O zi, două orașe, trei posibilități

TIPĂREȘTE

Aveam două zile pline în care să ne facem o idee despre ce înseamnă regiunea Moravia de Sud, așa că după un mic dejun pregătit pe cont propriu în apartamentul Marienhof, am pornit la drum.

Configurasem traseul acelei zile astfel că aveam de parcurs în jur de 170 de km și de vizitat două orășele - despre care îmi făcusem ceva teme - iar în afară de cele aproximativ trei ore de mers în mașină, restul era alocat căscatului gurii pe unde s-o nimeri și petrecerii timpului fără nicio strictețe.

Cehia este o țară aproape în întregime înconjurată de munți care fac graniță naturală cu Germania și cu Polonia, cu excepția părții de sud, spre Austria și Slovacia. În partea asta ne aflam noi, descoperind peisaje minunate cu dealuri și păduri, câmpuri aurii de paie rămase după recoltat sau de culturi încă neculese și drumuri asfaltate, șerpuitoare printre ele, așa că inclusiv călătoria între orașe era pitorească și… făcea parte din vacanță - cum bine au mai spus-o și alții înaintea mea 😊.

Prima oprire am fi vrut să fie la 22 km vest de Znojmo, la Castelul de stat Vranov nad Dyjí, vechi din anul 1100, cu o formă dată de un arhitect imperial. Cocoțat pe o stâncă, înconjurat de cadrul natural al Parcului Național Podyjí și cu râul Dyje curgând în vale, castelul este o apariție spectaculoasă. L-am remarcat încă de pe șosea, până să ajungem la porțile lui, însă nu ne-am putut opri acolo, intrarea fiind într-o curbă a drumului, fără parcare în ușa intrării sau peste drum, așa că am depășit locul. Am mai rulat un pic apoi, contrariați, am făcut stânga-mprejur - că în țata asta se circulă pe dreapta - și iar am trecut prin fața intrării, încet, să luăm seama mai bine, dar am tot mers poate mai bine de vreo 2 kilometri, fără să găsim un loc propice de parcare. 

Ne-am aciuat la o zonă cu pădurice și umbră și am avut o” blândă dezbatere” (fără săbii scoase din teacă, deși atmosfera era cam țeapănă) dacă să lăsăm mașina acolo și să facem drumul dus-întors pe jos – ceea ce ar fi durat - sau dacă să lăsăm castelul pentru întoarcere. A picat la zar să mergem mai departe spre orășelul către care pornisem, adică spre Telč. Normal că întoarcerea a fost pe alt drum și n-am mai ajuns la Castelul Vranov nad Dyjí…! :D

În Telč, GPS-ul ne-a condus direct la o parcare pietruită unde ești lăsat să stai pentru echivalentul a vreo 3 lei/h. Pentru a ajunge la locul cel mai căutat, turistic vorbind, părăsești parcarea coborând câteva trepte de beton și te trezești taman în capul podului de lemn care traversează iazul ce te desparte de vatra satului. 

Dar înainte să treci puntea, nuuu… nu trebuie să te faci frate cu… Dragonul, ci rămâi locului uluit de priveliștea ce ți arată, de parcă ai pășit din realitate într-o splendidă imagine de carte poștală. De-o parte și de alta a podului de lemn, clădirile albe cu acoperișuri de olane roșii și turnuri terminate în cupole se reflectă în lacul albastru, cu tot cu norișorii pufoși ce plutesc pe un cer azuriu. 

Când reușești într-un sfârșit să “te desprinzi de cartea poștală” n-ai de făcut decât să ții drept strada pietruită aflată în prelungirea podului, până în piața mare a satului, adică Centrul istoric (Zachariáš din Hradec), cea mai importantă parte a micului așezământ. 

Ceea ce ni s-a deschis în fața ochilor a avut darul să ne încânte. Piața triunghiulară, este mărginită de o linie de clădiri alăturate armonios, colorate și foarte pitorești, care respectă același model arhitectural dar cu fațadele caracterizate de o mare diversitate în ceea ce privește elementele decorative, astfel că - deși aveau un aer comun - fiecare era unică în felul ei. Multe dintre ele au fost ridicate în perioada cuprinsă între secolele al XVI-lea și al XVII-lea dar acum sunt primenite să atragă vizitatorii din întreaga lume, mânați cu siguranță de știrea că Centrul istoric al orașului este înscris în patrimoniului UNESCO.

La parter, casele sunt legate printr-o galerie continuă care adăpostește sumedenie de magazine de suvenire, cafenele, baruri sau mici ateliere în fața cărora artiștii locali își expun creațiile. Atmosfera parcă este menită să recreeze o tradiție a vremurilor în care Telč juca un rol important în întreaga regiune.

Măturând cu privirea clădirile înlănțuite am ales varianta să dăm un ocol prin galeria continuă începând din stânga noastră, pentru a ne face o idée despre ceea ce înseamnă autenticitate cehească expusă pe tarabe sau în rafturi. 

Diversitatea obiectelor prelucrate și expuse de artizanii locali ne-au făcut să ne oprim, nu de puține ori, pentru a admira măiestria cu care aceștia preschimbaseră metalul banal sau lemnul în artă, ori împodobiseră cu picturi obiecte și scări sau pereți. Am privit câteva minute lungi cănuțele pictate, agățate pe stative verticale de lemn, care au avut darul să-mi amintească de dulapul din casa bunicii mele în care ținea câteva zeci de cănuțe din porțelan, pictate cu scene din povești sau cu lucrătură dantelată pe margine. Colecția aceea era una dintre atracțiile copilăriei mele… iar Telč a făcut să se deschidă cutiuța acestei amintiri.   

Dacă ar fi să aplec urechea la o statistică făcută în 2021-2022 de o companie Japoneză producătoare de bere, cehii sunt cei mai mari consumatori de bere la nivel mondial cu o rată de consum de 182 de litri pe cap de locuitor într-un an, de aproape două ori mai mult decât austriecii și polonezii. Nu știu cât este de corectă cifra asta, dar pot afirma cu certitudine că nu a existat loc în care să fi fost în această țară, în care berea să lipsească. Așa era și-n Telč, iar varietatea sortimentelor (ca gust, tărie sau preț) făcea ca locurile în care se vindea licoarea blondă-roșcată-brună să fie pline. Ne-am hidratat și noi în mod corespunzător, iar eu - care nu sunt nici cunoscătoare nici pofticioasă de așa ceva, am fost mulțumită de băutura fructată, fără grade alcoolice - cu toate că era denumită bere.

Mergând tot spre stânga, strada se îngustează printre Centrul Universitar și Biserica parohială gotică, Sfântul Iacob. Aleea te conduce lin către iaz, pe lângă zidurile vechi ale Castelului renascentist care practic formează centrul orașului și este un complex autentic, impregnat de artă italiană și decorațiuni originale, ceea ce îl face un obiectiv de mare valoare culturală. 

Castelul a fost mult timp una dintre cele mai populare locații de filmare din Cehia. Aici au fost turnate mai multe filme și basme, precum „Angelika” (2013) sau versiunea germană a filmului „Ioana d'Arc” (2013). Nu voi spune povestea minunatului castel, întrucât n-aș face decât să reiau ceea ce @crismis a scris atât de frumos aici: vezi impresii.   

Ocolind zidurile până la poarta inferioară a Castelului, dai iar în piață și ai ocazia să iei la rând altă serie de prăvălii sau să observi cele câteva simboluri ale orașului, precum fântâna cu statuia Sfintei Markéty (Margareta) – patroana orașului – care conform credinței populare are înfățișarea unei fete din Telč sau Coloana ciumei, construită grație donației de 1.000 de zloţi lăsați prin testament de către o nobilă burgheză.

” Întorcând spatele” Castelului, pe direcția opusă se face o străduță prin care ieși din piață și pe care ai ocazia să admiri un turn cu ceas și vârfuri ascuțite, colorate în verde. Este același turn care ne atrăsese privirile de peste iaz, la începutul incursiunii noastre. Construcția acestuia este învăluită în mister, istoria lui fiind una controversată printre cronicari și istorici. Asupra unui singur fapt s-au pus aceștia de acord și anume că Turnul este cel mai vechi monument al orașului Telč, fiind inițial construit ca turn de veghe. De la înălțimea celor 49 de metri ai săi, poți avea o perspectivă mai amplă asupra pieței, iazului și împrejurimilor orașului.  

Întoarcerea la mașină a fost prin Horní brána – adică poarta superioară - un alt loc transformat de-a lungul timpului și refăcut astfel încât să se integreze în peisajul urban, ca notă autentică.

Pentru că era un pic trecut de amiază, iar căldura de iulie începea să facă ziua mieroasă, revenirea în habitaclul cu AC al mașinii a fost binevenită, doar că nu ne-am putut bucurat de răcoarea lui decât vreo jumătate de oră, căci de următoarea destinație – orașul Třebíč - ne despărțeau doar 35 km.

Ca și în Telč, ținta noastră a fost o parcare cât mai centrală și iaca, nimerirăm (vorba vine!) chiar în buricul târgului, în Karlovo Namesti (Piața Carol) și dublu noroc – parcometrul nu vru să ne ia bani, că cică făcea cinste în weekend: să fie primit! 

Fac o mică paranteză, că eu totdeauna m-am întrebat: dacă toate mașinăriile astea se numesc vendomat, bancomat, automat (de cafea or whatever) … de ce să se numească parcometru!? Poate pentru că la parcare te ține-n șah (oi găsi... n-oi găsi loc?), iar celelalte mașinării îți dau mat !? :) Gata, am închis paranteza!

Despre Třebíč se spune că își trage istoria din vechime, cam de pe la 1101 prin întemeierea pe aceste plaiuri a unei mănăstiri benedictine, apoi așezarea se dezvoltă ca un centru al vieții religioase și al educației. Třebíč devine un nucleu al culturii evreiești din Moravia, iar cartierul evreiesc este conservat în mod unic încât acesta este înscris - în anul 2003 - în prestigiosul Patrimoniu Mondial UNESCO, împreună cu încă un obiectiv valoros, Bazilica Sfântului Prokopie.           

Privilegiat fiind și de poziția sa geografică, pe malul râului Jihlava și în apropierea munților Boem-Moravian, orașul oferă posibilități multiple de odihnă activă în împrejurimile pitorești de la poalele munților. 

Cum eram déjà în centrul-centrului, că mai central de-atâta nici că se putea, am pornit prin spațiul larg al pieței Carol spre vest, cu intenția de a o traversa și continua peste râu către Bazilica Sfântului Prokopie, însă hârjoneala sub fântâna arteziana din mijlocul pieței, a celor care nu suportau căldura dată de luna lui Cuptor, ne-au făcut să ne oprim în loc amuzați și să-i urmărim prin ochiul camerei de filmat. Erau atât de entuziasmați de dușul în aer liber, că au și uitat că au hainele pe ei. :)  

În calea noastră, am aruncat o privire și produselor alimentare din corturile întinse ad-hoc în capătul vestic al pieței, dar expunerea lor prelungită în cele peste 30 de grade Celsius ale zilei, precum și” bărzăunii” care se învârteau în jurul roților de brânzeturi și al cărnurilor, ne-au făcut să ne luăm tălpățița, fără niciun regret.

Peste Jihlava trecurăm podul (înainte și-napoi - la întoarcere, evident!) și ținând tot pe partea stângă, printre clădiri istorice și o străduță îngustă pavată cu piatră cubică, ajunserăm la bazilică.

Am constatat și noi îmbinarea celor două stiluri romanic și gotic, care i-ar conferi acesteia statut de bijuterie arhitecturală a Europei medievale. Porticul romanesc al bazilicii este unul dintre elementele care stau mărturie a acestui fapt. 

Am înconjurat zidurile colorate de vreme, ne-am bucurat de grădina de plante aromatice din spatele bisericii, de priveliștea peste oraș pe care o oferă dealul pe care stă cocoțată și am adăstat o vreme în curtea dintre zidurile Castelului Třebíč – corp comun cu bazilica, de fapt ansamblul fostei mănăstiri benedictine, apoi am coborât dealul ca să revenim în centru, peste râu. În mod deliberat am ales să nu mai intrăm pe străduțele cartierului evreiesc, aflat nu departe de bazilică. 

Pauza de hidratare de la terasa ce ne-a ieșit în cale în aproierea râului, căci ziua devenea din ce în ce mai dogoritoare și necesarul de lichide se apropia de nivelul de avarie, mi-a dat curajul să încerc o ascensiune în Turnul orașului, atașat de Kostel sv. Martina (adică Biserica Sf. Martín), aflat nu departe de locul în care ne aflam și cumva în drumul nostru de întoarcere.

Îmi place să mă cocoț în locuri din care pot avea o perspectivă cât mai bună asupra împrejurimilor orașelor pe care le vizitez și de câte ori se ivește ocazia, fac tot posibilul să-mi ofer această plăcere. De obicei,” cazna” asta de a urca/coborâ zeci sau sute de trepte, o împărtășesc cu tovarășul meu de viață conjugală și turistică, pentru că dacă ai ales, suporți consecințele - totul este în devălmășie, nu? De data aceasta însă, am fost surprinsă de refuzul lui, argumentând că are de citit un email și adăugând că mă va aștepta cuminte, în fața bisericii. Adică nu va pleca fără mine înapoi la Znojmo?  Ce ușurare! … 😊

Turnul orașului Třebíč, construit în secolul al XIV-lea ca parte a zidului de apărare a orașului, este înalt de 75 de metri, adică tocmai potrivit pentru cele mai bune vederi panoramice. Este ușor de dibuit, fiind plasat aproape de Piața Karlovo și atașat de biserica Sf Martín, pe care trebuie să o ocolești prin dreapta, pentru a ajunge la scara care te urcă în turn. 

Așa am făcut și am început ascensiunea prin ușa scundă, pe o scară melcată și foarte îngustă, care se înfășoară strâns pe miezul central din lemn al turnului. De obicei nu am probleme de claustrofobie sau teamă de scări înguste, dar de data aceasta - să fi fost de vină căldura, să fi fost sentimentul de loc părăsit, căci nu vedeai nici unde ajungi nici de unde ai plecat, cu fiecare treaptă urcată – m-a apucat un soi de vertij și o senzație tare ciudată ce venea din stomac, dar am strâns din dinți și am urcat mai departe. Cam pe la un sfert din înălțime, am ajuns la o încăpere în care se afla casa de bilete și un mic magazin de suvenire.

M-am apropiat de chioșcul în care o domnișoară foarte drăguță mi-a zâmbit cu subânțeles, știind probabil că cei care au reușit să ajungă până acolo meritau un premiu. O rog să-mi dea un bilet (în engleză) și scot cardul să plătesc, dar cu același zâmbet ucigător, domnișoara îmi spune că plata se face doar cash (în engleză) – adică limba în care vorbea ea - și îmi arată afișul pe care scria exclusiv în cehă: ” platva pouze v hotovosti” … dau să-i ofer 10 Euro găsiți prin rucsăcel, dar ea dă cu încăpățânare din cap: și cash-ul ăsta… tot exclusiv în coroane cehești!? Ahaa… deci ăsta era premiul! Dacă n-ai coroanele, te întorci jos, cauți un bancomat și revii să vezi panorama din turn? Da! … dacă ignori, cum am făcut eu, același afiș – exclusiv în limba cehă, repet! – de pe ușa deschisă larg, de la intrarea în turn. 

Am coborât scara melcată cu mai puțin vertij parcă și… întradevăr… tovarășul meu de viață mă aștepta :D. Mai mult, în mărinimia și dărnici lui, mi-a oferit contravaloarea în coroane a biletului – căci tot cash-ul cehesc de-l aveam la noi, se afla în buzunarul lui!... Să crezi tu că mă mai vede pe mine scara aia! 

Ne-am pornit alene pe străduțele pietruite și îngrijite, prin umbra clădirilor, până la mașină și m-am consolat cu gândul că energia negativă ce am resimțit-o în turn era un semn că nu-mi era dat să ajung în vârful lui în acea zi caniculară…

---

VIZUALIZĂRI: 481 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI