Bucegii mai puțin cunoscuți - Valea Gălbinele in sus și in jos

TIPĂREȘTE

” Munții nu sunt stadioane unde imi satisfac ambiția de a reuși, sunt catedrale unde imi practic religia” – Anatoli Boukreev

Munții Bucegi ascund multe comori, și nu mă refer aici la tunelurile dacice. Pe acelea le-am tot căutat dar încă nu le-am găsit chiar dacă, în timp ce am urcat, am băut numai apă  plină de informații, direct din izvoare. Nu am dat de ele și pace! Dar, în schimb, am descoperit alte poteci, unele știute de ciobani, altele doar de iubitorii de munte.  

Pe Valea Gălbinele din Bucegi am mai ajuns exact acum doi ani. De fapt,  a fost  pe firul secundar al văii, pe care am coborât după ce am urcat pe Valea Colților. Era tot iarna, tot înzăpezit, dar cu o altfel de zăpadă. Tipul de zăpadă (inghețată, pufoasă, apoasă) poate face ca un traseu cunoscut, pe care l-ai mai făcut, să ți se pară cu totul diferit, mai greu sau mai ușor decât îți amintești.

Situată in abruptul estic al masivului, in zona Coștila, Valea Gălbinele este una dintre cele mai spectaculoase văi alpine din Munții Bucegi.  Este o destinație populară pentru alpiniști și iubitorii de trasee tehnice datorită pereților săi verticali, hornurilor înguste și peisajului sălbatic.

Valea Gălbinele a fost explorată și parcursă pentru prima dată de alpiniști în prima jumătate a secolului XX, în perioada de pionierat a alpinismului românesc.

Printre primii alpiniști care au realizat ascensiuni în zonă se numără membri ai cluburilor de alpinism din București și Brașov, inclusiv Nae Dimitriu, Niculae Baticu și echipele sale, care au deschis mai multe trasee în abruptul Bucegilor.

Valea Gălbinele a devenit un loc de referință pentru alpiniști, fiind parcursă pe diferite variante și folosită ca rută de acces spre traseele mai tehnice din Peretele Gălbinele. Printre cele mai notabile trasee  din zonă se numără Traseul Coman sau Hornul Coamei.

Toate aceste trasee sunt doar pentru persoane experimentate, iar parcurgerea lor  se poate face numai cu echipament adecvat.  

Valea Gălbinele este împărțită în două ramuri: 

-        Valea Gălbinele Principală, care este traseul clasic de urcare și pornește din apropierea Refugiului Coștila urcând  abrupt printre pereții impresionanți ai Muchiei Gălbinele și Peretelui Gălbinele.  

-        Valea Gălbinele Secundară, pe care cel mai adesea se coboară. Se desprinde din Valea Gălbinele Principală, undeva în jumătatea superioară și  coboară pe un fir mai îngust și abrupt.

Intr-o zi de februarie a acestui an, impreună cu câțiva prieteni iubitori de munte, am decis să profităm de zăpadă și să mai exersăm mersul cu colțari și piolet. Nu eram chiar de capul nostru, eram ghidați de două persoane experimentate in acest domeniu. Este foarte important ca la primele trasee de acest fel să fii insoțit de persoane cu experiență. Eu am inceput să capăt ceva, ceva experiență, in sensul că știu să merg cu colțari și piolet, am mai invățat câte ceva despre cățărare, mers in coardă și noduri,  dar nu voi ajunge niciodată să conduc pe altcineva pe un acest tip de traseu.  

Când am ajuns in Bușteni, locul de unde incepe traseul, ningea. A fost exact ziua in care au inceput ninsorile in Romania, când, in sfârșit, a venit iarna și in București.

Intrarea in traseu incepe de la Căminul Alpin, aflat la capătul străzii Valea Albă. Traseul este marcat doar in prima parte, unde se merge pe marcajul Triunghi Roșu. După aproximativ o oră se iese din poteca marcată și incepe un urcuș susținut, in serpentine, pe o potecă nemarcată. De fapt, a existat la un moment dat un marcaj  Bandă Albastră pe traseul spre refugiu, dar, din moptive pe care doar le bănuiesc, marcajul a fost șters (probabil pentru protejarea refugiului, care este folosit de cei care merg să se cațere pe pereții văilor inconjurătoare).

Dacă in prima parte a traseului poteca era doar pudrată cu zăpadă, in partea a doua, unde a inceput traseul nemarcat, era zăpadă inghețată iar poteca era foarte alunecoasă. A trebuit să ne oprim și să ne punem colțarii mai repede decât am crezut, dar doar așa puteam să mergem in siguranță.

Ningea cu fulgi mici, iar prognoza meteo ne spunea că ninsoarea urma să se oprească pe la prânz. Cam asta doream și noi, un strat prea mare de zăpadă peste zăpada inghețată nefiind  deloc recomandabil in parcurgerea unei văi de abrupt.  

 Nu bătea vântul, ceea ce a fost foarte bine, dar era ger, cu multe grade sub zero.

Am ajuns destul de repede la Refugiul Coștila, unde am făcut un scurt popas pentru echipare (ham, carabiniere, anouri, cască), am mâncat ceva și am băut ceai cald.

Refugiul Coștila este amplasat la altitudinea de 1670 m, și este folosit ca bază pentru ascensiuni in Peretele Gălbinele, Muchia Coștila Gălbinele și alte trasee clasice de alpinism. Refugiul a fost construit in anul 1938 de membrii Clubului Alpin Român, pe un teren pus la dispoziție de Casa Regală. A fost unul dintre primele refugii montane dedicate alpiniștilor din Romania.

Construcția originală a suferit mai multe modificări și reabilitări de-a lungul timpului, toate efectuate de comunitatea de alpiniști.  Refugiul Coștila a rămas un punct de referință pentru activitatea montană din Romania.

După ce ne-am echipat am plecat spre Valea Gălbinele, incepând urcușul pe Valea Coștilei, După scurt timp (cred că vreo 15 minute), traseul continuă spre dreapta, pe Coama cu Jnepeni, spre Valea Gălbinele. Au fost câteva porțiuni mici de cățărat, unde ne-am ajutat de jnepeni, și,  o ultimă parte de traverseu, puțin expus, exact inainte de intrarea pe vale. Aici am avut ceva emoții, trebuind să merg in lateral, pe vârful colțarilor și ajutându-mă de piolet. Dar, am trecut cu bine și am intrat pe Valea Gălbinele Principală.  

Inainte de inceperea traseului am avut de gând să urcăm pe firul secundar, care era mai provocator și să coborâm pe principal. Dar incă ningea și nu știam dacă se va opri. In cazul in care ar fi nins mult, coborârea pe firul principal ar fi fost riscantă din cauza posibilității formării avalanșelor și ar fi insemnat să ne intoarcem tot pe secundar. Am decis să urcăm pe firul principal și să coborâm pe secundar.

Urcușul nu a prezentat nicio problemă, era zăpadă proaspătă și pufoasă de vreo 10 cm. Din păcate, ceața nu ne lăsa să vedem aproape nimic din tot ce ne inconjura, și am fi avut ce să vedem, valea fiind inconjurată de turnuri stâncoase.  Am mers susținut, fără opriri, era prea frig să faci opriri lungi.  

Pe nesimțite am ajuns aproape de așa numitul” Hotel Gălbinele” , un bloc mare de stâncă, cu o platformă relativ adăpostită. Formațiunea se află la peste 2200 m altitudine, in apropiere de Strunga Gălbinele, și are această denumire deoarece este folosit uneori ca loc de odihnă sau punct de regrupare inainte de continuarea traseului. Este folosit și ca punct de orientare important, mai ales pe  vizibilitate redusă (cum aveam și noi in acel moment).

Practic terminasem urcușul pe principal, acum mai trebuia doar să trecem prin Strunga Gălbinele spre firul secundar, pe unde urma să coborâm.

Dar trecerea prin Strungă nu a fost deloc simplă. Gabi s-a urcat primul, a asigurat coarda și apoi am incercat și eu să urc. Greu cu colțari și piolet, pe un teren mixt –stâncă, gheață, zăpadă. M-am cam chinuit, dar până la urmă am reușit.

A urmat coborârea pe secundar, Mai făcusem această coborâre dar atunci era o zăpadă mult mai ușoară, compactă, stabilă. Acum era un strat destul de consistent de zăpadă proaspătă așezat peste un strat inghețat. Practic ajungeai direct la stratul inghețat in care dacă nu iți infingeai bine colțarii aveai toate șanesele să pleci la vale. Unde mai pui că mai erau și porțiuni descoperite, doar cu zăpadă inghețată,  

Prima parte, mai inclinată, am coborât-o prin descățărare, adică cu fața la pantă, in vârful colțarilor și ajutându-mă de cei doi pioleți. Unde inclinația pantei s-a mai domolit am coborât normal. Au fost vreo trei săritori mai descoperite, dar nu au pus mari probleme.

Nici nu știu când am ajuns la intersecța cu firul principal, pe care am continuat să coborâm mai jos decât locul unde incepusem urcarea. Era o altă trecere spre ultima parte a Coamei cu Jnepeni, care a insemnat incă o urcare. Oboseala incepuse să se simtă, și mi-a fost greu pe această ultimă parte de urcuș.  

Am ajuns totuși destul de bine la refugiu, unde am făcut o pauză mai lungă, am mâncat ceva și am stat la discuții. Până la urmă a trebuit să plecăm mai ales că voiam să ajung șa gara din Bușteni și să prind un tren spre București.  

Am coborât pe același traseu, spre Căminul Alpin. Dacă dimineața abia era un praf de zăpadă, acum era deja un start de vreo 10 cm. Dar, nu a mai fost nicio problemă. Am ajuns la Căminul Alpin și apoi spre gară.

Chiar dacă a fost frig și ceață, a fost totuși o zi frumoasă, petrecută in natură, o zi in care mi-am testat forțele. M-am simțit excelent, muntele mă face foarte fericită, chiar dacă, după o tură ca asta, a doua zi simt oboseala. Dar este o oboseală plăcută.

Traseul prin Valea Gălbinele  nu este foarte  dificil dar necesită o bună condiție fizică și o minimă experiență pe văi de abrupt. Necesită echipament tehnic, mai ales în porțiunile expuse. Iarna este nevoie și de o minimă experiență in folosirea colțarilor și a pioletului.

Știu că o mare parte dintre cei care citesc pe acest site nu vor urca pe Valea Gălbinele, dar tocmai pentru ei scriu și despre locuri greu accesibile. Așa pot cunoaște și locuri” secrete” ale munților noștri, locuri sălbatice, pe unde doar sălbăticiunile viețuiesc. Dar sunt locuri foarte frumoase, in orice anotimp, pentru că” munții au fost, sunt și vor rămâne, marii maeștri ai omenirii” (Ansel Adams).

---

VIZUALIZĂRI: 39 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI