Sătucul uitat de vreme - Ineleț

TIPĂREȘTE

Mi-am făcut de ceva timp în albumul călătoriilor un capitol aparte, un capitol de suflet și cu suflet, care nu se aseamănă cu niciun altul... civilizații pierdute, sate uitate de vreme, cătune fără voce, întinderi pustii, locuri îmbătrânite cu oameni bătrâni, altfel de liniști, singurătăți fără ecou... am adăugat deja câteva file.

Aceasta face parte dintr-o excursie de câteva zile la Herculane, clar nu prima zi:

... deja căutasem decuseară soluții ingenioase să-mi bag picioarele în buzunare. Ostenită, priveam ziua de astăzi cu oarecare încrâncenare. Dar, căpoasă, cum mi-e felul, nu am renunțat la planuri.

Ineleț, satul pierdut printre dealuri. Scări de lemn proptite de stâncă. Înălțimi. Traseu cu-cruce roșie. În zi de mare sărbătoare? Așa, de nebună? ????

M-am scuturat de îndoieli. S-a dovedit că au mai gândit și alții la fel ca și noi ????

Intrarea pe traseu este pe șosea, cam pe la mijlocul distanței dintre Herculane și Cerna sat, într-o mică parcare, în care de abia se înghesuie trei mașini, unde un panou mare te atenționează că aici e ceea ce cauți: traseele turistice înspre Ineleț și Scărișoara.

După ce trec podețul peste Cerna și încep traseul, mă podedește o liniște atât de adâncă, încât pot să-mi aud gândurile călcându-se pe idei! Mă opresc să inspir toată mireasma florilor din copacii ce împânzesc dealul. E atât de frumos încât îmi simt sufletul dând pe dinafară.

La fiecare fotografie, întreb: mi se vede fericirea? ????

Cu-cu, cu-cu! Ecoul se duce până departe, îl urmăresc și-l văd izbindu-se de stâncile versantului vecin. Mi se întoarce cu vești și imagini din trecut, văd printre doi pomi calul suflând zgomotos... Omul tocmai prăvălise cu mare greutate două desăgi de pe spinarea lui înfierbântată. Cum îndesase oare acolo tot ce era necesar până la următorul drum? Cum le cărase cu spinarea pe scări până la locul unde lăsase calul?

Scări, da, scări. Singurul acces este pe scări, patru la număr, din lemn (crăci de salcâm) datând de prin anii 1970. Am înțeles că spre cătunul Ineleț ar mai fi un acces, mult mai lung, pe o cărare, ceea ce mă duce cu gândul că scările au scurtat, de fapt, drumul. Scurt, dar anevoios. Diferența de nivel să tot fie vreo sută de metri.

Am privit în sus cu o oarecare teamă, verificând din ochi stabilitatea lor. Dar am purces la drum. Nu-s eu vreo capră neagră, nici nu eram mare cățărătoare în copilărie, dat fiind că nu m-am putut bucura de vacanțe la bunici, dar uite! recuperez acum.

"Binecuvântați fiți voi ce urcați pe acest munte și nu uitați că Dumnezeu este cu voi in fiecare clipă” ! Am simțit o strângere de inimă citind acest îndemn, scris de localnici pe versant, undeva in dreapta scărilor. M-am oprit și mi-am făcut o cruce largă.

...

Tălăngile oilor sparge liniștea. Tresar. Doi berbeci se uită cam încruntat la mine. Mă strecor printre frici și urmez cărarea.

Pe alocuri garduri din uluci și portițe legate cu sârmă.

Pocnetul mugurilor sau foșnetul florilor adiate de un fior de vânt. Atât.

E cald.

E verde crud.

E albastru senin.

Aici, in vârful lumii, te simți mai aproape de Dumnezeu. Închid ochii, înalț o rugă. La bisericuța cătunului, clădită printre câteva morminte, aprind o lumânare. Mă întreb ce viață or fi avut cei ce se odihnesc aici.

Nu există curent electric, dar aici, printre morminte, am văzut primele panouri fotovoltaice, ce mi-au ridicat din nou alte întrebări.

În fața bisericii, două indicatoare, spre dreapta Scărișoara, la stânga Ineleț. Pornisem la Ineleț, așadar am luat-o spre stânga.

Școala, părăsită. De unde copii? Pe pervaz, câteva borcane cu dulceață și miere, două sticluțe cu țuică și șoșoni croșetați își așteaptă viitorii stăpâni. Fiecare cu o etichetă cu numele produsului și prețul pe ele și o coșniță alături unde să pui bani la schimb. De când nu am mai văzut atata încredere?

Prima gospodărie întâlnită, o casă albastră, o culoare atât de intensă care îmi zgândăre amintiri - văd printre gânduri căsuța bunicului, proaspăt văruită în albastru și alb în fiece ' nainte de Paște - zâmbesc.

În curte, o bunicuță pândește cărarea. Ne vede, pare dezamăgită. Salutăm. Pe masa din curte, sub un păr maxim înflorit, câteva fire de liliac într-o ulcică de lut, un coșuleț cu ouă vopsite și un cozonac sub un ștergar.

Își așteaptă oare copiii?

Mai sus, sub un cireș albit de flori, o pauză binemeritată. În depărtare, o priveliște cu munți de-ți taie răsuflarea. Godeanu își etalează înălțimea, lăudându-și căciula de zăpadă. Mai jos, e primăvară.

Prânzul de Paște. Nici că-l visam așa. Alăturea, pe iarba proaspătă, pe o terasă a cerului, unde gândurile îl au martor doar pe Dumnezeu. Într-un sat răsfirat pe dealuri, uitat, cătun unde, dacă singurătatea nu se înfrățește cu solitudinea, timpul doar numără anotimpurile.

Răgaz de suflet.

Dincolo de lume și timp.

**

Suntem aproape de Paște, deci recomand. Un loc de văzut, un traseu de făcut, măcar o dată în viață. Înălțimea unde totul este la înălțime. Unde te poți întoarce în timp, în vremurile când oamenii erau oameni, iar dragostea, grija și încrederea conviețuiau bine împreună.

Obiectiv semnalizat, traseu cu cruce roșie

cadru natural, relaxare în natură, munte, drumeție

liniște, reculegere, întoarcere în timp sau cum sa îți reamintești cât de putin ai nevoie pentru supraviețuire...

---

VIZUALIZĂRI: 729 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI