Câteva obiective mai puțin cunoscute prin împrejurimile Covasnei

TIPĂREȘTE

V-am povestit de curând despre un obiectiv cu servicii excelente, cu siguranță unul dintre cele mai bune care ne-au găzduit vreodată: TTS Hotel, Covasna. Scopul declarat al micului nostru sejur a fost „un pic de răsfăț de început de primăvară” ; relaxare-relaxare, dar la un moment dat parcă te plictisești de prea mult bine, iar noi nu dăm defel înapoi când vine vorba de o leacă de acțiune! Cunoșteam binișor zona, anul trecut la final de septembrie ne-am petrecut concediul în Secuime, ocazie cu care am „acoperit” o sumedenie de obiective interesante, dar tot a mai rămas câte ceva nebifat... Plus că în permanență se întâmplă să mai descoperim una-alta...

De data asta am avut 2 zile la dispoziție; mai bine zis, 2 jumătăți de zi, căci se știe că zilele de martie sunt încă scurte. Prima a fost călduță și însorită, o adevărată zi de primăvară, pentru ca în următoarea iarna să revină în forță. Haideți să vedem ce-a ieșit! ????

Vineri dimineață ne-am urcat în mașină și-am pornit către Comandău. Vreo 20 km zicea Google că avem de străbătut, în aproximativ 40 de minute, ceea ce însemna că drumul nu-i chiar autostradă. Nu știam exact ce ne așteptam să găsim în Comandău, auziserăm de mai multe ori despre acest loc și voiam să vedem și noi cu ce se mănâncă...

Hotelul nostru fiind amplasat chiar în capătul sudic al Covasnei, tot ce a trebuit să facem a fost să urmăm spre stânga șoseaua. Aceasta șerpuiește la început de mânuță cu Râul Covasna, pe care îl părăsește la un moment dat brusc pentru a se cocoța voinicește pe munte, în serpentine mai largi sau mai strânse, prin pădurea de foioase, pe urmă de conifere. Asfalt nu știu dacă a văzut vreodată drumul ăsta; în tot cazul, e destul de lat și nici gropi de speriat nu prea are.

De prisos să spun câtă frumusețe sălbatică ne-a înconjurat din toate părțile și că am făcut mult mai mult de 40 de minute, tot oprindu-ne să admirăm și să pozăm!... Mai ales că, pe măsură ce ne apropiam de destinație, stratul de zăpadă devenea din ce în ce mai consistent, contrastând minunat cu verdele brazilor și cu albastrul cerului senin!... Nu ne-am intersectat cu prea multe mașini, doar câteva ale localnicilor.

Am găsit Comandăul răsfirat pe culmea unui munticel, un sat cu ulițe noroiase și case modeste, dar și câteva vile și pensiuni cochete. Are și muzeu, dacă vreți să știți, adăpostit de o clădire foarte frumoasă, din lemn; l-am găsit închis și nici n-am investigat ce și cum, nu țineam musai să-l vizităm. Am mai remarcat 2 bisericuțe oarecum față-n față, una ortodoxă, cealaltă reformată, cu o clopotniță interesantă din lemn. Există și o mânăstire destul de aproape, nu ne-am dus. Am condus însă vreo 2 km pe un drum forestier înghețat, pe care se înșiră mai multe spații de cazare, am reținut Vila Alpin (de fapt, reclama către ea ne atrăsese într-acolo) și Casa Maria, sau așa ceva.

Intersant Comandăul ăsta... Avem o cunoștință care are pensiune acolo, ne tot îmbie să mergem (am localizat-o la fața locului, dar n-avea oaspeți, iar stăpânul nu era acasă); ne-am duce, dar nu prea văd ce să faci în Comandău în afară de a citi la umbră de cetină deasă (vara) sau a te trage cu săniuța (iarna)?! În maxim 2 zile o iei cu capul de plictiseală... Iar ca să-ți stabilești baza acolo spre a explora zona... Sunt alte variante mult mai accesibile.

La întoarcere ne-am oprit puțin în punctul marcat pe harta Google drept „Planul înclinat” – o palidă reminiscență a gloriei de altădată. În 1890 a fost inaugurată o instalație (inovativă pentru acea vreme) gen funicular de transportat buștenii de pe munte. Practic, aici se afla punctul-terminus, din vale, de unde trunchiurile erau preluate de vagoanele Mocăniței. E foarte simplu să ratezi locul; în afară de câteva resturi de vagoane și de cale ferată ce abia se mai ițește din iarbă, altceva nu prea mai există... A, un panou informativ cam obosit, cu o poză neclară și o foarte laconică descriere (în 4 limbi, ce-i drept); în română sună cam așa: „Funicularul (șiclăul) Covasna – Comandău este o realizare unică în istoria industriei din Europa Centrală.” Despre nepăsarea autorităților și nepunerea în valoare a obiectivelor turistice din România se pot scrie romane, se știe...

Din punctul ăsta, de-o parte și de alta a șoselei, este amenajată o zonă de picnic foarte faină, cu locuri de făcut focul și foișoare pentru odihnă și servit masa. Ambientul e deosebit, pe bună dreptate supranumit Valea Zânelor. Dealtfel, pe unul din versanții din apropiere se găsesc chiar ruinele unei cetăți numite la fel, Cetatea Zânelor!... Noi n-am urcat. E și un camping în apropiere.

Am căutat însă Cascada de sub Șiclău și am găsit-o destul de ușor, mai ales că – mică-mică, dar voinică – își face simțită prezența de la zeci de metri depărtare. Se coboară pe niște trepte de beton, e și o băncuță pe care poți sta să admiri vijeliosul salt al apelor peste bolovani. Cele mai faine poze ies însă dintre copacii de pe margine, normal. La întoarcere, în poieniță, am descoperit primele păpădii înflorite; într-adevăr, primăvara e pe undeva, pe-aici! ????

Ne-am urcat din nou în mașină și următorul popas l-am făcut în centrul orașului-stațiune Covasna. Ne-am plimbat pe aleile parcului, am pozat impozantul pavilion de lemn al izvorului mineral Elvira Gocz (bogat în fier), dar și nenumăratele busturi de personalități locale, plantate din loc în loc. Într-o margine a parcului am descoperit (data trecută o ratasem) Balta Dracului, ascunsă sub o cupolă metalică. Alături, pe un monolit uriaș, o placă informativă elucidează misterul: acumulare de apă minerală și gaz mofetic (reminiscență a străvechii activități vulcanice a zonei), cândva baie terapeutică.

Am traversat înapoi Râul Covasna pe un podeț pietonal ce oferă vederi frumoase în aval și în amonte; mi-am amintit că toamna trecută l-am găsit frumos gătit cu jardiniere cu flori roșii... La capătul lui ne aștepta Primăria, o clădire frumoasă cu un singur nivel, iar în fața ei statuia lui Kőrősi Csoma Sándor (1784 – 1842), „orientalist și filolog, fondatorul tibetologiei” . Plimbăreala zilei s-a terminat cu o scurtă vizită de refill la Lidl-ul din apropiere.

Sâmbătă dimineață ne-am trezit cu un anotimp în urmă. Peste noapte temperatura scăzuse binișor, se așternuse un strat de zăpadă de câțiva centimetri și încă se cerneau alene fulgi ușori din cerul plumburiu.

După micul dejun, ne-am urcat iar în mașină și am părăsit Covasna, apucând drumul spre Târgu Secuiesc, bine cunoscut din peregrinările noastre de toamna trecută. Amintesc câteva obiective presărate pe acest scurt traseu (la care noi nu ne-am mai oprit acum, pentru că le vizitaserăm data trecută): Zabola Estate – Transylvania (un mic resort construit în pădure, „pretext” fiind conacul contelui Mikes, care nu se poate vizita, e proprietate privată; există însă spații de cazare și un restaurant de lux, iar ambientul natural e deosebit, pădure, iazuri și podețe); din Catalina merită să vă abateți câțiva km până în Ghelința, la micuța Biserică Sf. Emerich (monument UNESCO de sec. 13!), iar dacă o nimeriți deschisă, chiar sunteți norocoși, am citit că deține interesante artefacte amintind de cele 3 religii istorice ale zonei – ortodoxă, reformată și romano-catolică; de Târgu Secuiesc nu mai vorbesc, v-am povestit cândva pe larg, păstrează farmecul medieval al vechilor târgușoare și deține câteva muzee faine; și nici mâncătoriile nu-s de lepădat...

Noi am continuat încă 5-6 km, până în Sânzieni, unde „sus, în deal” ... Nu, nu-i o casă, ci o străveche capelă romano-catolică purtând hramul Sf. Ștefan. Am vrut de data trecută să ajungem la ea, dar n-am mai apucat... Cu ajutorul aplicației GPS de pe telefon, am străbătut străduțele localității până în dreptul bisericii fortificate (despre care am citit ulterior că ar fi fost ridicată pe la 1400 și un pic, cu ajutor de la soția domnitorului Alexandru cel Bun). Din acest punct, drumul își pierde asfaltul și prinde a urca dealul. Pe principiul „mergem cât se poate” , ne-am avântat în sus, încă motorizați. N-am mai putut înainta decât vreo 5-600 m, gropile tot mai adânci și șleaurile ne-au zis „stop!” . Am tras mașina într-o mică alveolă și am decis să continuăm mai departe pe jos; până la destinația finală mai aveam puțin sub 1 km. Nu înainte de a admira panorama satului și a împrejurimilor pudrate cu zăpadă!...

În curând am trecut pe sub o poartă secuiască de lemn și imediat apoi ne-am cufundat în brațele pădurii de pini (o varietate cu coaja roșiatică). Cărarea urcă în pantă lină, aerul era rece și pur, liniștea deplină – o adevărată binecuvântare să te poți mișca într-un asemenea decor! Drumul este marcat din loc în loc cu mici troițe, o analogie cu Drumul Crucii parcurs de Mântuitor. Dealtfel, Muntele Perkő (719 m), cel pe care ne aflam acum, a fost și este considerat loc sacru de către secui și unul din cele mai frecventate locuri de pelerinaj din ținut. La 20 august, în fiecare an, are loc o slujbă religioasă celebrată la altarul ridicat în aer liber, lângă capelă.

După vreo 15-20 de minute de urcuș, am ajuns pe un platou generos, în mijlocul căruia se înalță frumoasa bisericuță de formă policiclică, albă, cu acoperiș roșu, cu mai multe turle, înconjurată parțial de ziduri de apărare; m-a dus cu gândul la o cetate din cărțile de povești cu zâne! La fața locului nu există niciun fel de posibilitate de informare, dar am citit ulterior câte ceva despre ea. A fost ridicată (sf. sec. 17) din cărămidă și piatră, de către mai vechea noastră cunoștință, contele Sámuel Kálnoky (Micloșoara, remember?!). Interiorul minuscul este decorat cu o frescă pictată, ce poate fi admirată printre zăbrelele intrării; aceasta a fost restaurată în 1990 și, deși incompletă, pare să-i reprezinte pe regii maghiari Sf. Ștefan și Sf. Emerich și pe episcopul Sf. Gellért.

Am înconjurat bisericuța și am pozat-o din toate părțile, precum merita, am admirat și am fotografiat panoramele superbe ce se desfășoară de aici, de sus. Remarcaserăm urme proaspete de animale pe zăpadă, dintre care câteva sigur îi aparțineau lui Moș Martin, așa că am decis să nu mai zăbovim și am făcut calea întoarsă.

Ajunși din nou la mașină, am setat pe GPS următorul obiectiv al zilei: cetatea Ika. Am ocolit Târgu Secuiesc pe la periferie, apoi am apucat-o spre Cernat. Poate vă sună cunoscut, poate nu; eu mi-am făcut datoria și v-am povestit la vremea respectivă despre un muzeu etnografic ce se află în această localitate, care mi-a plăcut foarte mult și care poartă numele fondatorului său, dascălul Haszmann Pál. Remarcasem încă de atunci indicatorul care zicea că drumul continuă încă și până la ruinele cetății Ika nu mai sunt decât 4 km, dar, deoarece nu stăteam grozav cu timpul, a trebuit să le lăsăm pentru o dată viitoare. Și iată că „data viitoare” se transformase în prezent!

De fapt sunt 2 sate, din Cernatul de Jos treci în Cernatul de Sus; asfaltul iar se termină și mai mergi încă 1-2 km pe un drum de pământ destul de bun, ce însoțește curgerea unui pârâu sprințar, printr-un decor de basm. Ajungi într-o poiană largă și lași mașina acolo. Deja se vede turnul rotund înălțându-se pe un delușor, dincolo de apă, pe care o traversezi pe un podeț din bârne de lemn. Străbați o zonă de picnic cu câteva foișoare, apoi apuci pe cărarea ce urcă printre arbori. Nu-i mult de urcat, în câteva minute ai ajuns. Turnul de piatră e foarte bine conservat, dar ușa-i încuiată, n-ai ce face aici decât să-i dai ocol. Totuși, excursia merită, priveliștile sunt grozave!

N-am găsit nimic lămuritor la fața locului, așa că ulterior a trebuit să-l întreb pe amicul Google care-i treaba cu turnul ăsta. Se pare că a aparținut unei fortificații ridicate în sec. 13-14, nu se știe de cine, se crede că de locuitorii zonei, pentru că proprietate nobiliară prin preajmă nu prea exista. Mi s-a părut tare frumoasă legenda legată de această cetate: „... în pivnițe sunt nenumărate comori din aur și diamante. Este foarte dificil să se pătrundă acolo, intrarea fiind păzită de doi cocoși furioși și, în timp ce unul doarme, celălalt este treaz. Dacă cineva ajunge în apropierea ușii, imediat cocoșul începe să cânte, iar ușa de fier se închide de îndată.”

Am ieșit din nou în drumul principal, am mai rulat câțiva km și, la intrarea în Dalnic am cotit-o din nou dreapta. Toamna trecută îmi atrăsese atenția indicatorul turistic spre Conacul Gaál, l-am căutat pe hartă și am descoperit că, restaurat fiind, acesta a fost transformat în pensiune. Am zis să mergem s-o vedem, poate venim altădată, poate ne lipim acum măcar de-o cafea... N-a fost să fie, oamenii se pregăteau de un eveniment și nu prea aveau timp de noi, am fost refuzați elegant... Nu ne-am botoșit, am făcut câteva poze și am plecat.

Următoarea localitate se cheamă Moacșa și iar am ieșit în dreapta, pe drumul ce o străbate și după aceea ajunge la Lacul Pădureni, numit așa după cătunul ce îl coafează în capătul opus. În dreptul micului baraj, drumul se bifurcă; în dreapta, duce la o bază dedicată pescuitului sportiv, în stânga ocolește luciul apei, până în Pădureni, unde se află o bază de agrement cu căsuțe, închisă la data vizitei noastre. Am pozat de pe țărm câteva cadre drăguțe cu lacul pe care pluteau câteva rățuște, cu ninsoarea care puncta atât de lin și de romantic întregul peisaj!...

Vremea cafelei trecuse, de-acum chiar și prânzul se topea în după-amiază, așa că ne-am decis să ne întoarcem în confortul nostru de la TTS... GoogleMaps zicea să continuăm până aproape de Reci, apoi să virăm pe 13E, care ne va duce întins până la destinație. Am văzut pe hartă o scurtătură între Moacșa și Țufalău, Tati a fost dispus să riște pe acolo și a câștigat. Am câștigat împreună câteva minute bune; imaginați-vă scurtătura asta de numai 7-8 km drept latura mică a unui triunghi isoscel, fiecare din celelalte laturi măsurând cam 20 km. Am ținut neapărat să vă spun de ea, că poate informația vă folosește când ajungeți prin zonă; asfaltul e minunat și nu sunt localități pe parcurs, se merge lejer cu 80 – 90 km/h.

... Cam asta a fost plimbăreala noastră pe plaiuri covăsnene, sezonul pandemic primăvară/iarnă 2021! ???? Ar mai trebui totuși să vă zic câteva cuvinte și despre prima parte a drumului de întoarcere acasă, de asemenea o premieră pentru noi. Am văzut pe hartă că există un drum de vreo 30-35 km ce leagă Covasna de Întorsura Buzăului și, întrebându-i pe localnici, am fost încurajați să-l încercăm; pe urmă am fi coborât pe Valea Buzăului – Brăila – Galați. Unde mai pui că dibuisem în Zagon încă un obiectiv turistic! ????

Am plecat duminică dimineață pe o vreme însorită, dar rece-bocnă. Până la Zagon drumul a fost ok, asfalt bun, peisaje colinare de vis. Am găsit destul de ușor obiectivul cu pricina, Conacul Mikes-Szentkereszty (sec. 17), cu o poveste interesantă (https://castelintransilvania.ro/castelul-mikes-szentkereszty-zagon-. html), frumos renovat și transformat în prezent în centru cultural; din păcate, nu l-am putut admira decât pe dinafară. Bine și atât.

Curând după Zagon, s-a terminat asfaltul și a început pădurea. Dar ce pădure! Când foioase, când brazi, o frumusețe stranie, o liniște de început de lume! La un moment dat, mașina a frânat brusc; la circa 50 m în fața noastră, 2 căprioare ieșiseră la plimbare pe strasse!... Am rămas pe loc, eu m-am precipitat să le „prind” în zoom-ul camerei, ele ne fixau la rându-le, au stat așa 2-3 minute, apoi s-au afundat în pădure lin, fără nicio grabă. A fost magic!...

Cei 18 km i-am parcurs în cam 30-35 de minute, drumul e forestier, dar destul de bun. Până în DN10 nu cred că am întâlnit mai mult de 4-5 mașini. Recomand, absolut spectaculos!

Nu se putea să nu oprim măcar câteva minute pe viaductul Stânca Teherău, imaginea cu Lacul Siriu cel turcoaz ne taie mereu răsuflarea... Apoi un ultim popas în Buzău, unde aveam să descoperim un restaurant ex-tra-or-di-nar!... Dar aceasta e altă poveste și o să v-o spun altădată.

---

VIZUALIZĂRI: 2574 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI