Abația Melk

TIPĂREȘTE

Și iată că s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: Adso a ajuns la Melk 😊. Asta după ce, acum un an, am văzut Sacra di San Michele, abația consideră a fi sursa de inspirație a lui Umberto Eco pentru celebrul său roman, Numele Trandafirului. Despre San Michele nu am povestit – poate că nu e pierdut timpul, deși s-a mai așternut uitarea. Până atunci, dacă tot am o seară mai liberă1, să spun câte ceva despre Stift Melk.

[O paranteză: am întrebat-o pe ghida care ne-a însoțit acolo dacă „stift” înseamnă „abație” , „mănăstire” . Se pare că nu, în germană Abația Melk s-ar spune Abtei Melk (și, de fapt, chiar așa se numește, oficial). Pe toate zidurile și pe toate prezentările apare însă „Stift” , ceea ce ar însemna „Fundație” , pentru a sublinia faptul că nu e vorba de un simplu așezământ monahal, ci de o întreagă „întreprindere” . ]

M-a impresionat tot ce am văzut (deși Sacra di San Michele mi-a plăcut mai mult, chiar cu mult mai mult). Așa cum bătrânul Adso istorisește evenimentele care i-au marcat tinerețea scriind în liniștea acestor ziduri (mă rog, de fapt nu e chiar așa, am să revin), cred că nu mi-ar displăcea să îmi petrec aici ultimele zile, cugetând la lucrurile, rele sau bune, din propria viață. Unde pui că am citit că există însărcinarea de „părinte pivnicer” , poate prind exact postul ăsta 😊.

În abație se intră liber și se pot parcurge curțile interioare, pentru a pătrunde direct în biserică. Cine dorește, în plus, să vadă Muzeul, Sala de marmură, Biblioteca și Colecția de minerale trebuie să plătească: 16 euro fără ghid, 19,50 euro cu ghid. Iarna există trei tururi în germană/engleză (P78); noi l-am prins pe cel de 13:30.

Vara sunt mai multe astfel de tururi, programul putând fi consultat pe site-ul oficial, bine pus la punct stiftmelk.at. De aici și de pe Wiki de.wikipedia.org/wiki/Stift_Melk am luat destule informații, deși am încă proaspăt ceea ce am aflat la fața locului. Dar – nu știu alții cum sunt – nu reușesc să țin minte succesiuni de date de tipul august 1182 / septembrie 1414 / iarna lui 1708. Pe de altă parte, nu mi se pare corect nici să expediez totul într-o frază de tipul „cei interesați pot găsi informațiile pe net” . Le vor găsi, desigur, dar cineva care a văzut cu ochii lui poate structura și explica altfel (= mai bine) acele informații celui potențial interesat. Până la urmă, de asta un profesor este de preferat unui tutorial 😊.

Nu am avut noroc de o ghidă prea bună: vorbea fără pasiune, cu mulți „ăăă” , răspunzând sec la întrebări. Și-a făcut în principal datoria de a nu ne lăsa să fotografiem, în vreme ce oamenii intrați fără ghid treceau pe lângă noi, pozând în voie (așadar ne-am simțit dezlegați să furăm și noi câteva cadre). A aruncat, însă, niște pilule care m-au făcut curios și m-au determinat să citesc tot felul de chestii, sau poate că pur și simplu e un subiect care mă interesa și aș fi citit oricum (am mers pregătit, aveam o idee despre ce și cum).

Vara se poate vizita și Parcul Abației, contra unei alte sume (parcă 5 euro). Se spune că este minunat și am văzut imagini care m-au convins de acest lucru, dar... asta e, am să mă plimb pe acolo când mă voi retrage la mănăstire 😊.

În așteptarea orei 13:30 am vizitat Turnul de nord (cel din dreapta porții de intrare, P5). Scria că putem urca la etaj, pe terasă, pentru a admira Dunărea (abația fiind situată pe un deal, deasupra fluviului). Mergeți pe scări sau luați liftul, iarna nu trebuie bilet, ne-a spus o doamnă de la magazinul de la parter. Ei bine, se pare că dacă bilet nu e, nimic nu e: sus ne-a întâmpinat lanțul pe care îl puteți vedea în P82 și un panou de atenționare care avea, apoi, să ne urmărească toată vacanța: zonă alunecoasă; ne-am împiedicat de așa ceva de mai mult de o sută de ori, chiar nu exagerez. Așa că... am făcut două poze prin fereastră și am coborât.

În drum am trecut prin expoziția de la primul etaj, așa-numitul „Laborator Wachau” (P85-P94). Aici expun elevii de la Stiftsgymnasium, liceul mănăstirii. Urma să ni se vorbească de mai multe ori despre acest liceu, unde învață peste 900 de copii. Este o școală de mare tradiție (peste 800 de ani, cea mai veche din Austria cu funcționare neîntreruptă), cu taxă (dar taxele sunt foarte mici, sub 100 de euro, pentru localnicii din familii obișnuite, deci – în ciuda faptului că e un liceu elitist, este în același timp destul de democratic), majoritatea profesorilor sunt laici (plătiți de statul austriac), dar conducerea este asigurată de „fundație” .

Cu ocazia asta mi-am reamintit de dictonul benedictinilor (P93-P94); adevăratul Adso nu l-ar fi uitat niciodată, pentru că și-a trăit toată viața după această regulă: Ora et labora et lege! Adică: Roagă-te (meditează), muncește (muncă fizică), citește (studiază). Cu partea din mijloc nu prea sunt prieten, deși muncesc, chiar mult, în felul meu.

Apoi am mai umblat puțin prin cele două curți. Prima, ceva mai mică (P8-P12), ni l-a adus în atenție pe Sf. Koloman, despre care habar n-aveam, în ciuda faptului că este protectorul Austriei. Koloman a fost un prinț irlandez, care a renunțat la coroană pentru a pleca în pelerinaj spre Țara Sfântă. Nu a apucat să ajungă prea departe: în 1012, la Stockerau, localnicii l-au suspectat că este spion (nu reușeau să se înțeleagă cu el, lost in translation), l-au torturat și, în cele din urmă, l-au spânzurat de un soc uscat, între doi asasini (așa cum Isus a fost crucificat între doi tâlhari). Acest soc (uscat, reamintesc) a dat rod nou; mormântul celui ucis a fost ocolit de o inundație, iar trupul său nu era putrezit la doi ani după moarte. Margraful de Babenberg, stăpân al Mărcii Austriei, recent înființată la anul 1000, a considerat toate aceste semne drept dovezi de sfințenie și, în 1014, Koloman a fost înmormântat la loc de cinste în castelul din Melk, alături de strămoșii ducelui.

Cea de-a doua curte, numită Curtea Prelaților, e uriașă: 84 metri x 42 metri. Cel mai bun punct pentru a o admira este chiar la intrare, deoarece este vizibilă imensa cupolă a bisericii. Pe măsură ce înaintezi, aceasta este acoperiră de vârfurile splendidelor clădiri baroce de pe laturile curții. Chiar în centru se află Fântâna Koloman,  care datează din 1687.

Un gang care se deschide în stânga ne conduce către curtea bisericii și, imediat ce pătrundem în aceasta, găsim intrarea în muzeu. De fapt, este vorba de fosta Aripă Imperială a abației, unde au locuit în mai multe rânduri Maria Tereza și fiul ei, Iosif II. Accesul se face urcând Scara Imperială (P23-P24), cu coloane din marmură și bogate decorațiuni realizate din stuc. În capătul de sus al scărilor ni s-au verificat biletele și am pătruns în Galeria Imperială de la etaj, cu o lungime de aproape 200 de metri, întinzându-se dintr-un capăt în altul al aripii de sud (P25). Pe pereți atârnă reprezentări ale conducătorilor austrieci din Casele Babenberg și Habsburg; în fața portretelor Mariei Tereza și cel al lui Iosif II, doamna care ne ghida ne-a explicat câteva lucruri despre cei doi, anunțându-ne că va da mai multe detalii privind istoria abației pe măsură ce vom înainta prin cele 11 săli ale muzeului.  

Sala 1: Sf. Benedict și benedictinii. Benedict a trăit în jurul anului 500, în Italia centrală. Nu a fost martir sau împărat, episcop al creștinismului timpuriu sau mare învățat, ci pur și simplu un om profund credincios care a reușit să organizeze comunitățile monahale din vremea sa, înființând numeroase mănăstiri și propunând un set de reguli pe care trebuie să le urmeze viețuitorii acestora. De altfel, trebuie spus că benedictinii nu au avut niciodată o conducere centrală, ca alte ordine călugărești (dominicanii, franciscanii, iezuiții etc.); ei au format un fel de federație de abații, unite doar spiritual, prin acceptarea regulilor lui Benedict. Abația din Melk este o astfel de mănăstire benedictină.

Pe la mijlocul secolului XX, Sf. Benedict a fost declarat protector al Europei, alături de Sfinții Chiril și Metodiu.

Sala 2. Babenbergii, Koloman și fondarea Abației Melk. În 976, Împăratul Otto II a acordat familiei Babenberg, ca feudă, Marca Austriei; margrafii aveau misiunea de a apăra granița Sfântului Imperiu Roman. Babenbergii au reușit să întărească și să extindă această marcă spre nord și est. În interiorul ducatului existau centre fortificate, inițial Melk fiind printre cele mai importante. În timp, însă, importanța orașului a scăzut, așa că Leopold II a decis să transforme Castelul Melk într-o mănăstire. Sfântul patron al Austriei, Koloman, și unii dintre primii conducători ai Austriei, margrafii babenbergi Henric, Adalbert și Ernest, erau deja înmormântați în Melk la acea vreme. Leopold a chemat în 1089 călugări benedictini din Lambach; biblioteca abației păstrează până azi copia Regulii lui Benedict adusă de acești călugării cu ei din mănăstirea mamă – manuscris care are, așadar, o vechime de vreo mie de ani.

Sala 3. Suișuri și coborâșuri în istoria mănăstirii. Abația din Melk a căpătat independență din punct de vedere juridic și economic în 1122, când a fost plasată direct sub autoritatea Papei și a primit o serie de proprietăți. Bine, în Evul Mediu, mănăstirea justifica drepturile sale cu două documente din prima parte a secolului XII, Carta Melk și Ernestinum, foarte probabil ambele falsificate, după cum consideră istoricii moderni.

Mănăstirea avea propriul scriptoriu, unde poate că a lucrat și Adso, în a doua jumătate a sec. XIV 😊, dar cu siguranță Heinrich von Melk,  unul dintre primii poeți de limbă germană. Manuscrise din 1160 documentează o școală monahală activă, din care se revendică actualul liceu.

În 1297, un incendiu a distrus mănăstirea, inclusiv biserica și biblioteca; odată cu ea, majoritatea scrierilor și surselor istorice s-au pierdut, dar se știe sigur că a fost salvat manuscrisul cu Regula Sf. Benedict, care la acea dată avea deja aproape trei sute de ani; acesta este prezentat în muzeu.

Incendiul și evenimentele care au urmat: mulți ani cu recolte proaste (cauzați de așa-numita Mică glaciațiune), Marea ciumă, războaie devastatoare – toate au dus la o situație grea de-a lungul întregului secol al XIV-lea.

Sunt marcate cu plus două evenimente: primirea unei așchii din Sfânta Cruce și revenirea la Melk a moaștelor Sf. Koloman, care trecuseră printr-un exil maghiar. Din câte am înțeles, a rămas în Ungaria capul, cu excepția mandibulei, expusă în muzeu (a trecut puțin timp, dar deja nu mai sunt sigur dacă în P33 este mandibula, parcă da). Restul corpului odihnește într-un mormânt din nava strângă a Bisericii Abației (P68-P70).

În perioada 1414-1418 a avut loc Conciliul de la Konstanz, cel care a pus capăt Schismei Apusene: timp de 70 de ani, au existat doi papi, unul la Roma, altul la Avignon; a fost ales acum un unic papă, Martin al V-lea. Dar pe ordinea de zi au fost mai multe chestiuni, de exemplu problema husită sau reforma mănăstirilor benedictine. Ei bine, s-a decis ca „pilotarea” acestei reforme să se facă la Abația Melk.  Sub conducerea unui nou stareț, Nikolaus Seyringer, Melk a redevenit un loc cu o disciplină monahală strictă, și acesta a fost punctul de plecare al unei ample schimbări care a cuprins Austria și aproape tot sudul Germaniei: călugări din alte mănăstiri au venit la Melk pentru a studia reforma, iar membri ai comunității din Melk au fost numiți stareți în alte mănăstiri.

Secolul al XVI-lea a fost, din nou, unul greu pentru abație: Soliman Magnificul a ajuns până la porțile Vienei, dinspre est, iar din vest a venit Reforma. S-a ajuns în situația în care, la 1566, în mănăstire mai viețuiau doar trei preoți, trei călugări și doi frați laici. Însă roata istoriei s-a întors iarăși: trei stareți succesivi, vrednici și longevivi (împreună, au condus abația mai bine de 70 de ani), au reușit să plătească din datorii, să răscumpere proprietățile ipotecate și să renoveze biserica și chiliile. Melk a redevenit o comunitate monahală înfloritoare, un loc ce atrăgea literați și oameni de știință, precum și un important centru al Contrareformei.  

Așa, am scris o pagină A4 despre această sală. Care, însă, e aproape goală, conține doar caseta cu așchia din Sfânta cruce și medalionul cu mandibula Sf. Koloman. Ghida ne-a ținut de povești în felul ei anost, dar, fără ea, am fi trecut pe aici în 30 de secunde.

La finalul discursului, ne-a atras atenția asupra podelei în valuri care asigură trecerea către următoarea încăpere: ce reprezintă ea? Evident, am picat cu toții acest examen, deși întrebarea era ușoară: reprezintă suișurile și coborâșurile din istoria Abației Melk, dăă...

Sala 4. Romanic și gotic. Iarăși, a fost mai mult poveste decât ceva de văzut (un crucifix - P29, vreo două icoane, cam așa; neavând poze, îmi este greu să îmi reamintesc ce exponate sunt în fiecare sală). Oricum, ni s-au spus câteva amănunte despre bisericile abației de dinaintea celei actuale, una romanică (așa numita Biserică a lui Rupert, de secol XII), distrusă de marele incendiu din 1297, a doua gotică, terminată în 1429 (construcția sa durând peste un veac). Nici din aceasta nu s-a mai păstrat mare lucru, dar nu din cauza unui accident: a fost demolată, pentru a face loc actualei biderici baroce.

Sala 5. Stilul de viață baroc. Aceasta este cea mai „bogată” din tot muzeul: P27, P28, P30-P32 sunt de aici, e plin de aur. Pentru că barocul înseamnă grandoare, opulență, ornamentații excesive și tot așa. De altfel, actuala abație este un exemplu tipic de baroc flamboaiant. Ghida a vorbit mai puțin despre obiectele din aur și a insistat cu soba din P27, îmi pare că e de pe vremea Mariei Tereza și în fiecare încăpere se găseau chiar câte mai multe asemenea sobe.

Sala 6. Abatele Berthold Dietmayr.  Ni s-a atras atenția asupra portretului unui bărbat relativ tânăr, cu perucă specifică epocii. El a fost creierul care a gândit tot ceea ce vedem în prezent la Abația Melk: aproape nimic din ceea ce s-a construit înainte de 1700 nu a supraviețuit, de asta spuneam la început că Adso a scris între zidurile acestei mănăstiri și... nu prea.

Berthold Dietmayr s-a născut în 1670 și a fost ales abate la numai 30 de ani; a condus timp de 39 de ani, până la moarte. Inițial, intențiile sale erau doar de a restaura ceea ce găsise, și până la urmă a rezidit întreaga abație. Arhitectul care a gândit totul este Jakob Prandtauer, iar artiști cu nume ai vremii au contribuit la realizarea decorațiunilor interioare sau exterioare: Antonio Beduzzi, Johann Michael Rottmayr, Paul Troger, Lorenzo Mattielli.

În anul 1736 lucrările erau, practic, finalizate. Dar în 1738 mănăstirea a fost lovită de un nou incendiu devastator. Abatele Dietmayr a început imediat reconstrucția, dar nu a trăit pentru a o vedea finalizată. Noua biserică a mănăstirii a fost sfințită în 1746.

Sala 7. Absolutism iluminat și iosefinism. Iosif II a preluat frâiele puterii în 1780, odată cu dispariția mamei sale. Fusese numit împărat încă de la moartea tatălui, dar Maria Tereza a cam controlat toate deciziile sale. Când s-a putut desfășura în voie, a început un program radical de reforme, pentru a aduce înapoiatul Imperiu Habsburgic la nivelul Marii Britanii, Franței sau Prusiei. Atât că a înaintat cu viteză prea mare, iar supușii săi nu l-au putut urma. Multe dintre legile pe care le-a dat au fost abrogate după scurt timp, 6 luni până la 2 ani, deoarece au fost respinse de întreaga societate, fiind practic inaplicabile.

În P34-P35 se vede una dintre „inovațiile” împăratului: un sicriu cu fundul rabatabil. Pentru a nu mai consuma terenuri pentru noi și noi cimitire, gropile se sapă mai adânci și, la un timp (scurt) după înmormântare, se acționează o manetă, fundul sicriului se deschide, cel înmormântat se duce la fundul gropii, iar sicriul rămâne gol și poate primi un nou ocupant 😊.

Bine, nu toate ideile lui Iosif II erau la fel de năstrușnice, dar cele bune (majoritatea) au fost total acoperite de chestiuni de genul sicriului-minune.

Din acești ani datează una dintre puținele perioade în care școala de la Melk nu a funcționat: împăratul a închis-o în 1783 și a fost redeschisă pe la 1800. A mai avut o sincopă, ceva mai scurtă, în timpul regimului nazist, care a preluat conducerea Austriei în 1938.

Sala 8. Traiul de zi cu zi în abație. Nu am reținut mare lucru, am văzut un plug, parcă un teasc și cam atât. Nici nu am auzit ce a spus ghida, deoarece m-am întors în sala cu sicriul, pentru a-l fotografia pe ascuns.

Sala 9. Altarul lui Breu ( Jörg Breu cel Bătrân, pictorul care l-a creat) datează din 1502 și a fost folosit în vechea biserică a abației. Artistul, discipol al lui Albrecht Dürer, a reprezentat viața și patimile lui Isus pe opt panouri din lemn, pictate față-verso. Ni s-a atras atenția asupra faptului că pe fața Mântuitorului aflat pe cruce se citește durerea, fapt neuzual în acele timpuri.

Sala 10. Istoria economică și evoluția arhitecturală a abației. Unde am ascultat câteva informații despre istoria economică și evoluția arhitecturală a abației (P41 prezintă situația din sec. XVII, cu satul Melk în vale).

Sala 11. Clădirea barocă. Aici ne-am învârtit în jurul unei machete realizată cu multă minuțiozitate (P42), prilej cu care am înțeles și eu pe unde ne-am plimbat. Studiasem în prealabil și harta din P1, altfel mi-ar fi luat mai mult timp.

Și am ieșit din muzeu. Însă ceea ce este mai frumos abia urma, atât că despre partea asta s-a mai vorbit pe AFA, deci nu am să o mai lungesc prea mult.

Sala de Marmură

O puteți admira în P43-P45; servea drept sală de mese pentru familia imperială și distinșii săi oaspeți, precum și ca sală de banchete. Tocurile ușilor au fost realizate din marmură autentică Adnet și Untersberg, în timp ce pereții sunt din stuc. Inscripțiile de deasupra ușilor sunt citate din Regula Sfântului Benedict: „Hospites tamquam Christus suscipiantur” (Oaspeții trebuie primiți precum Hristos) și „Et omnibus congruus honor exhibeatur” (Tuturor li se acordă cinstea cuvenită).

Fresca de pe tavan, realizată de Paul Troger (1731), o înfățișează pe Pallas Atena în centru, călare pe un car cu lei, iar în stânga ei se află Hercule. Această frescă este încadrată de niște coloane, balcoane desenate etc., realizate de Gaetano Fanti, asupra cărora ni s-a atras în mod deosebit atenția. Nu cred că se observă în pozele mele, dar acele coloane se înclină, funcție de unghiul din care sunt privite. Există pe pardoseală niște puncte de unde se recomandă a fi privite, pentru a prinde efectul.

Loggia

Din Sala de marmură se iese într-un balcon care permite priveliști minunate către satul Melk, aflat la baza dealului, dar și către Dunăre (P46-P49) De asemenea, întorcând capul, din acest balcon poate fi admirată în toată splendoarea sa Biserica abației (P50-P52).

Biblioteca

Este faimoasă, considerată a fi una dintre cele mai minunate din întreaga lume. Din păcate, nu ne-am putut bucura cu adevărat de ea: de la 1 ianuarie 2026 intrase în proces de restaurare, multe rafturi fiind deja golite.

Aici am fost urmăriți cu maximă atenție (pe lângă ghida noastră, a mai apărut o doamnă care să ne supravegheze), nu care cumva să fotografiem. Tot am făcut două poze (P53-P54); următoarele cinci imagini nu îmi aparțin, le-am „împrumuta” de pe net, pentru a vă putea bucura privirea și dvs.

Se vizitează doar două săli dintre cele 12 ale bibliotecii care adăpostește 130.000 de volume, inclusiv 1.800 de manuscrise și 750 de incunabule. Nu aceasta este modelul bibliotecii din Numele trandafirului; de altfel, ghida ne-a spus că nu există uși false sau culoare secrete de legătură între încăperi.

Scara elicoidală

Cred că acesta este locul care mi-a plăcut cel mai mult, nu mă întrebați de ce. Este foarte fotogenică, se poate vedea din P60-P63.

Biserica Sfinții Petru și Pavel

Probabil este una dintre cele mai bogat decorate biserici dintre cele văzute vreodată de mine (și, credeți-mă, am văzut multe). Tot interiorul este acoperit cu foiță de aur, iar noțiunea de „economie” le-a fost străină celor care au construit-o. Am să revin într-un ecou cu ceea ce se poate admira aici.

_____

1 Scriam asta vineri, acum deja e marți 😊

---

VIZUALIZĂRI: 68 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI