Mânăstirea Cisterciană de la Cârța!

TIPĂREȘTE

Pentru că în articolul precedent despre Cisnădioara, am pomenit de Mânăstirea de la Cârța, ce ocazie mai bună aș putea să am, să dau o fugă înapoi în timp, în urmă cu doar un an, când Am Fost Acolo și să vă povestesc puțin despre ea.

Am ajuns acolo în mai anul trecut pe când ne întorceam din mini-vacanța de la Deva, despre care v-am povestit foarte multe, dar nu destul, pentru că iată, mai am restanțe.

Unde este mânăstirea? Localizare:

Mânăstirea se află pe malul stâng al Oltului, între orașele Sibiu și Făgăraș.

Dacă e să vii de la Sibiu, cum am venit noi, sunt aproximativ 49 km, iar de vii din Brașov în jur de 100 de km. Din drumul național DN1/E68, se virează la stânga, respectiv dreapta dacă venim din Brașov și satul Cârța este la circa 3 km.

Comuna Cârța este cunoscută în special datorită mânăstirii despre care urmează să vă povestesc, se numește Kerc în limba maghiară, iar sașii, predominenți pe vremuri, îi spun Kerz.

Mânăstirea Cisterciană de la Cârța

Istorie:

Mânăstirea din Cârța, unica mânăstire cisterciană din România, a fost fondată în secolul al XIII-lea, cel mai probabil prin anul 1202, de către călugării cistercieni. Apariția lor este legată de regii Ungariei, prin regele Emeric, iar mai târziu prin regele Andrei al II-lea, care a prevăzut diferite privilegii pentru așezământul de la Cârța.

Mânăstirea de la Cârța era o filie a celei de la Igriș, aflată pe teritoriul Regatului Ungariei. Abația de la Igriș a fost fondată la rândul ei de călugării de la Potigny, din Franța în anul 1179.

Mânăstirea de la Cârța a fost desființată prin ordinul regelui Matei Corvin, la 24 februarie 1474.

Dar pentru a înțelege mai bine totul, trebuie să încep cu ordinul cistercian.

Ordinul cistercian-în latină- Ordo cisterciensis este un ordin călugăresc catolic. Baza ordinului au constituit-o călugării benedictini de la Mânăstirea Citeaux din Burgundia, la sud de Dijon-din Franța.

Călugării din Citeaux conduși de abatele Robert De Molesme au hotărât să respecte cu sfințenie regula Sfântului Benedict, scrisă în anul 540.

„Ora et Labora” - „Roagă-te și lucrează” -a trăi conform valorilor propriei munci. Adică, mâncau și se îmbrăcau doar cu ceea ce ei înșiși produceau.

Numele ordinului provine tocmai de la denumirea în latină a localității Citeaux-Cistercium, cei de la trestie-cistercium însemnând trestie.

Răspândirea în lume a ordinului s-a datorat în mare parte Sfântului Bernard de Clairvaux, călugăr și Conte de Châtillon. Și într-adevăr s-au întins destul de mult, pe teritoriul Portugaliei, Franței, Angliei, Germaniei și Ungariei până la Cârța.

Cistercienii au un stil arhitectural simplu, sobru, inspirat din romanicul matur. Toate acestea le vom revedea și în ruinele mânăstirii de la Cârța.

Nu vreau să vă plictisesc mai mult cu toată această istorie dar pentru a înțelege ceva despre locul acesta este bine să cunoaștem niște elemente de bază. Sigur că puteți găsi tot ce v-am povestit și pe wikipedia, ori dacă aveți suficientă răbdare să citiți de pe pliantele informative din biserică, ori din muzeul ce se află în curtea mânăstirii.

Potrivit cutumelor ordinului cistercian, primele clădiri ale mânăstirii au fost ridicate din materiale perisabile, cel mai probabil- lemn. Datate undeva prin 1205-1206. Ceva ani mai târziu, sunt ridicate zidurile din piatră, la început o capelă-oratoriu.

În 1927, arheologul și istoricul de artă Victor Roth, scoate la lumină fundațiile capelei și zidurile masive din piatră.

După invazia tătară din 1241, un alt arhitect împreună cu meșteri pietrari transivăneni își aduc contribuția pentru reconstruirea mânăstirii, aducând un plus, arta gotică a Transilvaniei secolului al XIII-lea.

Prin secolul al XIV-lea, mânăstirea este din nou distrusă, apoi începe reconstrucția, fără a adăuga însă și fortificații. Asta a însemnat că a fost ușor de atacat în special de turci, care i-au dat foc pe la mijloc de secol XV. Se mai fac ceva reparații, dar foarte curând ordinul este dizolvat, iar abația intră sub protecția orașului Sibiu. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, zidurile și clădirile se degradează tot mai mult, rămânând în picioare doar zidul de est. Astăzi rolul de biserică pentru enoriașii evanghelici o îndeplinește corul și transeptul.

Călugării cistercieni au avut un rol important în dezvoltarea localităților din jur, în colonizarea regiunii, au avut un aport important în agricultură-ei au introdus aici vița de vie și rotația culturilor. Cu toate astea, au adus și ghinion, fiind frecvent atacați de otomani.

Una din legendele locului spune că sătenii speriați de atacul turcilor, s-au refugiat într-o pădure, au tăiat copacii și au înălțat din ei un zid. În fuga lor, au dus și slănina din pod, boflisch, căreia i-au dat foc atunci când s-au apropiat turcii. Mirosul era groaznic, iar ei scârbiți și dezgustați de mirosul animalului impur-cum îl considerau ei-porcul, au plecat, iar lumea s-a salvat. Locul este cunoscut sub numele de Marginea Boflisch.

Dacă e să vorbim despre legende, putem continua, se spune că locul este bântuit de călugării care locuiau în vremurile medievale. Ei posteau aproape tot anul, mâncau frunze de fag fierte și doar câteodată brânză, niciodată carne, doar pește, dormeau laolaltă pe paturi de fân, fără absolut nici o încălzire. Din cauza condițiilor proaste de trai cei mai mulți mureau tineri și erau îngropați în curtea mânăstirii. Se spune că de multe ori, scaunele se mișcă, zidurile vibrează, lucru confirmat chiar și de unii preoți ce au slujit acolo. Poate tocmai din această cauză mânăstirea a fost sursă de inspirație pentru filmul de groază Călugărița, deși filmul a fost turnat în realitate la Castelul Huniazilor, despre care voi povesti în curând.

Adresa:

Cârța, str. Principală nr 110, județul Sibiu

tel 0743168839

Vizita noastră:

A fost într-o duminică de mai, anul trecut, pe când ne întorceam din Deva. Ajunși în sat, am admirat străduțele frumoase, cu case curate și aranjate, împodobite cu ghivece cu flori, copăcei înfloriți. În centrul satului, am parcat, fiind o parcare generoasă, iar privirile ne fug instantaneu către mânăstirea bine împrejmuită cu un gard de lemn. Am văzut că mai sunt și alți turiști, care dădeau ocol gardului. După primele cadre chiar de acolo din parcare, m-am dus direct la portiță, am văzut că e închisă și am sunat la numărul afișat pe poartă. Peste 5 minute a venit părintele, ne-a deschis, am plătit cei 5 ron de bilet- adult. Ne-a dat și câteva indicații, sugerându-ne să intrăm neapărat și la muzeu, unde vom vedea obiecte decorative tradiționale săsești, porturi tradiționale, unelte și lăzi de lemn frumos pictate, un mic muzeu etnografic într-un cuvânt. Ne-a spus că ultimele restaurări s-au făcut în 2013, cu fonduri europene, iar rezultatul este cel vizibil azi.

Am intrat pe portiță în curtea mânăstirii, unde nu poți să nu remarci din prima fereastra polilobată-rozeta-tipic pentru construcțiile cisterciene. Deasemenea, portalul, în stil gotic, pe fațada de vest, ce a fost adăugată abia după invazia tătară din 1241.

„Porta aperta cor magis!”

„Poarta este deschisă, inima și mai mult!”

De cum trecem de portal, intrăm în curtea bisericii, aici pe dreapta se află mormântul soldaților germani căzuți în 1916, în primul război mondial, la Porumbacu. În fapt, aici exista nava principală a bisericii, tavan nu mai există, iar navele laterale se termină într-un mic cor pătrat.

La sud s-a păstrat o singură coloană romanică.

La căpătâiul lor, a mormintelor soldaților mutați aici în 1928, stă statuia lui Roland, erou germanic, simbol al libertății și dreptății, căzut în război cu necredincioșii, în secolul VIII.

Pe bucățile masive de piatră zăresc niște simboluri cisterciene, ce apar și pe afișele din biserică-toiagul păstoresc și Crucea Soarelui.

Abia apoi vom intra în actuala biserică ce servește pe enoriașii evanghelici.

Pe altarul baroc Sfântul Petru și Sfântul Pavel străjuiesc icoana crucificării.

Mă uit în spate, admir orga barocă, este o orgă mecanică din 1777. Arcele bolților se întâlnesc într-o cheie de boltă, cu chipul Fecioarei Maria, ocrotitoarea cistercienilor. Celelalte chei sunt mai simple decorate cu flori de măceș. Între aceste arce sunt ferestre rotunde cu șase lobi care acum au și vitralii.

Băncuțele sunt din lemn, cărțile de rugăciune sunt deschise în pupitrele laterale, de parcă enoriașii tocmai s-au ridicat din bănci.

Este liniște și răcoare, un loc pașnic, binecuvântat, un perfect loc de reculegere. Podeaua scârțâie sub greutatea pașilor noștri, scrutând parcă liniștea...

Mai citesc despre cistercieni, sunt afișe cu multe date despre ei, abia aici și acum am aflat foarte multe lucruri utile și interesante. Îmi plac coloanele vopsite frumos, puțin albastru, puțin roșu și portocaliu, bine îngemănate, atrăgând serios privirile. Marginile sunt aurite.

Ieșim din nou în grădină, iarba verde este impecabil îngrijită, de parcă nici nu-mi vine s-o calc în picioare. Nori jucăuși, alb-gri, creează un cadru perfect, în ton cu locația, ușor misterioasă. În plus floricele colorate, panseluțe gingașe, înviorează aspectul auster al zidurilor, aducând o bucurie privitorilor.

Exteriorul bisericii ne fascinează, în primul rând prin culoare, un gri-cenușiu, mă uit la ferestrele ovale, înalte și înguste și rozete tipice goticului, cu contraforți masivi din piatră.

Turnul clopotniță a fost construit în secolul XV de Andreas Lacidipa, un constructor sibian. În timp de război, turnul era folosit ca punct de observație.

Ajungem în dreptul ruinelor zidurilor masive cenușii, atât de fotogenice încât nu mă opresc din pozat, decât doar să mai admir cerul și dansul norilor. Aici sunt ruinele bibliotecii și ale dormitoarelor.

Parcă aici se vede cel mai bine și frumos combinația perfectă dintre stilul romanic târziu și goticul, în special la portaluri. 2 ferestre gotice cu arc frânt, sprijinit pe o coloană romanică încadrat în arcada romanică. De-a dreptul minunat, un loc romantic aș spune eu, pe care nu trebuie să-l ratezi sub nici o formă.

În partea opusă bisericii este casa parohială, aflată pe locul vechii bucătării, alimentat cu apă proaspătă din izvor, este probabil cea mai veche casă locuită din Transilvania.

Pe un mic pârâu, alături, este o moară mică, adorabilă-moara cu trei ciocănele, simbol al timpului, cu drepturi unice de morărit-meșteșug adus aici tot de cistercieni.

Sigur că mai este și Casa Învățătorului, sau Info-Chioșc, muzeul de care vă spuneam mai devreme, o casă tipic săsească, folosită de învățătorul satului. Ea a fost construită pe locul vechii cantine a mânăstirii. Lângă casă este o terasă, probabil că puteți servi ceva, am înțeles că e vorba despre produse de la Albota, brânză, miere, etc, noi nu am dat pe acolo, dar sunt toalete curate, știu, pentru că acolo am fost.

Există și o mică grădină, cu legume, dar și afin și zmeură.

Concluzie:

Recomand cu drag această vizită, o plimbare foarte plăcută și liniștită. O plimbare parcă în timp și spațiu...

Webmaster, o rugăminte:

https://youtu. be/StGUdUyZyqI

mulțumesc frumos!

---

VIZUALIZĂRI: 1734 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI