Constanța, orașul poveștilor nescrise și al tainelor șoptite de mare

TIPĂREȘTE

Constanța, orașul de la malul Mării Negre, Tomisul unde Ovidiu și-a plâns exilul, este un loc ce poartă povara și frumusețea timpului. Despărțit de ape, dar mereu un punct de întâlnire, orașul respiră prin amestecul său fascinant de culturi, tradiții și istorii care se suprapun. De la ruinele romane la străduțele înguste ce ascund taine, de la vechiul Cazinou la portul unde corăbiile aduceau mărfuri și visuri din toată lumea, Constanța rămâne un oraș care îmbrățișează trecutul fără să renunțe la viitor. Și poate că tocmai această dualitate – între uitare și renaștere, între istorie și legendă – face ca orașul să fie atât de viu, atât de enigmatic, atât de frumos.

Și dacă alegi să te plimbi pe străzile orașului vechi, vei descoperi că fiecare piatră are propria sa poveste, așteptând să fie descifrată de cei care știu să asculte. Constanța nu este un oraș prin care să treci grăbit, ci unul care trebuie simțit, pas cu pas, ca o carte veche ale cărei pagini foșnesc sub tălpile tale. De la turcescul Kustendje, unde calmul oriental se împletea cu briza mării, până la moderna Constanță de astăzi, orașul a păstrat farmecul acelui loc unde porțile Orientului se deschid pentru noi, românii, într-o poveste ce pare desprinsă din basmele Șeherezadei. Aerul sărat, sunetul valurilor și parfumul istoriei îți însoțesc fiecare pas, iar dacă te oprești, chiar și pentru o clipă, vei simți că timpul își pierde înțelesul, lăsând loc doar visului și dorului de a descoperi mai mult.

Așa este Constanța, un oraș unde istoria și legenda dansează împreună, iar zidurile vechi păstrează taine pe care nimeni nu se grăbește să le dezlege. Și poate că asta e frumusețea lui.

Să spun că, în ianuarie, anul ăsta, imediat după Revelion, am ales s-ajung la mare. Și, ca să ne umplem timpul, am reluat plimbarea despre care v-am spus anul trecut, din orașul vechi, desemnat de Piața Ovidiu. O plimbare agale, fără nicio grabă, anul 2025 abia începea, mai aveam destul timp să ne facem griji despre orice. Acum am vrut doar să mă bucur de o plimbare și de vederea unor clădiri superbe. Mi-a ieșit și, ca să mă dau mare, vă povestesc și vouă ce-am văzut și de ce. Cu sufletul meu și înțelegerea mea, posibil să nu corespundă cu așteptările voastre dar, deh, asta e, chiar este bine că suntem diferiți!

Prima clădire vizitată a fost Marea Moschee din Constanța. Intrarea este condiționată de plata unei sume modice, 6 lei de pepsoană, indiferent de religie. Normal că vizita se face cu respectul cuvenit lăcașului de cult. Am urcat în turnul muezinului, în minaret,  la reo 20 de metri înălțime și am văzut împrejurimile, credeți-mă, merită efortul, chiar dacă accesul prin turn este un pic dătător de accese de claustrofobie.  

Moscheea Carol I din Constanța nu este doar principalul lăcaș de cult musulman din România, ci și un monument arhitectural de o frumusețe aparte, ce îmbină armonios influențe egipteano-bizantine cu elemente românești. Construită între 1910 și 1913, la inițiativa regelui Carol I, moscheea se impune prin eleganța sa solemnă și prin inovația arhitecturală – fiind prima clădire din România realizată cu beton armat.

Cupola impunătoare, de inspirație bizantină, domină peisajul Pieței Ovidiu, oferind un contrast fascinant între tradiție și modernitate. Atmosfera din interiorul moscheii este una de liniște profundă, iar detaliile arhitecturale sofisticate completează această senzație de sacralitate și echilibru.

Moscheea Carol I rămâne nu doar un loc de rugăciune, ci și un simbol al conviețuirii armonioase dintre culturi și religii, un punct de referință pentru istoria și identitatea multiculturală a Constanței.

După ce am coborât din Moschee, ne-am continuat plimbarea, așa, fără cap-compas. Am ajuns și la prima biserică ortodoxă din Constanța, cea a grecilor, numită ” Schimbarea la față “ adică “Metamorphosis” . Nu e departe de Piața Ovidiu, cel mult 10 minute, mers agale, pe jos, căscat gura la magazine și terase.

Prima biserică ortodoxă din Constanța are legendele ei, pe care pereții abia așteaptă să le spună. Biserica Grecească „Metamorphosis” nu este doar un loc de rugăciune, ci și o poartă către un trecut împletit cu istoria și misterul. Zidurile ei, de piatră și marmură, par să șoptească povești despre vremuri apuse, despre oameni care au căutat un refugiu sacru într-un oraș aflat mereu între lumi.

Începuturile sale se pierd în vremea când Dobrogea era parte a Imperiului Otoman, iar un sultan a semnat, de bunăvoie, permisiunea ca un lăcaș creștin să-și ridice turla în umbra minaretelor. Cu toate acestea, biserica nu avea voie să fie mai înaltă decât geamiile orașului, ca și cum spiritualitatea sa trebuia să rămână tăcută, dar nu invizibilă. Arhitectul grec Iani Teoharidi i-a dat formă, respectând cerințele vremii, dar și insuflându-i sufletul comunității elene care o ridicase.

Dincolo de detaliile arhitectonice, aici, în umbra celor patru policandre din Murano, fiecare lumină pare să păstreze în ea ecoul unui trecut pe care timpul nu-l poate șterge. Se spune că icoana Sfântului Fanurie, adusă din îndepărtatele pământuri grecești, își ascultă credincioșii și le împlinește rugămințile, dar numai celor care vin cu sufletul curat. Poate că e adevărat, poate că e doar o poveste frumoasă… însă, în fiecare an, pe 27 august, biserica se umple de oameni veniți să-i aducă ofrande și să-i ceară ajutorul. Cine poate spune unde se termină realitatea și unde începe magia?

Și, ce poate fi mai frumos decât ca, imediat lângă biserică, să dai de Stradela Vânturilor, a doua cea mai îngustă stradă din România? Un loc care pare să fi fost creat pentru a ascunde taine și a șopti povești. Se spune că însuși Hans Christian Andersen ar fi scris despre ea… o frumoasă minciună, căci atunci când danezul a văzut Constanța, stradela încă nu exista. Dar, cumva, tocmai această falsă amintire îi sporește farmecul. Uneori, viața este mai frumoasă când nu încercăm să deslușim fiecare mister, când lăsăm minunile să rămână minuni. Poate că Andersen nu a scris despre Stradela Vânturilor, dar, dacă ar fi pășit pe ea, cu siguranță ar fi simțit că acolo, între zidurile înguste, poveștile nu mor niciodată.

Imediat după ce ieși de pe Stradela Vânturilor, ajungi la Biserica Armenească, la Casa Cellei Serghi, cea care a iubit marea cel puțin la fel de mult ca pe Camil Petrescu și la Vila Șuțu, veche și frumoasă perlă a litoralului constănțean. Astăzi, căzute în paragină, dar cu atât mai romantice, duc poveștile lor spre eternitate, eternitate ce poate fi egalată doar de zbuciumul Mării Negre, care se află imediat lângă.

Vila Șuțu din Constanța, cândva o bijuterie a litoralului, trăiește astăzi în tăcerea unei nemeritate uitări. În vremurile sale de glorie, această splendidă reședință aristocratică era un simbol al eleganței și rafinamentului, un loc unde elitele vremii își găseau liniștea în fața măreției Mării Negre.

Astăzi, însă, zidurile sale poartă povara timpului, iar frumusețea care odinioară atrăgea privirile admirative ale trecătorilor s-a transformat într-o melancolică ruină. Balcoanele impunătoare și detaliile arhitecturale fine abia mai reușesc să șoptească despre zilele în care vila strălucea ca o perlă a Constanței. Paradoxal, tocmai această degradare îi adaugă un farmec aparte, un romantism trist al locurilor care refuză să-și piardă sufletul.

Și totuși, speranța nu a dispărut. Vila Șuțu, asemenea orașului care o găzduiește, poate renaște. Trecutul ei nu trebuie să rămână doar o amintire, ci un imbold pentru viitor. Poate, într-o zi, va redeveni ceea ce a fost – o perlă a Constanței, scăldată în lumină și admirată așa cum merită.

Asta este Constanța, un oraș unde istoria și legenda dansează împreună, iar zidurile vechi păstrează taine pe care nimeni nu se grăbește să le dezlege. Și poate că asta e frumusețea lui. Mulți dintre voi o știați, ați parcurs traseul meu și, de aceea, vă cer scuze că v-am plictisit. Eu pot să fac asta, Constanța nu, trebuie doar s-o descoperiți. Eu mă opresc, v-am enervat destul, plec, haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 270 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI