În vizită la Schitul din Postăvaru

TIPĂREȘTE

LA MULŢI ANI tuturor şi BINE NE-AM REGĂSIT în noul an.

Să ne citim cu bine în continuare şi să ne (re)vedem sănătoşi şi voioşi! :*

Cu mai mult de un an în urmă, tot la un articol despre Postăvaru, colegul abancor menţiona într-un ecou, despre schitul existent în acest masiv dar şi despre traseul turistic denumit ”Drumul Roşu”. Ei bine, în urma scurtului schimb de mesaje ce a urmat, parcă ne-a (re)venit dorul de acest munte şi deja a doua zi am şi plecat la drum (oricum aveam planificată o drumeţie dar în cu totul alt loc), cu obiectivul clar de a merge şi pe la schit. Până la urmă AmFostAcolo, îndeplinindu-ne astfel obiectivul, şi cum la acea vreme îi promiteam unei respectabile doamne - foarte dragă nouă, că o să scriu despre ceea ce am văzut la faţa locului, cu scuzele de rigoare pentru marea întârziere, iată că a venit şi rândul postării articolului promis.

După cum veţi vedea în cele ce urmează, nu mă voi rezuma doar la a povesti despre schit ci voi scrie (ca de obicei) un articol “de munte” în care aşa cum probabil mulţi deja s-au obişnuit, voi face şi descrierea sumară a traseului străbătut cu ocazia acestei drumeţii ce a inclus vizita la schitul din masivul Postăvaru – binenţeles că e vorba despre un traseu despre care nu am mai povestit.

La urcare am ales să mergem pe traseul cunoscut sub denumirea de ”Drumul Albastru”, ce face legătura între Braşov (zona Poarta Schei) şi cabana Postăvaru, prin Şaua Tâmpei şi Culmea Crucurului – e drept că această ultimă denumire nu spune nimic dar este una din principalele culmi ale masivului, culme care deşi neştiută, e şi cel mai des văzută (chiar şi involuntar) şi uşor de identificat de la distanţă, din împrejurimile Braşovului (se pot avea ca puncte de reper releele de pe Tâmpa şi Postăvaru).

Acest traseu, de dificultate scăzută şi accesibil în orice anotimp, este marcat cu bandă albastră (BA) şi are ca punct de plecare ”Aleea de sub Tâmpa”, în apropiere de Bastionul Ţesătorilor. De aici, ghidaţi de săgeata indicatoare ce marchează începutul potecii, urcăm uşor pe cărarea largă ce se desfăşoară pe la marginea pădurii, de-a lungul gardurilor ce delimitează curţile caselor din zonă. În foarte scurt timp, la capătul acestui pasaj, ajungem într-un luminiş, loc numit Poieniţa Crucii.

Mai departe, cărarea îşi schimbă aspectul şi după ce coteşte la stânga, intră în pădure şi se înscrie într-un urcuş mai accentuat, uneori pieptiş alteori în scurte serpentine, urcuş ce ia sfârşit la marginea poienii din Şaua Tâmpei (850 metri altitudine), loc unde găsim o săgeată indicatoare ce ne arată că poteca marcată schimbă brusc direcţia spre dreapta şi reintră în pădure – distanţa de la plecarea din Aleea de sub Tâmpa până în Şaua Tâmpei am străbătut-o în jumătate de oră. Înainte însă de a ne continua drumul pe traseul stabilit, putem face şi un scurt popas, în locul special amenajat din poiană (este amplasată o cruce din lemn, înconjurată de băncuţe), puţin mai sus de indicatorul de care spuneam.

Ca şi informaţie suplimentară (de ce nu, poate chiar de cultură generală) ar fi de menţionat faptul că această primă porţiune a traseului mai este numită şi ”Drumul Cavalerilor” deoarece se spune că în trecut – în perioada medievală, era calea de acces a călăreţilor ce urcau către cetatea Braşovia, aflată pe muntele Tâmpa.

Reveniţi la săgeata indicatoare, reintrăm în pădure şi urmăm marcajul pe un drumeag destul de lat, ce urcă uşor - uneori aproape pe nesimţite, şi care pe măsură ce înaintăm, se îngustează transformându-se în potecă. După aproximativ 40 de minute de mers (calculate din Şaua Tâmpei), ajungem într-o mică poiană numită Stechil (1027 m), loc unde există o bifurcaţie de trasee, marcată prin săgeţi indicatoare, dar şi o cruce asemănătoare celei existente în Şaua Tâmpei.

Drumul continuă apoi tot prin pădure, tot cu mici urcuşuri şi coborâşuri foarte uşoare, şi după alt sfert de oră de mers, ajungem la încă o bifurcaţie de trasee (şi aici e amplasată o cruce la fel ca precedentele), unde ne intersectăm cu o potecă ce vine din stânga (din capătul carierului Răcădău), marcată cu triunghi albastru (TA). Timp de cel mult 10 minute, cele două trasee se suprapun, astfel că vom fi ghidaţi de două marcaje (BA şi TA), urmând apoi să ne despărţim de TA (acest traseu duce în Poiana Braşov) şi să începem să urcăm uşor pe poteca ce se ramifică în stânga.

După o scurtă porţiune mai lejeră, schimbăm direcţia către dreapta şi după ce traversăm o mică vale, intrăm pe o culme şi începem să urcăm mai accentuat, de-a lungul cărării lăsând în urma noastră şi vreo două băncuţe numai bune pentru scurte popasuri. Drumul continuă să urce deja parcă monoton prin pădure, singurele locuri demne de menţionat fiind intersecţia cu o potecă marcată cu cruce galbenă şi o mică poiană unde găsim o băncuţă şi o altă cruce din lemn – de la ramificaţia unde ne-am despărţit de TA până în poieniţa de pe culmea Crucurului Mare, am mers aproximativ 50 de minute.

După ce trecem de poiană, ne mai aşteaptă o mică porţiune de urcuş destul de lejer după care începe să se meargă mai mult pe curbă de nivel, ba chiar avem de-a face şi cu câteva coborâri. Treptat poteca se lăţeşte şi se transformă într-un drum forestier. La un moment dat găsim o săgeată ce indică faptul că în dreapta drumului nostru se desprinde un traseu de schi - pârtia Drumul Familiar, marcată cu puncte de culoare verde.

Urmând în continuare drumul ce urcă uşor prin pădure, rând pe rând la intervale de circa 10 minute, facem joncţiunea cu mai multe trasee: mai întâi cu cel marcat cu bandă galbenă (BG) - ce urcă de la Pietrele lui Solomon, apoi cu cel marcat cu punct albastru - ce face legătura cu Peştera de Gheaţă (despre aceste două trasee v-am povestit deja în precedentul articol despre acest masiv) şi la foarte mică distanţă cu cel marcat cu cruce albastră (CA) - ce urcă de la Timişul de Jos, şi în final, cu poteca marcată cu triunghi galben (Poteca Sulinar) - ce face legătura cu Poiana Braşov. Astfel, după alte 50 de minute socotite de la ultimul punct intermediar (poieniţa din culmea Crucurului), ajungem la limita estică a poienii Ruia (1480 m), lângă lacul artificial ce în sezonul rece deserveşte instalaţiile de zăpadă artificială. Mai departe, traseul se continuă până la cabana Postăvaru – care se şi poate vedea din poiană. Noi însă... mai avem şi altceva de povestit :).

Înainte de toate, aş vrea să vă spun că inspirat de o idee a unui coleg de aici de pe sait, am făcut şi eu un sondaj printre prieteni, vecini, colegi de serviciu (cam câteva zeci de persoane) şi am rămas surprins să aflu că (statistic vorbind) din zece persoane, cel mult una ştia de existenţa schitului din Postăvaru şi nici măcar una nu a ştiut să-mi spună unde se află acesta. Sper să mă înşel dar sunt ferm convins că rezultatul acestui sondaj este elocvent la scară mult mai largă, şi la nivel naţional acest lăcaş nefiind prea bine cunoscut, deşi el există acolo de foarte mult timp. Cei drept, trebuie să recunosc faptul că nici eu nu ştiu de acest loc decât de câţiva ani (dacă nu mă înşeală memoria, cred că sunt vreo 7 sau 8) însă din câte am aflat, micul schit există de peste 20 de ani. Şi iată că şi după atâta timp, se pare că tot a rămas un loc necunoscut şi prea puţin menţionat, deşi fiind amplasat la cel mult 100 de metri de pârtie şi la 300-400 de metri de cel mai frecventat traseu turistic din masiv, foarte mulţi au trecut aproape de acest lăcaş fără ca măcar să ştie că el există la aşa mică distanţă de ei – probabil dacă ar fi ştiut, măcar din curiozitate şi tot cred că ar fi mers să vadă despre ce e vorba.

În primul rând, să vă spun cum puteţi ajunge la schit.

În cazul în care se preferă o drumeţie şi se merge pe jos, pe un traseu turistic (cum de altfel am făcut noi), odată ajunşi la marginea poienii Ruia (lângă lacul de acumulare) se coteşte la stânga şi se începe un urcuş destul de accentuat pe o pârtie îngustă, situată chiar la marginea pădurii – pentru cei care cunosc domeniul schiabil din Poiană, e vorba de segmentul „Expres” al pârtiei Sulinar. După aproximativ un sfert de oră de urcuş continuu, se ajunge în dreptul unor stânci – aflate în stânga, la marginea pădurii (se găsesc uşor pentru că altele nu mai există în zonă). La doar câţiva zeci de metri mai sus, odată ce se termină urcuşul şi se ajunge pe un mic platou (Poiana Doamnei), tot în stânga la marginea pădurii veţi vedea o cruce din lemn şi lângă aceasta, pe un copac, o săgeată pe care scrie „Schit” şi care arată direcţia pe o poteca foarte bine conturată ce intră în pădure şi coboară cel mult 100 de metri până în locul unde se găseşte lăcaşul (e bine că s-a pus acea săgeată pentru că acum ceva timp, ea nu exista).

În cazul în care se vine dinspre cabana Postăvaru sau staţia de telecabină, orientarea se face foarte uşor luând ca punct de reper vârful Ruia, uşor de recunoscut datorită stâlpului de telecabină amplasat pe vârf (este stâlpul situat la cea mai mare altitudine). De la cabană, se pleacă pe drumul forestier (pârtia Drumul Roşu) ce urcă spre staţia de telecabină/telegondolă şi după câteva sute de metri, în care se traversează şi pârtia Subteleferic (se trece şi pe sub linia de telecabină), se ajunge într-un loc unde drumul schimbă direcţia spre dreapta, chiar în faţă văzându-se vârful de care spuneam iar la baza acestuia, acea cruce aflată în locul de unde începe poteca către schit. Dacă se alege urcarea cu telecabina/telegondola, de la staţia de sosire se coboară pe drumul ce duce către cabană (tot Drumul Roşu) până în dreptul vârfului Ruia, care în acest caz este şi mai uşor de identificat, după coborârea din telecabină (defapt, şi din interiorul ei, în timpul urcării) fiind vizibil din orice punct de pe drum. Ajunşi în dreptul vârfului menţionat (binenţeles că nu e obligatoriu să se meargă doar pe drum ci se poate coborâ direct pe poiană), la fel ca în cazul în care se vine de la cabană, se coboară apoi până la marginea pădurii, la cruce, şi mai departe... ştiţi deja. Sper că am fost destul de explicit şi vă asigur că şi dacă nu cunoaşteţi zona, ajunşi la faţa locului veţi vedea că este mult mai uşor de orientat decât pare.

În al doilea rând, o să vă povestesc (pe scurt) despre ce veţi găsi la faţa locului. Deşi am constatat că se obişnuieşte (căutaţi pe net articole despre acest loc şi o să înţelegeţi de ce spun asta), sper că nu o să supăr pe nimeni dacă în această scurtă descriere nu o să înşir cuvinte lacrimogene şi fraze pompoase :).

După ce coborâm prin pădure, poteca ne conduce până la gardul ce delimitează curtea schitului – nu există poartă, semn că oricine şi oricând este binevenit. Odată întraţi în curtea înconjurată de pădure, găsim câteva cruci (mici troiţe) ridicate lângă potecă, plus o masă şi băncuţe din lemn. Ajutaţi de o balustradă tot din lemn, coborâm apoi o scurtă pantă (pe nişte trepte improvizate din bucăţi de beton) şi ajungem în faţa unei construcţii ce arată mai degrabă a cabană de munte, doar o mică turlă şi cele două cruci de pe acoperiş făcând diferenţa.

Această căbănuţă găzduieşte atât chilia (la primul nivel) cât şi paraclisul (în camera de la etaj). Deşi destul de mică, această din urmă încăpere este amenajată şi are tot ce-i trebuie unui astfel de loc: icoane, altar, iconostas, haine preoţeşti, etc. – e cam greu de făcut o descriere exactă. Cert e că... e interesant, mai ales că ai ocazia de a vedea că mai există şi astfel de locuri sfinte, dominate de simplitate şi modestie, nu de grandoare şi lux – presupun că vă daţi seama la ce mă refer şi nu vreau să dezvolt subiectul pentru că sunt sigur că îmi voi atrage reproşuri şi antipatii.

Nu în ultimul rând, să vă spun şi pe cine veţi găsi la schit.

Dacă veţi ajunge pe acolo, veţi avea ocazia de a-l cunoaşte pe cel care a ridicat acest lăcaş, şi care îşi trăieşte viaţa în liniştea din „creierul” munţilor. Este călugărul Onufrie, cel căruia uneori i se mai spune şi ”ultimul pustnic al României” – cel mai probabil o altă bazaconie a unor autori de articole lacrimogene, deoarece am mai auzit şi de alte cazuri de sihăstrie (dar asta e o cu totul altă poveste). Despre acest om s-au spus multe şi cu siguranţă se vor mai spune – unele sunt reale, altele sunt înflorite cât să dea mai bine la public şi... binenţeles că nu lipsesc nici cârcotelile. Eu vă voi spune doar ce ştiu eu şi ce am văzut eu.

Deşi are peste 60 de ani, îşi duce traiul singur, la adăpostul pădurii – defapt el afirmă că niciodată nu e singur ci împreună cu Cel de Sus. Pe călugăr îl cunosc toţi cei care lucrează în zonă (pădurari, salvamontişti, jandarmi montani, etc.) şi care din când în când îi mai fac câte o vizită. Atât ei cât şi alţi drumeţi îl pot însă întâlni şi prin văgăunele Postăvarului căci deseori pleacă la plimbare prin zonă, cunoscând muntele ca pe... propria casă :).

Chiar dacă locuieşte în pustietatea muntelui, se poate spune că nu este complet izolat de restul lumii. Are un aparat de radio la care, aşa cum ne-a spus, pe lângă posturile religioase mai ascultă şi câte o ştire, plus că nu îi lipseşte telefonul mobil (primit în dar), care cel mai des îi este de folos pentru a intra în legătură cu cei care vor să-l viziteze şi au nevoie de mai multe informaţii sau indicaţii referitoare la localizare şi traseul de urmat.

Când noi am ajuns la schit, l-am găsit pe călugărul Onufrie în faţa căbănuţei, aşteptând parcă să-şi primească vizitatorii. Ne-a spus că tocmai s-a întors dintr-o plimbare şi ne-a povestit pe unde a umblat. Ca o bună gazdă, mai întâi ne-a poftit în micuţa încăpere unde este amenajat paraclisul şi ne-a îndemnat să ne rugăm, după care ne-a invitat să luăm loc, ne-a servit cu câte un măr şi am stat puţin la poveşti cu dânsul. Prin minte îmi treceau o mulţime de întrebări pe care aş fi vrut să i le adresez însă am preferat mai mult să stau şi să-i ascult vorbele, rareori întrerupându-l cu vreo întrebare – la cât de frumos vorbea parcă nici nu-ţi venea să-l întrerupi.

Ne-a povestit cum a fost ajutat de oameni să ridice acel aşezământ monahal, în special de pădurari - cei care l-au ajutat cu materiale necesare construcţiei, dar şi despre perioada de incertitudine a existenţei schitului, tot pădurarii (ce chestie, nu?) împreună cu autorităţile locale, în timpul lucrărilor din anul 2011 de extindere a domeniului schiabil din Poiana Braşov, încercând evacuarea călugărului şi demolarea lăcaşului, pe motiv că încurcă lucrările (deşi schitul se află în pădure, la cel puţin 100 de metri de pârtie) şi că nu are autorizaţie de construcţie – de altfel, atunci s-a şi aflat mai multe despre existenţa acestui schit, în presă apărând destule articole şi comentarii, mai ales că autorităţile locale l-au şi acţionat în instanţă pe călugăr, până la urmă acesta însă, ajutat de un avocat, câştigând acel proces şi continuându-şi viaţa în mijlocul muntelui.

Ne-a mai povestit şi despre oamenii care îl vizitează şi îl mai ajută cu una alta, cei mai mulţi nefiind însă braşoveni ci persoane venite mai de departe, în special din zona Moldovei. L-am întrebat şi cum se „înţelege” cu animalele sălbatice iar răspunsul a fost unul asemănător cu multe altele, esenţa acestora rezumându-se la Creaţia şi voia şi Celui de Sus. Ba chiar ne-a spus că în apropiere se află bârlogul unui urs, animalul făcându-i uneori câte o scurtă vizită. Totuşi, ne-a mărsturisit că niciodată nu a avut probleme cu „vecinii” săi :).

La plecare ne-a dat la fiecare câte o iconiţă şi o sticluţă de mir, iar noi, ştiind că pe la toate schiturile şi bisericile pe unde am fost, am plătit ca să primim aşa ceva, am vrut să-i dăm bani însă ne-am lovit de un refuz categoric. După ce ne-am luat rămas-bun şi am făcut câţiva paşi către ieşire, mi-am adus aminte că în rucsac mai aveam o jumătate de pâine şi o conservă şi mi-a venit ideea să-l întreb dacă le primeşte. Până la urmă le-a acceptat însă doar după ce am insistat şi l-am lămurit că nu mai avem nevoie de ele căci deja am mâncat şi că oricum avem de gând ca pentru următoarea masă să mergem la cabană.

Şi cu asta vizita noastră la schitul din Postăvaru lua sfârşit şi am pornit mai departe la drum, binenţeles după ce am primit binecuvântarea călugărului.

După ce ne-am mai plimbat prin zonă şi după pauza de la cabana Postăvaru (la acea vreme, terasa restaurantului era în plin şantier, lucrându-se la extinderea şi reamenajarea acesteia) a venit şi momentul să începem coborârea spre casă. Deşi trebuie să recunosc faptul că pentru noi era cel mai neagreat traseu din Postăvaru, tot datorită acelei discuţii (de care spuneam la începutul articolului) avute cu abancor, am hotărât să coborâm pe “Drumul Roşu”, cel mai uşor accesibil şi mai frecventat traseu al masivului – e puţin impropriu spus, deoarece nu prea se mai urmează în totalitate traseul propriu-zis. Defapt, eram şi curios să văd ce a mai rămas din acest traseu şi cum arată el după lucrările ce au avut loc în anul 2011, care au vizat printre altele şi extinderea pârtiei de schi ce poartă acelaşi nume cu traseul turistic, acestea două suprapunându-se în unele porţiuni. Aşadar, ne-a propus să urmăm (pe cât posibil) marcajul cruce roşie (CR) şi să stabilim care dintre „Drumurile Roşii” ar fi în prezent mai recomandat de urmat: traseul turistic sau pârtia/drumul forestier?

Plecaţi de la cabană, începem să coborâm în mici serpentine prin pădure, ghidaţi pentru început de patru marcaje (BG, BA, CA şi CR). După cel mult 10 minute, poteca se ramifică – în dreapta, cea marcată cu BG şi BA, iar în stânga CA şi CR. Urmând-o pe cea din stânga, în foarte scurt timp, ajungem la limita pădurii (la pârtia Lupului) unde dăm de altă bifurcaţie – traseul marcat cu CA continuă tot înainte traversând pârtia iar al nostru coteşte la dreapta şi după alte câteva mici serpentine, iese din pădure, într-o zonă înierbată - o pârtie de legătură. Mergem pe curbă de nivel pe această fâşie bine conturată dar cu marcaj mai rar, trecem pe sub cablurile liniei de telescaun şi după o scurtă coborâre, ne intersectăm pentru prima dată cu drumul forestier/pârtia „Drumul Roşu”. Pănă aici, îndiferent că se vine pe traseul marcat sau pe drumul ce pleacă de la cabană şi trece prin Poiana Ruia, lucrurile sunt în regulă. Diferenţa e că urmând marcajul, mersul pe curbă de nivel alternează cu mici coborâri mai accentuate prin pădure, iar urmând drumul, se coboară constant şi mai lejer.

Mai departe, lucrurile se schimbă puţin, ajungând ca traseul marcat, mai rău să încurce. Mai întâi, poteca, în loc să scurteze drumul (aşa cum ar fi normal), traversează pârtia şi coboară în continuare prin pădure însă doar pentru a face o buclă (inutilă) şi a se întoarce apoi lângă drum, mergând paralel cu acesta, chiar pe la marginea pădurii. După câteva sute de metri, schimbăm direcţia spre dreapta şi imediat după, ajungem la o scară din lemn care ne coboară din nou pe pârtie, urmând a o traversa. Aici... altă problemă căci cei care au montat plasele de protecţie pentru pârtii, nu au ţinut cont şi de traseul turistic:(. Aşadar, pentru a urmări în continuare CR, trebuie făcut efortul de a trece pe sub acele plase (sunt locuri unde sunt mai largi şi se pot ridica). Până la urmă nu ar fi fost o problemă căci poteca ce urmează, coboară puţin mai accentuat scurtând doar o serpentină a drumului, deci s-ar fi putut reface marcajul şi pe drum, însă coborând pe această scurtătură, după doar câţiva zeci de metri, se ajunge la Izvorul din Pietriş, loc numai bun pentru o gură de apă rece. Marea majoritate aleg însă să coboare pe drum, neştiind măcar de existenţa acestui izvor. Aş mai adăuga doar că de la cabană până la izvor, distanţa a fost parcursă în cel mult o jumătate de oră.

Plecaţi de la izvor, coborâm în continuare prin pădure şi în foarte scurt timp revenim pe pârtie, însă doar pentru alţi câţiva zeci de metri, până într-un loc unde pârtia schimbă direcţia în dreapta iar poteca reintră în pădure (marcajul se vede pe un copac, în stânga drumului), după o scurtă coborâre ajungând în dreptul „Prăpastiei Lupului” – de la izvor, cam 5 minute de mers. Din păcate, prea mare lucru din prăpastie nu se vede datorită vegetaţiei aşa că e un loc bun doar pentru un scurt popas, nicidecum pentru a şi vedea ceva interesant. Ar fi fost poate o idee bună dacă prăpastia ar fi fost pusă în valoare, ocupându-se cineva de tăierea copacilor ce obturează vizibilitatea, probabil însă este greu de realizat şi costurile nu se justifică.

Plecaţi şi de la prăpastie, după o altă scurtă coborâre prin pădure, revenim în drum, acesta conducându-ne până la marginea pârtiei Subteleferic (uşor de recunoscut datorită cablurilor de la telecabină şi telegondolă). După ce traversăm pârtia, traseul turistic marcat se desparte: o poteca coboară direct către staţia de telecabină (varianta aleasă de noi; timp de mers de la prăpastie până la telecabină: un sfert de oră) iar o alta continuă tot înainte, reintrând în pădure şi ieşind la baza pârtiei Bradul, nu înainte de a se mai ramifica o dată, această ultimă variantă traversând şi pârtia Bradul ajungând în final în zona estică a staţiunii Poiana Braşov (în zona fostei pârtii Slalom).

Şi uite aşa văzurăm şi cum arată în prezent traseul ”Drumul Roşu”, pe care oricum probabil nu o să-l mai vedem prea curând :)). Concluzia e simplă: traseul marcat, în unele locuri nu prea se mai potriveşte cu... realitatea din teren şi cred că ar fi fost mai bine să fie adaptat la aceasta (măcar în cazul izvorului ar fi fost util). Drept urmare, eu vă recomand să urmaţi marcajul doar dacă nu vă place să mergeţi prea mult pe drum forestier şi preferaţi mai bine pe la „separeu”, pe potecă prin pădure – zic asta deoarece cred că rareori se mai găseşte cineva să aleagă poteca (de exemplu, când am coborât noi, deşi erau zeci de oameni la plimbare, nici măcar unul nu a părăsit drumul, ba chiar unii se cam uitau ciudat la noi, când intram prin pădure). Sau dacă aveţi nevoie de apă şi vreţi să treceţi pe la izvor. În rest, deşi poate e puţin mai lung, cel mai indicat şi lejer ar fi ca de la cabană până în staţiune să se coboare exclusiv pe drumul forestier, adică pe pârtie.

Cam aici se încheie acest articol. Sper că nu v-am plictisit (prea tare :))) şi că am reuşit să vă ajut să vă faceţi o mică idee despre ce înseamnă schitul din Postăvaru şi totodată, să vă conving să alegeţi o uşoară drumeţie montană, accesibilă aproape oricui.

Toate cele bune şi pe curând.

---

VIZUALIZĂRI: 5709 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI