Monetăria Statului

TIPĂREȘTE

Despre posibilitatea de a vizita Monetăria Statului am aflat pentru prima oară acum vreo doi ani, ascultând podcastul în care Cătălin Oprișan l-a avut ca invitat pe Octavian Schen, directorul instituției. Dacă cineva este curios, episodul este, încă, disponibil pe youtube – se pot afla de acolo o grămadă de chestii.

Am rămas cu amintirea (difuză, dar „bună” a) acelei discuții; prin urmare, atunci când a venit propunerea de a încerca să vedem Monetăria, împreună cu un grup de liceeni, am făcut toate demersurile necesare pentru a programa această vizită. În scop educațional, ele se aprobă destul de ușor, cu condiția de a nu se suprapune peste altele, deja anunțate. Am reușit să fixăm ora 11 a unei zile de luni.

Din exces de entuziasm, la 9:40 eram deja pe Str. Fabrica de Chibrituri nr. 30, peste drum de Primăria Sectorului 5, cu gândul că am ajuns cu 20 de minute prea devreme. De fapt, mai aveam de așteptat cam multișor 😁 și, fiind friguț, am luat-o la pas către Parcul Carol, unde am prins schimbarea gărzii la Mormântul Ostașului Necunoscut. În drum, am trecut și pe lângă fosta Gară Filaret, dar și prin fața Bisericii Cuțitul de Argint, copia (nereușită😎) a Sfântului Nicolae Domnesc din Iași.

La 11 fără puțin eram înapoi. Am fost controlați ca la aeroport și conduși într-o sală-muzeu, unde ne-am lăsat hainele groase și toate monedele pe care le aveam la noi. Orice s-ar fi găsit în buzunare la întoarcere – s-ar fi confiscat. Am fost preluați de cei care aveau să ne ghideze pe acolo, trei domni respectabili care s-au prezentat, simplu, ca Dan, Mircea și Nelu; ne-au oferit explicații interesante și inedite, captivându-i pe elevi. La întrebările mai delicate au ocolit răspunsul și, în cazul în care cineva a insistat, au invocat secretul de serviciu și chiar secretul de stat.

Mai întâi am fost invitați să aruncăm o privire prin sala-muzeu, dar abia la întoarcere aveam să înțelegem ceea ce aveam ocazia să vedem acolo - voi reveni. Apoi ni s-au spus câteva lucruri despre istoria Monetăriei Statului. Detaliile pot fi citite și pe site-ul instituției monetariastatului.ro/istorie sau, evident, pe ro.wikipedia.org/wiki/Mon ... %83ria_Statului, de unde am să citez, aducând și câteva mici completări:

A fost înființată în 24 februarie 1870, la trei ani după întemeierea sistemului monetar național al „leu” -lui, într-un sediu de pe șoseaua Kiseleff [între Biserica Mavrogheni și Spitalul Filantropia, pe actuala Strada Monetăriei]. În anul 1870 Monetăria a funcționat doar câteva luni, timp în care a bătut piese de aur de 20 de lei [vestitul pol al lui Caragiale] și de argint de 1 leu, pe rondele importate din Franța. Din cauza protestului Imperiului Otoman [căruia îi eram vasali, iar a bate modedă este un atribut al suveranității], activitatea monetară a încetat după câteva luni, iar monedele din argint au fost executate în Belgia.

În 1879, imediat după câștigarea independenței, a fost reluată producția de monede, care a continuat cu deosebită intensitate până în 1885. În 1890 aici s-au bătut din nou monede de aur de 20 de lei, după care activitatea a încetat, revenindu-se la baterea monedei românești în străinătate. Acest sediu a fost demolat în anul 1912, pe locul rămas fiind construit actualul palat al Muzeului Țăranului Român.

Actuala Monetărie a fost înființată în 1935. Constantin Băicoianu ro.wikipedia.org/wiki/Con ... anu_(economist), director în cadrul Băncii Naționale, i-a prezentat Regelui Carol II calculele sale, din care reieșea că e mai ieftin să bați monedă în țară decât afară (la acea vreme, noi aveam contracte la Birmingham, în Anglia). În plus, era o chestiune de prestigiu ca un stat să aibă propria monetărie. Carol a aprobat resursele necesare și noul „Palat al leilor” a fost ridicat în fix nouă luni, pe Dealul Filaret.

Funcționează neîntrerupt în acest sediu până în ziua de azi. Din 1956, Monetăria a fost subordonată Băncii Naționale a României, iar în 1990 a fost reorganizată ca Re­gie autonomă. A făcut față cu succes provocărilor de pe parcurs, inclusiv perioadei de inflație galopantă din anii 1990, când în România nu au mai circulat monede – diversificându-și activitatea.

În prezent se autofinanțează: are contracte comerciale cu BNR (care este principalul client), dar și cu băncile centrale ale altor țări (Moldova, Macedonia de Nord etc.) pentru emiterea de monedă, însă se ocupă și cu producerea medaliilor de colecție, a medaliilor personalizate (oricine poate comanda aici o medalie în nume propriu!), fabrică bijuterii, insigne, plachete, sigilii. Inclusiv raclele moaștelor din biserici – tot aici se fac. În sala-muzeu am văzut parte dintre aceste realizări, plus o sabie, un coif sau o replică a trofeului Cupei Campionilor Europeni câștigat de Steaua în 1986.

În continuare, am început să vizităm diverse săli ale Monetăriei. În primul hol am văzut cum funcționează pantograful, care transformă o monedă-machetă mare, executată artizanal de designeri pricepuți, într-o matriță cu scara 1:1 ce urmează a fi folosită pentru producția de serie. Multe astfel de matrițe sunt expuse pe acest hol, inclusiv unele rămase de la vechea monetărie, cea din sec. XIX.  

De aici, am mers în hala unde se bate moneda: nu cu ciocan și nicovală, ca în evul mediu, ci folosind prese moderne, de mare productivitate, care bat și 7-800 de monede pe minut. Moneda de 10 bani este cea care strică cel mai repede aceste prese, deoarece este fabricată dintr-un aliaj mai dur; cea de 50 de bani e dintr-un metal moale. O provocare o constituie monedele din două metale, de tipul celei de 2 euro, care au un miez rotund, înconjurat de o coroană circulară. Nu se fabrică (încă) la noi moneda de 2 euro, dar se realizează monede macedonene similare.  

Am trecut în hala unde monedele se numără și se adună în fișicuri. Este permisă o toleranță de plus minus trei monede la un milion! Numărarea și ambalarea se fac automat, dar procesul trebuie supravegheat permanent de om, întrucât mașinile mai aruncă afară câte o monedă, mai încalecă altele – și tocmai am spus care e toleranța admisă 😊.  

Am intrat apoi în atelierul unde se realizează medaliile. Acestea nu se fabrică în serie, ci una câte una. Există și aici o presă, dar ea este manevrată manual. După ștanțare, medalia nu este aruncată în ladă, ci e luată de pe banc cu mănuși pe mâini, ștearsă cu o cârpă moale și așezată într-o cutiuță specială. Nu se admite nici cea mai mică zgârietură sau amprentă, orice defect face ca medalia să fie trimisă la retopit. Sunt comenzi la care peste 50% dintre ele sunt retopite. Unele sunt colorate – am văzut cum se face și treaba asta. Copiii s-au ales cu niște medalii din aluminiu cu „bube” 😊 (am pozat una, față-verso, are pe ea o mică amprentă, deci urma a fi retopită).

Ultima sală vizitată a fost laboratorul de chimie. Aici se decide compoziția aliajelor, se verifică puritatea aurului etc. Este singurul laborator din România acreditat internațional pentru astfel de operațiuni, deci onorează și comenzi din afară. Aparatura pare nespectaculoasă, cu nimic mai bogată decât cea din laboratorul de chimie al unei școli obișnuite. De altfel, directorul spune, în podcastul indicat la început, că echipa care l-a acreditat a rămas șocată de acuratețea rezultatelor obținute cu dotări atât de „primitive”.

În toată Monetăria, fotografiatul este interzis. Ni s-a permis, totuși, o poză de grup la final, într-o curte interioară, în fața unei case tradiționale românești construită de artizanii Monetăriei și premiată pe la un concurs. Mircea ne-a spus că au ca angajați adevărați artiști și, văzând ce e acolo, l-am crezut!  

Recomand să îi treceți pragul, dacă se ivește ocazia (de preferat, trebuie creată ocazia 😇). În magazinul de prezentare se intră direct din stradă, fără nicio programare. Imagini mai multe și noutăți se pot vedea / afla (de) pe FB.

---

VIZUALIZĂRI: 204 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI