„Acest blestemat, acest splendid Rășinari”

TIPĂREȘTE

Cuvintele nu-mi aparțin. Le-a scris Emil Cioran, unul dintre celebri fii ai comunei aflate la mai puțin de 10 km de Sibiu, în frumoasa Mărginime.

Eu nu ascociez Rășinariul cu nicio amintire, din simplul motiv că în puținele dăți când am ajuns la Păltiniș, am ocolit satul. Recunosc însă că n-am putut să nu mă întreb de ce a considerat Cioran locul natal ca fiind blestemat. Nu e nevoie de speculații, răspunsul l-a dat însuși autorul, și-l veți afla mai încolo, dacă veți avea răbdarea de a parcurge acest review.

Deocamdată, dacă tot am menționat mica distanță care desparte comuna de orașul de reședință a județului, să amintesc că cele două localități au fost legate între 1947-2012 de o linie de tramvai care străbătea pădurea Dumbrava. Șinele încă mai există, le-am văzut cu ochii mei și în Rășinari, și din autocar, defilând prin fața Muzeului Astra, vagoanele stau abandonate în sat pe marginea șoselei iar primarul din Rășinari promite că transportul va fi reluat curând și va fi destinat turiștilor.

Așa să fie!

Cu cei cca. 5.000 de locuitori ai săi, Rășinari este cea mai mare comună din Mărginimea Sibiului, și totodată printre cele mai vechi așezări, menționată documentar în 1204. La fel ca celelalte sate surori, s-a dezvoltat în principal pe seama oieritului, dar și a exploatării bogățiilor naturale, prin colectarea rășinii de pe copaci, fierberea ei și vânzarea către producătorii de vopsele. Și se crede că taman de la rășină provine numele satului.

De la oierit, activitățile localnicilor s-au diversificat, trecând la meșteșuguri precum cojocăritul, prelucrarea lânii și a lemnului, care au adus prosperitate satului și l-au făcut cunoscut. Și așa se face că, după zeci de ani de prigoană, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Rășinari a devenit sediul reînființatei episcopii a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, reședința păstrându-se până în zilele noastre într-o clădire de dimensiuni modeste.

O parte din vechile ocupații pastorale au supraviețuit, și pe culmile muntoase dimprejur sunt răspândite și acum stâne, fânețe și pășuni, dar au apărut – așa cum era firesc – și noi îndeletniciri. Și dintre acestea, cea mai bine reprezentată este turismul, cu numeroase pensiuni dotate cu toate facilitățile vieții moderne.

Gastronomia locală se află și ea la loc de mare cinste. Rășinariul se găsește pe așa-numitul „Drum al brânzei” și în fiecare an aici are loc un Festival al brânzei și al țuicii. Am citit și că gospodinele satului se pricep de minune la prepararea zacuscăi, dulcețurilor și a unei plăcinte dulci cu urdă și mărar pe nume vărzarul, pe care regret că n-am avut ocazia s-o testez.

Una peste alta, vizitatorii au din ce alege: culcușit la poalele munților Cindrel, la confluența râului Steaza cu pârâul Sibișel, la o altitudine de 450-570 m, satul oferă panorame superbe și mai multe trasee pentru împătimiții drumețiilor și bicicliști. Dar și aceia care nu poposesc aici decât preț de câteva ore, limitându-se la o tură prin localitate, au ce vedea.

Lucru de care m-am convins și eu pe deplin. Așadar, nu-i deloc de mirare că în 2022 satul Răşinari a fost declarat marele câştigător din partea României în cadrul celei de-a doua ediții a competiției internaționale „Best Tourism Villages” , lansată de Organizația Mondială a Turismului.

Intrând în sat, n-ai cum să nu remarci casele în stil arhitectural săsesc, protejate de porți înalte din lemn, și străzile șerpuitoare înguste, care pun la grea încercare șoferii, și mai ales pe cei care conduc ditamai autocarele. În același timp, n-ai cum să nu observi aspectul semi-urban al satului, cu clădiri foarte apropiate între ele și lipsite de grădini în spate.

Șoferul autocarului nostru a făcut față cu brio provocărilor și ne-a depozitat în siguranță la primul obiectiv de pe agenda zilei: Biserica Sf Treime sau Biserica din Deal. După cum o arată și numele, acest lăcaș ortodox a fost ridicat (între 1800-1814) pe cea mai înaltă porțiune locuită din sat, prin donația făcută de un localnic înstărit, dar și de către Grigorie Brâncoveanu, strănepotul domnitorului muntean.

Nu am avut timp să intrăm în biserică, în schimb ne-am putut reculege la Mausoleul lui Andrei Șaguna, situat în imediata apropiere. Monumentul funerar, dezvelit în 1877, împodobit cu doi lei din bronz și un bust sculptat de Frederick Storck, aduce un omagiu acestui cărturar al neamului nostru, mitropolit ortodox al Transilvaniei, mare susținător al drepturilor românilor de dincolo de Carpați, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (cunoscutul colegiu național care îi poartă numele).

Vizavi de biserică și mausoleu se află cimitirul ortodox, unde sunt îngropați Aurel Cioran, fratele mai mic al filozofului și scriitorului, și Emilian Cioran, preot paroh, protopop al Sibiului și tatăl lui Emil Cioran.

Numele său îl poartă strada din centrul comunei, de lângă râul Caselor, unde se află Casa Emil Cioran. Se pare că localnicii nu l-au iertat pe cel care, născut aici în 1911, a ales să-și părăsească definitiv țara de baștină 30 de ani mai târziu și să nu scrie decât în limba franceză. Și „drept pedeapsă” pentru că nu s-a întors niciodată pe meleagurile natale și „nu a făcut nimic pentru sat” , au decis că nu merita un nume de stradă, oferindu-i-l tatălui.

Totuși Cioran însuși declara în „Amurgul gândurilor” : „Copilăria mea a fost paradisul. Realmente!” . Și descriind Rășinariul și locul său de joacă preferat, a adăugat: „Coasta Boacii este pentru mine o chestie absolut capitală. Restul pare de o mediocritate fără pereche” . Plecarea din Rășinari a fost pentru el ca o izgonire din rai, și tocmai pentru a păstra pentru totdeauna imaginea idilică a copilăriei a hotărât să nu mai revadă satul.

Casa filozofului nu arată prea bine; se vede treaba că a fost, și este neglijată. A funcționat un timp drept casă memorială, însă a fost vândută de soția fratelui Aurel, și cred că revândută ulterior. În orice caz, în prezent este proprietate particulară și nu se vizitează, singurele elemente care amintesc de marele filozof sceptic fiind o placă și un… nu știu cum să-i zic, un soi de monument comemorativ care menționează data nașterii și morții sale, precum și locul de baștină și pe cel unde a ales să își trăiască viața ‒ Paris. Ce-i drept, însă, în fața Căminului Cultural din localitate a fost amplasat un bust al lui Cioran.

De la casa de pe strada Protopop Emilian Cioran am urcat către o altă colină, trecând prin fața unei case țărănești special lăsată nerestaurată (după cum ne-a explicat ghidul Mădălin, pentru ca turiștii să vadă cu ochii lor cum arătau pe vremuri gospodăriile țărănești) și pe lângă Biserica Sf Ilie, ridicată de comunitatea greco-catolică în anul 1838. După 1948, când Biserica Română Unită Greco-catolică a fost interzisă de regimul comunist, biserica a trecut în folosința ortodocșilor, nefiind retrocedată nici până în ziua de azi.

Destinația noastră era însă alta, și l-am felicitat pe Mădălin pentru ideea de a aloca suficient timp acestui obiectiv.

E vorba de Biserica Veche cu hramul Cuvioasa Paraschiva. A fost construită din cărămidă și piatră între anii 1725-1758, pe locul unei alteia, din lemn, datând de la 1688. Inițial a fost tot lăcaș greco-catolic, fiind finanțat de epicopul de Blaj Petru Pavel Aron. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma unor conflicte interconfesionale, autoritățile austriece au decis trecerea bisericii la ortodocși, greco-catolicii fiind obligați astfel să-și înalțe o altă biserică ‒ Sf Ilie.

Stilul baroc, cu trei clopote și un ceas în turn, având ca sursă de inspirație Biserica Iezuiților din Sibiu, e contrazis oarecum, după părerea mea, de pictura exterioară, caz rar întâlnit la bisericile din Transilvania.

Pictura care acoperă parțial fațadele, realizată în 1785 cu contribuția mai tuturor zugravi din sat, s-a păstrat relativ bine, mai ales pe latura vestică a clădirii, unde putem admira frumoase scene monumentale și portrete de patriarhi, prooroci, sfinți ierarhi și mucenici. Chiar sub ușa de intrare am remarcat o compoziție surprinzătoare ‒ Roata vieții ‒, cu o evidentă simbolistică paleocreștină.

Interiorul, în întregime pictat în frescă în 1752 de către mai mulți zugravi rășirăneni, printre care doi fii ai preotului unit Radu, m-a impresionat prin bogăția coloristică. Demn de interes mi s-a părut și faptul că în unele dintre icoanele din catapeteasmă personajele biblice au fost ilustrate purtând straie populare tradiționale.

Revenind în centrul comunei, unde ne aștepta autocarul, un ultim scurt popas am făcut la Casa Octavian Goga. Nici aceasta nu se poate vizita, fiind în posesia descendenților familiei ‒ mai precis, din câte am înțeles, a fiului actriței Ilinca Tomoroveanu (nepoata după frate a lui Goga), care obișnuiește totuși să petreacă vara câteva zile în sat împreună cu familia.

În această clădire țărănească mică, aflată pe strada Plopilor, s-a născut în 1881, ca fiu de preot ortodox, cel care avea să devină unul din marii poeți ai țării, dramaturg, traducător, gazetar, academician, dar și politician și prim-ministru al României într-un mandat de numai 45 de zile între 1937-1938. Goga a păstrat o relație ceva mai strânsă cu satul natal, drept pentru care localnicii recunoscători îl sărbătoresc an de an în cadrul Zilelor Culturale ale Poetului Pătimirii Noastre pe cel care a luptat neostenit pentru unirea Transilvaniei cu patria-mamă.

Pe acest ton poate ușor nostalgic mi-am luat la revedere de la Rășinari, un sat din Mărginimea Sibiului cu biserici vechi, plin de povești interesante, priveliști încântătoare, și mai presus de orice, loc de naștere a doi dintre marii noștri scriitori.   

---

VIZUALIZĂRI: 363 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI