am turnat elixirul în căni de lut şi ne-am pus, consortul meu şi cu mine, la o gură de vorbă. Tot sorbind din cănile acelea, ne-am adus aminte cu maaare plăcere de restaurantul Excalibur.

L-am vizitat în octombrie, la iniţiativa proaspeţilor fini. După ce ne chinuiseră îndeajuns toată noaptea pe toace care mai de care, rochii şi costume de fiţe cu mai puţin de o săptămână în urmă, şi-au spălat păcatele cu invitaţia la acest restaurant.

(Rezervare în prealabil, cu interval de timp între orele X şi Y. Nu prea pricepeam de ce avem timpul limitat, dar m-am lămurit când am ajuns acolo. Oamenii veneau în avalanşă şi mesele erau tot timpul pline.)

Să purcedem la povestit.

Pentru cine îşi doreşte să evadeze din cotidian şi să se simtă mai apropiat de obiceiurile strămoşilor noştri decât de cea a unui homo civilizatus, locaţia cu pricina este PERFECTĂ pentru o experienţă inedită! Şi, la urma urmei, să mai lăsăm din când în când fiţele şi să ne întoarcem la origini (fără ghilimele!) e chiar indicat.

Aşa că am ne-am pornitără spre strada Academiei nr. 39. Două cupluri înfometate (căci fusesem avertizaţi din timp să nu gustărim nimicuţa, că altfel plătim mâncarea dejeaba) ajunseră la poalele unei clădiri.

Intrarea, ca într-un garaj, subsol sau ce or mai avea în dotare clădirile din strada respectivă. Coborâm pe o alee pavată, către restaurant, întâmpinaţi (ar fi trebuit) de renumita sabie. Din păcate pentru gazde, dar şi pentru vizitatorii voioşi, sabia lipsea nu cu desăvârşire, ci numai vârful. Probabil că vreunii co-naţionali avuseră trebuinţă de niscai fierătanii prin ogradă, şi deh... ce-i în mână nu-i minciună, plecară cu bucăţica de sabie.

Pe Merlin nu-l zărirăm, deşi l-am căutat temerar în cele 15 secunde cât am coborât către uşă. Pe măsură ce ne apropiam, se auzea ceva muzică de săltat picioruşe delicate, ca pe vremea lui Arthur şi a cavalerilor Mesei sale Rotunde. Eu mă gândeam chiar şi la Robin Hood, sau, ca să fim români până la capăt, la vremea lui Mircea cel Bătrân. Şi, spre mirarea noastră, decorul nu era prea departe de fortăreaţa în care mai sus numitul făcea escapade la aleasa inimii sale, sau de atmosfera zugrăvită de minunatul Ioan Dan în seria de capă şi spadă “Cavalerii Ordinului Basarab” (care merită cu adevărat citit, pentru că avem şi noi romane istorice de aventuri la acelaşi nivel cu Cei trei muşcherari, poate…).

Restaurantul este imaginea castelelor de prin secolul X, sau chiar XIII-XIV. Cei care şi-au imaginat localul aşa au fost inspiraţi: pereţii aveau la vedere betonul necizelat, mesele şi scaunele din lemn masiv (investiţie destul de costisitoare, după părerea mea), bârnele întregi folosite de maeştrii tâmplari dându-i un aer de trăinicie specifică perioadei. Lampadarele în ton şi atmosfera de nota 10 plus.

Odată ajuns în interior, eşti întâmpinat de personalul amabil, jupâni şi jupănese deghizaţi destul de original în ajutoarele unui hangiu la marginea vreunui târguşor de demult. Te conduc la masă, te lasă să te integrezi în peisaj şi aşteaptă să le dai comanda.

Şi ce te mai răsfeţi: păsări, vânat, peştişor, toate servite pe platouri de lemn pline cu salate şi legume. Nu ştiu dacă am văzut cât am stat acolo porţii normale. Cred că toate erau făcute pentru minim două persoane. Noi ne-am oprit la Marele ospăţ al cavalerilor – platou pentru patru persoane care cuprindea după cum urmează: doi pui rumeniţi, fiecare cu câte o banană aşezată strategic între aripioare (nu ştiu dacă se adresau părţii feminine a mesei sau nu :)), coastă prăjită, cârnaţi prăjiţi, bacon prăjit (minunat pentru bietele noastre sufleţele chinuite de dietele dinaintea nunţii, că Doamne păzeşte să nu te mai încapă rochiţa luată cu un număr mai mic, doar-doar reuşeşti să scapi de excesul de pe ici colo, prin părţile esenţiale, mi-e ruşinică să precizez unde :)) cartofi regali auriţi, varză, câteva felii de portocale, roşii, castraveţi. Ce să mai, desfătare pentru ochii a patru hămesiţi.

Dar până să ne desfătăm cavalereşte, trebuie să dau detalii despre experienţa inedită de care pomeneam la începuturi: aici se papă cu mânuţele din dotare. Frumoasele hangiţe şi drăguţii hangii te ajută cu un recipient cu apă în care plutesc câteva felii de lămâie pentru ştergerea eventualelor rămăşiţe ale festinului. Oricum, nu vă speriaţi! Dacă insistaţi, veţi primi şi tacâmuri... Pentru cei care sunt mai sensibiloşi şi nu suportă niţică grăsime pe unghiuţe :).

Sfatul meu este totuşi să treceţi, la un moment dat, pe la un lavoar. Oricâtă plăcere şi desfătare îţi oferă folosirea propriilor degeţele la potolirea poftelor, tot mai bun e săpunul :). Iar baia merită şi ea vizitată, indiferent pentru ce motiv :) (Înainte de masă ar fi chiar indicat, ca să avem furculiţa la purtător curată!!! Iar designul este în ton cu decorul restaurantului. Mai puţin partea tehnico-sanitară, care, spre dezamăgirea unora, e modernă :). Oricum, nu găseşti coceni, oricât ai căuta şi nici closet de lemn :)))).

Să trecem mai departe. Pe lângă marele platou care trona pe aproape toată suprafaţa mesei, am mai primit (contra cost, că nu pe ochi frumoşi) şi nişte carafe cu vinişor rubiniu pentru domni, sau bericică rece şi alte sucuri şi limonade pentru doamne.

Rămăsesem interzişi privind la cantitatea gargantuescă de mâncare din faţa noastră, neştiind cum o să o dăm gata, cu toată foamea care ne dădea târcoale. Şi tot făcându-ne curaj şi îndemnându-ne unul pe altul care să-şi înfigă primul mânuşiţele în platou, auzim chiote din vecini şi vedem cum trec pe lângă noi, la o masă de vreo 20 de persoane, două platouri gigant, cu doi purceluşi de lapte de mai mare frumuseţea. Nu trec singure, ci purtate cu fast de ospătari. Toată lumea rămăsese cu ochii la purceluşi, înghiţind în sec. Ce fericire pe capul lor! Ce ospăţ! Dar lasă, că nici al nostru nu e de lepădat. Ne făcurăm curaj şi pornirăm atacul culinar.

(De menţionat că te poţi înfrupta din purceluş numai cu precomandă, din câte am înţeles. Aşa că mai bine întrebaţi înainte, ca să nu fiţi dezamăgiţi.)

Nu ştiu cât a durat, oricum ne-am încadrat în timp – am avut aproape două ore la dispoziţie, chiar şi încheind cu un desert pe care îl comandasem de la început, fără să avem habar de dimensiunile cinei noastre. Abia am reuşit să mai înghiţim câte ceva, urmărind unduirile mlădioase pe care ni le ofereau privirii câteva perechi de dansatori pe muzică medievală.

La spartul târgului scosesem cam 150 de lei pentru platou, plus alte câteva zeci pentru restul. Dar a meritat cu vârf şi îndesat!

Pachetul pe care îl primeşti garantat la rezervare face toţi banii!

Deci dacă vremea rea vă ţine pe loc în Capitală şi nu vreţi să staţi în casă, mergeţi cu încredere la Excalibur! Un singur sfat. Înauntru poate fi cam rece (deh, ca într-un subsol de bloc) aşa că să vă dotaţi cu un pulovăr ceva, un şal pentru doamne, că altfel o să vă sară mâncarea printre degeţelele. Şi e păcat să ştirbeşti din frumuseţea experienţei din cauza tremuratului :).

În rest, poftă bună şi distracţie plăcută printre cavaleri!

P. S. Din păcate nu am făcut poze, dar ataşez două luate de pe saitul lor restaurantexcalibur.ro.

---

VIZUALIZĂRI: 1900 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI