Restaurantul Marshall - rusinica!

TIPĂREȘTE

Am fost rugata de o prietena “de afara” sa caut un restaurant in care sa ne simtim bine. Fata venea (a se citi vizita batranei doamne) sa faca parastas parintilor si sa se intalneasca cu vechii prieteni, cum se spune “mortii cu mortii, viii cu viii”. Sarcina era grea pentru mine pentru ca pe de o parte nu stiam cum i-a evoluat gustul in cei cativa zeci de ani de cand a plecat din tara, pe de alta, din patriotism local nu as fi vrut s-o duc intr-o carciuma dar nici sa fac prapad din pensia ei care, ca si la noi, e supusa recesiunii. Gasirea fostilor prieteni care pe vremuri la aniversari faceau sa vibreze peretii de beton ai blocului si sa se deslipeasca linoleumul gri cand dansam pe muzica magnetofonului Tesla, a fost o alta problema. Care nu mai existau fiind plecati dincolo definitiv, care erau acriti de varsta sau de boli, care nu mai stiau cine suntem, vai, Doamne! cu chiu cu vai ne-am adunat sase persoane valide. Moamaa! Ce am mai scotocit ce s-a postat pe amfostacolo.ro si pe [un alt sait de specialitate] care prezinta un top al celor 500 restaurante din Bucuresti, ce m-am uitat si crucit citind preturile, din care unele exorbitante. Am rasuflat usurata cand prietena mi-a dat telefon sa opresc o masa la restaurantul Marshall si numai acolo, pentru ca i-a fost recomandat de alti romani stabiliti afara.

Restaurantul Marshall este amplasat in buricul Bucurestiului pe o straduta linistita in apropiere de Batistei, la cinci minute de Teatrul National. Cu ocazia investigatiilor facute am aflat ca patronul este un prosper om de afaceri, un adevarat mecena care a sponsorizat din bani proprii excursii ale artistilor pensionari in tara si in strainatate.

Restaurantul este amplasat in curtea din spatele hotelului cu acelas nume. Intreaga curte este o imensa parcare. Sala are capacitatea de 140 de locuri dar inafara de salonul propriu-zis mai este o gradina cu 90 de locuri care vara cred ca e o oaza de culoare si parfum in centrul Bucurestiului. Tufe de trandafiri, crizanteme, arbori cu grija plantati ramasesera in prag de iarna doar ca umbra a unor frumuseti ofilte, asa cum eram si noi.

Mesele de patru (doar cateva), sase, zece si de mai multe persoane erau acoperite cu fete de masa impecabile iar scaunele aveau o forma confortabila. Sala fiind foarte lunga era intunecoasa dar un numar mare de lampi “art nouveau” asezate in randuri paralele dadeau impresia unui tavan multicolor. La capatul salii era o bucatarie deschisa prevazuta cu ventilatoare si hote puternice, clientul putand sa vada ce i se ofera si cum se prepara.

Adevarata originalitate a restaurantului o reprezinta sutele, poate miile de fotografii de actori, cantareti si instrumentisti asezate pe toti peretii restaurantului. Am trait momente de emotie si nostalgie privind fotografiile Tamarei Buciuceanu, Margaretei Paslaru tanara si apoi nu prea, Florin Piersic, Carmen Stanescu inca frumoasa la maturitate, regizori, directori de teatru, scenografi dar si cei disparuti: Gh. Dinica, Dina Cocea, Fintesteanu, Misu Fotino, dna Bulandra, preafrumosul Geo Barton, Emil Bota si altii. Cu Gina Patrichi plecata prea devreme am fost colega de liceu iar cu Silvia Popovici datorita asemanarii lumea ne confunda pe una cu cealalalta. Dar ce va insir eu nume de stele ale scenei care au stralucit in a doua jumatate a secolului trecut, cand multi dintre ei au ramas numai o amintire a octogenarilor sau stau cuminti in fotografiile document din restaurant?

Fiind zi de lucru, chiar daca era seara, in restaurant nu erau ocupate decat doua-trei mese din care una cu un actor cunoscut venit la o cafea pe care a sorbit-o vreo doua ore.

Am apreciat ca felurile de mancare aveau denumiri romanesti si nu am fost pusi in situatia de a ghici ce se ascunde sub un nume pompos. Nu ma pricep la preturi dar cred ca au fost destul de piperate si nu pe deplin justificate. Astfel o gustare de post destul de comuna in care era o lingura de salata de vinete, una de zacusca, alta de fasole batuta, o rosie, ½ ardei gras si doua masline costa 16 lei. Acasa ar fi costat 4-5 lei, sa zici 6 lei pentru ambient si oricum, o ornam mai frumos. Dorada la gratar 39 lei, piept de pui 22 lei, legume la gratar constand din cateva ciuperci, feliute de dovlecei si ardei 13 lei portia, “scump, doamna, scump!” Prietena noastra ne-a sugerat sa comandam muschi de vita argentinian, de care auzisem dar marturisesc ca n-am gustat niciodata. Nici ea, cu tot Parisul in care locuieste, nu mancase vita argentiniana si nici de Kobe. Pretul era descurajant 80 lei portia dar frantuzoaica ne-a linistit spunand ca e la jumatate fata de cel din restaurantele frantuzesti.

Tocmai cand asteptam friptura, - mentionez ca bucataria era deschisa si aproape de masa noastra dar nu razbatea niciun miros pana la noi - a venit chelnerul si ne-a legat de gat niste servete albe enorme, lungi pana in poala, asa cum desigur ati vazut prin filmele de epoca si cum imi amintesc ca purtau unchii mei cand mancau raci fierti. Dupa cateva minute chelnerul a aparut cu o tava pe care era o plita incinsa pe care sfaraia o bucata de carne, groasa de cativa cm. Fereasca Dzeu sa te fi atins cu mana de tava ca pielea se facea imediat soric si nu aveai scuza ca n-ai facut instructajul de protectie a muncii. Alaturi era un bol cu legumele la gratar de care v-am scris si niste castronele mici, unul cu sare grunjoasa, altul cu unt frecat cu marar si altul cu hrean. Cand sa bag cutitul in carne, sangele a tasnit ca din artere in sala de operatii. Chelnerul mi-a spus sa am rabdare ca bucatile se vor frige pe plita si vor fi exact medium, asa cum am cerut. M-a ajutat sa le tai marunt si urmatoarele minute m-am ocupat de autroservire adica sa le intorc cu furculita pe o parte si pe alta. Cand le-am mancat erau destul de tari si atoase si suspendand orice conversatie, atenta la mestecat, ma gandeam cate milioane m-ar costa daca imi rup vreo punte, dinte sau masea.

A urmat placinta casei, placinta cu mere cu inghetata, portie mare si buna care avea in compozitie si cateva alune, 15 lei - nu mai spun cat m-ar fi costat acasa ca veti zice ca sunt meschina si ca nu asa se traieste. Acum, ce sa ma mai schimb?

Bautura a fost foarte buna: gin tonic 17 lei, Chivas 25 lei, limonada 10 lei, Segarcea Sauvignon blanc 50 lei si rosu 65 lei sticla.

Spre sfarsitul mesei cand ne-a intrebat chelnerul daca am fost multumiti i-am spus politicos ca aia nu era vaca argentiniana ci o damboviteana batrana si atoasa. S-a scuzat, a baiguit ceva ca “poate s-a incurcat la transat” si la nota de plata a facut o reducere de 10% la total revenind intreaga consumatie la 90 lei in care 10 lei a fost bacsisul chelnerului care marturisindu-se si-a sters jumatate din vina.

Nu si-a meritat banii pentru ca si serviciul a lasat de dorit, personalul dezbatand ceva important la bucataria deschisa si venind abia la a doua sau a treia strigare. Pacat ca la un restaurant aparte, frecventat de actori si oameni de cultura se merge cu asemenea mismasuri de carciuma ordinara din Ferentari.

PS. Zilele astea am primit un telefon de la frantuzoaica. Vine la primavara sa faca monument (parintilor, doar cui?) si ma roaga pe mine sa gasesc un restaurant bun, ponderat ca pret, cu mancare buna si antren. Cred ca am sa citesc toate review-urile si site-urile de profil si tot n-am sa fiu sigura ca am sa aleg bine. Este vorba si de imaginea Romaniei asa ca trebuie sa spal rusinea. Grea sarcina!

---

VIZUALIZĂRI: 3838 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI