Salina Unirea sau niste oameni dornici de racoare

TIPĂREȘTE

Pentru cei mai putin rabdatori si mai degraba varsatori de nervi, iata despre ce veti citi in episodu’ de azi:

-Salina Unirea – in cele din urma;

-Muntele Verde;

-Baia Baciului

Hai sa incep, da? Se aude pana in ultimul rand? Bineee!!!

Caldura mare mon cher.

Inspirata de filmul “La ocna, la racoare, frigu’ are cautare” al faimosului regizor @zapacitu, intr-o zi de iulie, am plecat de buna voie si nesilite de nimeni si in deplinatatea facultatilor mintale, greu incercate de cele aproape 40 de grade ale lui Celsius, catre racoarea subpamantului.

Ne-am suit dimineata pe la 8 in masina (daaa, stiu ca era tarziu) si valea. Catre Valea Prahovei, dar am fentat-o, caci la iesirea din Ploiesti, dupa cativa km buni, am facut dreapta catre Slanic Prahova, via Plopeni, Malaiesti, Cotofenesti, Prajani si alte comune cu nume de-o rezonanta, nu magnetica, auditivo-haioasa.

Drumul a fost destul de aglomerat, eu destul de incapatanata ca sa nu folosesc nici o varianta ajutatoare pt traseu. GPS-ul este pentru suckeri. Dar recunosc ca nu era vre-un traseu Paris-Dakar, ce-i drept. Peisaje minunate, voie buna si dans in masina. Mai ales stilul “tot pe loc” cu scheme complicate din cap si umeri, pentru ca restul corpului era ocupat cu sofereala si mai ales fereala biciclistilor, cainilor, satenilor plimbareti. “Tanar vreau mereu sa fiuuuu, sa traiesc asa cum stiuuuu... ”

Am ajuns pe negandite, la Slanic Prahova. Am trecut de resortul Baia Rosie, cu a sa piscina, care era vizibila de la sosea, de strada Grotei care duce catre Baia Baciului cu a sa Baie a Porcilor si spre fosta Grota a Miresei, care acum s-a prabusit.

Ne oprim intai la Muzeul Sarii, aflat pe soseaua principala pe partea stanga, imediat dupa biserica. M-am gandit sa vedem intai istoria locurilor si apoi sa ajungem in zilele noastre pe viu la salina. Am coborat din masina, de la 22 de grade tot ale lui nenea Celsius, la 34. Soc. Si nu, vara asta nu m-am maritat :) Fi’mea: « Hai inapoi in masina ». Eu, incapatanataa dom’ne: « Nuuu, hai la muzeu ». Mult respect pentru oamenii care intretin cladirea si pentru doamna care conduce grupurile dandu-le explicatii despre modalitatile de exploatare, dar muzeul nu este cine stie ce. Am platit cate 2 roni, am ascultat cu mare atentie informatiile, am admirat curtea frumos ingrijita a muzeului si am plecat catre racoare. Numai gandul ca vom ajunge la 12 grade imi umplea fizicu’ incins de bucurie si exaltare.

La indicatiile doamnei de la muzeu, am facut prima strada la dreapta si am ajuns fix pe strada cu salina. Initial am lasat masina pe marginea soselei, am trecut podul, am trecut de parcarea care era deja plina ochi (deja incepusem sa boscorodesc marunt din buze: unde ne-om mai duce si noi, mai bine stateam acasa etc etc), am dat coltul, la figurat si iataaaaa... coadaaaa. Intrarea in salina am vazut-o mult mai tarziu. Am ramas cu gura cascata la enorma coada. Deja amintiri adanc ascunse, din vremea copilariei, cand stateam la coada cu orele sa luam ratia de orice, incepeau sa-si arate fata hidoasa. Fi’mea relaxata, nestata in viata ei la nici o coada: “Cred ca stam aici 2 ore”. Eu deja setata pe modulul “fara coada”, de cativa ani buni incoace, am zis pas. Am facut stanga-nprejur, asa cum am invatat la armata facuta in facultate, am luat-o pe fi’mea si fuga catre masina. Ei bine, fuga se intampla in capul meu, caci fizicul refuza sa se conformeze sub caldura soarelui. Las’ ca-l vaz eu la iarna!

Pana la masina planul era deja facut. Am plecat catre Muntele Verde si catre locuri cu verdeata si umbra.

Muntele Verde se afla pe soseaua 100N, catre Valenii de Munte, care trece prin Grosani. Drumul are cateva portiuni destul de ambitioase, cu 2 curbe foarte stranse cu o inclinatie foarte mare, chiar de 15% in cele mai abrupte zone. Aveam impresia ca ne pregatim sa decolam catre Soare. Imediat dupa curbe, rasare in fata noastra muntele.

Roca este de natura vulcanica si este foarte casanta. Culoarea verde este mai evidenta dupa ploaie. Norocul nostru ca era un paraias, care nu stiu cum scapase sub soarele arzator. Cred ca ne astepta pe noi ca sa ne racoreasca, pt ca era foarte rece. Sub unduirea apei, bucatile de roca aveau culori minunate. Vedeti in poze. Am facut fotografii la fiecare bucatica de piatra si firicel de iarba, ne-am cocotat prin alunecare (roca este foarte faramicioasa) care pe unde am putut. Am completat colectia de pietricele de acasa cu cateva new entry. Dupa ce era sa-mi raschetez o bucatica serioasa din dorsal, am decretat ca este suficient si am pornit inapoi catre salina.

Coada se injumatatise, deci am fi stat doar o ora (facand un calcul scurt bazat pe informatii vitale: liftul cobora cam la 3-4 minute, lua intre 10-15 persoane, in functie de cat de multi copii erau, mai erau cam 150 de persoane la coada). Am zis pas din nou si am plecat sa vedem Baia Baciului si ce a mai ramas din Grota Miresei. Pe drum i-am povestit legenda fiicei mele. Cu pragmatismul caracteristic generatiei lor, da verdictul: “da’ ce, nu se auzise de divort pe vremea aia? ”, poftim de-i mai zi ceva.

Am ajuns la Baia Baciului, lumeee cata frunza si cata iarba. Mai rau decat turcii la Rovine (ca doar abia ce m-am intors de la turci, ii bag si pe ei putin in seama).

Am dat o tura pe terasa restaurantului Grota Miresei de unde se vedeau oamenii facand plaja si baie. Noroc ca nu citisem ce scria pe usa restaurantului (trebuia platit la intrare) asa ca am intrat cu tupeu pe langa doamna de la usa ca sa intrebam de Grota. Am vazut terasa, apa si ne-am intors la masina sa luam aparatul foto. Dar a doua oara nu am mai fost asa de norocoase, doamna ne-a cerut sa platim, si pentru ca oricum nu stateam sa mancam sau sa ne balacim am preferat sa ne intoarcem la salina.

Salina Unirea

“A treia oara’i cu noroc”, stiti si voi zicala asta. Era deja catre ora 15 si nu beneficiasem deloc de racoarea pe care o visasem pe drum. Dar norocul ni s-a schimbat. Coada era cam de 20 de minute, am tras masina in parcarea de langa intrarea in salina si am facut cu schimbul la statul in masina la racoare sau la statul la coada in plansetele copiilor plictisiti si incalziti, dar cu parinti hotarati. Bucuria noastra a fost ca zana somnului a adormit toti bebelasii in momentul in care au intrat in lumea subpamanteana.

In momentul in care am ajuns in dreptul ghiseului deasupra caruia scria casierie, dupa stat in caldura la coada, parca am vazut o oaza in desert. Am dat banii, pe care ii avem deja pregatiti in mana, repede ca sa nu se intample ceva care ar fi putut amana momentul, am platit pana si taxa de fotografiere (oare de ce? cred ca toti din jur au zis ca sunt dusa rau. Nimeni n-o mai platea, dar jos toata lumea facea poze. Ma rog, fiecare cu constiinta lui) si iata-ne pe linia dreapta catre lift. Am mai stat vreo 10 minute si usile s-au deschis, ne-am urcat, usile s-au inchis si... m-am bucurat ca nu sunt claustrofoba timp de cca 1minut si jumatate, in coborarea celor 200 de metri in adancurile pamantului.

Am nimerit cu un grup haios, oricum devenisem cei mai buni prieteni in cele 20 de minute de stat la coada. Au fost tot felul de bancuri gen: ” vezi ca ti-am lasat tie casa de la munte, dar mertanu l-am lasat amantei” :)

Si am ajuns in sfarsit. Cand s-au deschis usile si am tras primul gat de aer rece si sarat m-a luat tusea, binenteles. Ne-am infofolit bine, desi la prima vedere era bine, dar dupa cateva minute iti ingheta lejer mijlocul.

Am stat jos, la racoare, vreo doua ore. Spatiul este imens, pe bune, imens. Sali inalte si intunecoase. Si totusi iti dadeau o stare de siguranta. M-am gandit cata munca trebuie sa fi fost in zamislirea acelei minuni.

Nu vreau sa va plictisesc cu multe detalii despre salina.

Ei bine, daca insistati: are14 sali, cu inaltimea de 54 m. Inca din 1970 curata sistemul respirator al romanilor prin aerosolii sai. Muncitori dom’le aerosolii astia. Si la mare fac treaba buna. De la tavanul minei de baza, dupa inca 40 de metri in sus este mina Mihai unde se desfasoara concursuri de aeroplanism, datorita conditiilor perfecte care asigura lipsa totala a curentilor de aer. Temperatura este de 12 grade tot timpul anului.

Mai gasiti mese de biliard si de ping dar si pong, un magazin cu tot felul de crantanele, lichide reci/calde si sare de baie colorata, loc de joaca cu masinute pentru copii, leagane, teren de fotbal si alte lucruri care pot asigura o petrecere cat mai antrenanta a timpului. Sau poti doar sa stai pe o banca si sa comentezi/barfesti despre oricine trece prin fata ta. Eu si cu fi’mea ne pricepem destul de bine la sportul asta :)

La iesire, alt soc alta distractie. De la 12 grade sarate la 38 grade uscate a fost de mare angajament. Ce-i drept, vreo 3 zile dupa, am tot tusit si produs chestii. Quod erat demonstrandum.

Program: marti-vineri 9:00-13:00, sambata-duminica 9:00-17:00, luni: inchis

Buget: 2 bilete 32 roni, parcare 4 roni, un borcanel cu sare verde 10 ron. Total 46 roni.

In concluzie daca vreti racoare si vi s-a stricat aeru' conditionat, mergeti la salina. Dar habar n-am sa va spun care ora ar fi mai buna pentru evitarea cozii.

Ol za best.

---

VIZUALIZĂRI: 4613 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI