Un weekend de toamnă la Brașov

TIPĂREȘTE

Pentru mine era important să ajung la Brașov într-o minivacanță, fiindcă, deși pentru alții poate părea banal, obișnuit și nimic ieșit din comun, eu aveam de multă vreme orașul pe listă pentru a-l lua la picior. Brașovul pentru mine era cvasistrăin, și mi-am dorit de mult timp să ies din starea de necunoștință, în privința sa. Soțul meu nu era prea amator pentru că în decursul anilor, a mai fost și stat în oraș, în interes de serviciu.

După câteva eforturi de tatonare, ajungem la înțelegerea că vom merge în ultimul week-end al lunii octombrie, un weekend care s-a dovedit a fi însorit, cu vreme caldă, parcă al unei veri întârziate.

Despre Brașov nu vă voi spune nimic, din punct de vedere istoric și geografic, fiindcă toată lumea știe despre ce e vorba, și dacă totuși mai sunt curioși care vor să afle mai multe detalii le pot consulta aici http://romaniatourism.com/brasov.html sau ro.wikipedia.org/wiki/Bra%C8%99ov

Unul dintre cele mai mari orașe ca mărime al României, este și unul dintre cele mai turistice locuri din țară, știut fiind faptul că Brașovul are cu ce se mândri și ce arăta mulțimii de turiști, în special străini, care-l calcă. Am fost foarte plăcut impresionată să văd în centrul vechi turiști din multe colțuri ale lumii: englezi, americani, nemți, francezi, ruși, cehi, turci, greci, asiatici în grupuri mari cu ghid cu steguleț sau în grupuri mai mici, că dacă nu vedeam unde mă aflu, aș fi zis sunt într-o altă parte a lumii.

Fiindcă despre Brașov s-a scris mult, bine și frumos, curgând adevărate „râuri de cerneală” și aici pe AFA, vă voi povesti doar în ce a constat experiența noastră brașoveană, în ideea că, poate, ar mai fi și alții aflați în situația noastră care ar putea extrage vreo idee de abordare a orașului din inima României, așa cum îmi place mie să-i spun.

Am sosit în Brașov într-o zi de vineri înainte de prânz și ne-am cazat de cum am ajuns, fără să mai așteptăm ora de check-in, grație gazdelor noastre foarte bune de la Hotel Jasmine (vezi impresii).

Ne-am îndreptat apoi per pedes către centru cu harta mică de buzunar găsită în camera de hotel, de a cărei utilitate m-am convins repede. După un drum de aproximativ jumătate de oră străbătut pe străzi mai micuțe, bulevarde mai mari, am ajuns în apropierea edificiului remarcabil al primăriei și de acolo, ne-am lansat pe vestita stradă Republicii, stradă exclusiv pietonală, care ne scotea în binecunoscuta piața Sfatului. Pe strada Republicii era forfotă de turiști, în majoritate străini, care admirau clădirile vechi, construite în stilul baroc specific, alții bucurându-se de vremea blândă la terasele montate fix pe axa centrală a arterei.

Piața Sfatului, largă și destul de aglomerată este considerată pe bună dreptate inima Brașovului de unde pulsează viața animată a orașului, fiind, de multe ori, scenă în aer liber. O seamă de clădiri vechi care acum găzduiesc cafenele, restaurante faimoase sau tot felul de bănci și alte instituții mărginesc piața pe toate laturile, iar în mijolcul său tronează Clădiriea Sfatului, astăzi Muzeul Județean de Istorie al Brașovului.

În trecut, piața era locul în care-și expuneau mărfurile numeroșii negustori români, sași, unguri sau turci, care erau atrași de statutul de principal nod comercial pe care Braşovul îl avea încă de la mijlocul anilor 1.300. Mai târziu, s-a întemeiat o clădire în care se țineau ședințele sfatului orășenensc și cele pentru „împărțirea dreptății”, ceea ce avea să devină Casa Sfatului și Primăria Orașului și din acel moment, piața mare a orașului, specifică orașelor săsești, preia denumirea clădirii principale pe care o găzduiește.

Însă, ceea vroiam noi să vedem în mod special, era Biserica Neagră, pe drept cuvânt un alt simbol al Brașovului, în același timp un simbol al goticului transilvănean. Biserica Neagră se află de mai mulți ani în proces de restaurare, poate din acest motiv nici nu am găsit deschis. Realitatea ne confirmă că este impozantă ca dimensiune și înfățișare, impresionând orice turist dispus să se oprească și s-o privească mai atent. Deși edificarea sa a început încă din anul 1383 ca Biserica Sfânta Maria, numele sub care a fost cunoscută după aceea i se trage de la marele incendiu din 1689 care i-a înnegrit zidurile și în urma căruia interiorul său a fost reconstruit în stil baroc, deși este recunoscută ca fiind simbolul goticului transilvănean. Am citit că este cea mai mare construcție sacrală din țară și cea mai mare biserică medievală dintre Viena (domul Sfântul Ștefan) și Istanbul (Hagia Sofia).

Luând-o ușor pe aleea După Ziduri, de-a lungul apei curgătoare, aveam de gând să urcăm atât la Turnul Negru, aflat în imediata vecinătate, cât și la cel Alb, situat un pic mai încolo, mergând pe Promenada Regală, amenajată de peste o sută de ani ca legătură dintre acestea pentru a oferi o frumoasă priveliște asupra Cetății Brașovului. Zis și făcut, în plus, am privit de sus și bastionul Graft construit ca un pod fortficat în dreptul Turnului Alb, ce făcea legătura între acesta și cetate. Dacă Turnul Alb fusese repartizat, după edificarea sa, în a doua parte a secolului al XV-lea, spre apărare Breslelor Cositorarilor și Arămarilor, Turnul Negru avea funcția dublă atât de apărare, cât și de observație, fiind o construcție independentă mai bătrână cu vreun secol față de primul. Ca și Biserica Neagră, și Turnul Negru a fost denumit așa din cauza urmărilor aceluiași incendiu din 1689. Aceste două turnuri nu seamănă deloc între ele, în timp ce cel Alb este semicircular, cel Negru are formă paralelipipedică. Deși am înțeles că amândouă ar găzdui muzee, nu am găsit deschis la niciunul.

Cu harta la vedere, văzând că „erau prin zonă”, ne-am propus în continuare să ajungem la cele două porți: Poarta Ecaterinei și la Poarta Șchei, precum și pe vestita stradă a Sforii. Prima dată am dat de Poarta Ecaterinei, o construcție de plan pătrat, cu acoperișul încadrat de patru turnulețe care exprimau autoritatea supremă a jurisdicției asupra locuitorilor orașului. Ridicată, pare-se în 1559 sau chiar în 1540, a fost timp de câteva secole singura poartă care străpungea zidurile vestice ale cetății și este cea mai frumoasă poartă, care și-a păstrat aspectul original până astăzi. Am admirat-o și noi de aproape, am trecut pe sub arcada sa, apoi ne-am îndreptat către cealaltă poartă din vecinătate, Poarta Șchei. Aceasta este mai „tânără”, doar din 1827, fiind construită în scopul de a descongestiona traficul mărit din această zonă. Are forma unui arc de triumf cu trei intrări, una principală, mai mare, în mijloc prin care trec mașinile și două intrări mai scunde în stânga și în dreapta care sunt destinate pietonilor. Inscripția în latină de pe ea, ne spune această poartă a fost ridicată în urma vizitei împăratului Francisc I la Brașov în anul 1817.

În drumul nostru către Strada Sforii, am trecut și pe lângă Sinogoga Beth Israel ridicată în 1901 pe care doar am fotografiat-o prin gard, fiind la fel, închisă. Apoi, la distanță mică, am găsit ceea ce căutam, un indicator arătându-ne că Strada Sforii se făcea la dreapta.

Considerată a fi cea mai strâmtă stradă din Europa de est și a treia cea mai îngustă din Europa, este de fapt un coridor care face legătura între străzile Cerbului și Poarta Șchei. Existența sa este atestată în documentele din secolul XVII și se spune că pe aici treceau în trecut pompierii ca să ajungă mai uşor în Șchei în cazul producerii unor incendii. Are o lăţime care variază între numai 111 şi 135 de centimetri şi o lungime de 80 de metri. Mii de turişti vin să vadă Strada Sforii, atraşi de arhitectura din jur, sau din pură curiozitate. Cert este că a devenit de multă vreme un alt simbol al Brașovului, unul dintre cele mai fotografiate locuri şi unul dintre locurile preferate pentru selfie-uri. Strada Sforii are şi o legendă care prinde şi astăzi foarte bine la îndrăgostiţi. Se spune că în perioada medievală aici se ascundeau cuplurile pentru a se săruta în intimitate, dar şi tinerii îndrăgostiţi ai căror părinţi nu erau de acord cu relaţia lor. Legenda care a rezistat peste ani spune că tinerii îndrăgostiţi care se sărută pe Strada Sforii sunt destinaţi să rămână împreună toată viaţa. Anul trecut, Strada Sforii a fost reinventată ca o galerie de artă stradală în care tablourile sunt ramele pictate ale celor 27 ferestre care dau spre stradă. Tineri artişti braşoveni au realizat picturi murale, iar locuitorilor clădirilor învecinate le-a revenit sarcina să întreţină faţadele.

Se înserase și noi încă băteam Brașovul la pas, dar mai apoi, în compania unui prieten vechi cu care ne întâlniserăm, aveam să ne retragem la un local mic și dichisit din centru, pe nume Am Rosenanger, despre care colega @krisstinna a scris un articol.

Citisem pe mica hartă o recomandare care îmi mersese la suflet şi nu-mi dădea pace: „nu pleca din Brașov până nu îl vezi de sus, de pe platforma de la Belvedere Tâmpa. Priveliștea pe care o ai asupra orașului și împrejurimilor face să merite banii, dacă folosești telecabina sau efortul, dacă urci pe jos; recomandarea noastră este să urci pe Treptele lui Gabony (traseul cu triunghi galben) și să cobori pe Drumul Serpentinelor (traseul marcat cu triunghi roşu). ”

Imediat mi-am amintit că @maryka scrisese despre experiența sa urcând și coborând pe/de pe Tâmpa pe jos, iar vremea se anunța în continuare numai bună de petrecut afară ceasuri întregi, ceea ce ne-a conturat în mod clar programul pentru prima jumătate a zilei de sâmbătă.

Brașovul se află la o altitudine medie de 625 m, străjuit de câteva dealuri renumite: Dealul Cetății, Straja (Warthe), însă muntele care se remarcă dintr-o privire ca un zid natural, protector este Tâmpa, cu o înălțime de 960 m la poalele căruia se întinde orașul. Asta însemna să alegem un traseu de urcat cei aproximativ 335 m, iar noi, de comun acord, am hotărât să urmăm întocmai sfatul consemnat pe hartă, deși citisem că Treptele lui Gabony este traseul considerat cel mai dificil dintre cele patru de parcurs la picior, pe când Drumul Serpentinelor este potrivit pentru drumeții lejere, fiind traseul cel mai uşor dintre cele patru descrise de ghidul de buzunar.

De cum am terminat micul-dejun, am lut calea către centrul oraşului, apoi ne-am îndreptat către Promenada Tâmpei din preajma căreia pornesc traseele către vârful Tâmpei, orientându-ne către ultimul indicator ce ne arăta pe unde s-o luăm pe Treptele lui Gabony. Acest traseu este cel mai greu, dar și cel mai spectaculos, considerat ca putând fi parcurs într-o oră şi jumătate. Este denumit așa după numele unui nobil maghiar, filantrop, care a donat foarte mulți bani pentru oraș şi se pare că fiinţează dn 1931, când a fost amenajat pentru prima dată. Cel mai bine era să abordăm acest traseu venind dinspre strada Dobrogeanu-Gherea, trecând pe lângă Bastionul Postăvarilor, dar nu a fost rea nici o mică abatere.

Poteca prin pădurea de foioase, la început, nu mi s-a părut deloc grea, apoi au început să apară treptele (167 în total), fie săpate în calcar, fie din beton, cu balustradă sau nu, care nu mai erau prea lesne de parcurs, char dacă se intercalau și cu crâmpeie de potecă mai plată. Am dat și de banca de piatră a lui Alesius, și de placa de piatră ce-l menționează pe Gabony, și de câteva puncte de view amenajate cu masă și băncuțe, de unde priveliștea peste Brașov, munții înconjurători: Perșani, Baraolt, era superbă. Din loc în loc, întâlneam panouri ce ne informau despre flora și fauna din zonă, despre înălțimea la care suntem.

Sus, am dat prima dată de un releu imens, apoi de șaua în care se află clădirea telecabinei și restaurantul Panoramic. Acolo am făcut un mic popas afară pentru a ne trage sufletele și pentru a ne răcori la o halbă de bere.

Pe urmă, în calea noastră către platforma Belvedere, întâlnim și punctul terminus al Drumului Serpentinelor pe care aveam să pornim după ce bifam vârful Tâmpa și admiram panorama deschisă în fața ochilor de pe terasa de lemn amenajată special, nu înainte de atrece prin dreptul imenselor litere: BRAȘOV, vizibile de jos din centru, din aproape orice loc. Ne-am bucurat de vremea excelentă şi de peisajele splendide care ne-au dat ocazia unei ședințe foto prelungite în care am surprins orașul în ipostaze foarte frumoase.

Înapoi, am pornit pe Drumul Serpentinelor, traseul marcat cu triunghi roşu, o cărare de 3 km lungime, foarte sinuoasă, cu aproximativ 25 serpentine, ce trece de câteva ori pe sub linia telecabinei pe linia căreia, prin culoarul defrişat, se zăreşte oraşul. Traseul este considerat drept facil, putând fi parcurs într-o oră, dar noi l-am bătut în ceva mai mult timp fiindcă stratul de frunze ruginii nu lăsa să vedem pe unde călcăm, iar riscul de alunecare fiind destul de mare, mergeam destul de încet. Într-adevăr, gradul său de dificultate este redus, pe această potecă am întâlnit cei mai mulţi turişti, atât în coborâre, cât şi în urcare, de toate vârstele.

Ajunşi jos, ne-am întors la hotel unde lăsaserăm vorbă că venim pentru masa de prânz pentru care dăduserăm comandă de bucate alese. După-amiază târziu, am revenit în oraş pentru a lua la pas Aleea Brediceanu, de-a lungul căreia am trecut în revistă fortificaţiile Braşovului constând în zidurile de apărare, Bastionul Ţesătorilor, Turnul Funarilor, Turnul Vânătorilor, Turnul Lemnarului, Bastionul Postăvarilor. Tot mergând pe alee, s-a înserat, dar noi nu ne-am lăsat până nu am văzut toată această latură fortificată. La final, am ales pentru plimbarea de seară tot Piaţa Sfatului, animată de mulţimea de turişti şi localnici printre care ne-am pierdut şi noi.

După orele prânzului urma să ne întoarcem acasă, dar nu vroiam să plecăm din Braşov până nu urcam şi pe Dealul Cetăţii, să vedem Cetăţuia. Degeaba ne-au spus cei de la hotel că cetatea nu este deschisă spre vizitare, noi am vrut să admirăm arealul, mai ales că vremea ţinea cu noi, soarele fiind generos în strălucire încă de dimineaţă.

Imediat după micul-dejun, am luat din nou calea spre centru şi la indicatorul care ne arăta că pentru Cetăţuia trebuie s-o facem la dreapta preţ de câteva sute de metri, ne-am executat fără crâcnire. Am mers în urcare mânaţi de curiozitate, pe lângă case frumoase, vile arătoase, clădiri vechi, până am dat de cetate. I-am dat ocol, am fotografiat-o din toate unghiurile, apoi în timp ce ne opriserăm în dreptul porţii sale de intrare, de la o fereastră ni s-a arătat un bărbat de la o firmă de pază care ne-a spus că cetatea este în conservare şi nu se vizitează (de parcă nu ştiam!). L-am întrebat dacă ştie dacă se va restaura şi, bineînţeles, mi-a răspuns că nu are habar de aşa ceva. Apoi, coborând spre centru, ne-am zis să mai dăm o raită pe strada Republicii şi apoi prin piaţa Sfatului, că tot mai aveam ceva timp până la checkout.

Periplul nostru braşovean luase sfârşit, iar experienţa noastră fusese una plăcută în care am făcut de toate: ne-am plimbat îndelung, ne-am căţărat, ne-am întâlnit cu prieteni vechi, în general activităţi de exterior care ne ajută să ne destindem şi care ne încarce cu energie. Dacă recomand vizitarea Braşovului nu trebuie să fie o întrebare, ci un îndemn pe care-l adresez oricui.

Vă rog ataşaţi următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1612 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI