Niște ruine misterioase și 2 drumuri până la ele, unul ușor, altul greu

TIPĂREȘTE

Ajunși, în sfârșit, în zona Colțești-Rimetea, două obiective aveam în plan: ruinele cetății Trascăului și satul-monument UNESCO Rimetea. Pentru ambele ne-a fost de ajuns o jumătate de zi. Am început cu primul, aflându-ne la doi pași de el. De fapt, nu chiar doi pași, ci vreo 3 km, dar oricum, în parcarea Conacului Secuiesc descoperisem un punct de unde ruinele se zăresc destul de bine.

Așa că, după micul dejun, ne-am urcat în mașină și, ghidați de gps, am continuat până unde s-a terminat asfaltul și încă puțin după. Vedeam cetatea tot mai aproape, cocoțată pe un pinten de deal ce nu părea prea greu de „cucerit” . Cel puțin în zilele noastre.

... Căci în trecut, fix în acest scop fusese ridicată cetatea: să fie greu/imposibil de accesat de către vrăjmași. Construcția s-a petrecut demult-demult, pe la final de secol 13, când, după una dintre cele mai aprige invazii mongole, nobilul local decise că așa nu se mai poate! Deci căută locul potrivit și zidi mândră cetate cu turnuri robuste și ziduri groase, atât în scop de apărare, cât și de locuință pentru el și familia lui. Găsiți pe net o sumedenie de detalii: când anume, numele nobilului, ce s-a-ntâmplat mai apoi cu cetatea. Ce s-a-ntâmplat mai apoi cu cetatea?! Pe scurt: ce se întâmplă de obicei cu cetățile. Atacuri, asalturi, demolări, reajustări, cedări, retrocedări. Pe la 1700 și ceva, soldații habsburgi i-au cam venit de hac, punând tunurile pe ea, căci nobilul de la acea vreme se cam pusese contra alipirii Transilvaniei la Imperiu și deci în scop de răzbunare... Mi-e lene să caut exact, am citit cândva, cam asta am reținut; v-am zis, găsiți totul pe net. Pe urmă, ruinele au fost părăsite.

Există și o legendă legată de Cetatea Trascăului. Se spune că ar fi existat un tunel ce ar fi legat-o de altă fortificație, ridicată nu departe, pe alt deal, aproape de Rimetea de azi (s-au păstrat încă oarece palide rămășițe). Și se mai spune că nobilii stăpâni, la vremuri de răstriște, aici, în tunel, și-ar fi ascuns averile. Și că vreo câțiva țărani, aflând asta peste ani și ani, au intrat sub pământ să le caute. Și că nimeni niciodată nu s-a mai întors de acolo...

Aflasem că sunt două poteci până sus, una grea, mai de-a dreptul și una ușoară, mai ocolită. Cum nu suntem mari cățărători, provocarea era s-o dibuim pe a doua. Am reușit doar parțial. Adică în primă fază am urcat pe o cărare ce alterna bucăți semi-plate (destul de lungi) cu altele (scurte) destul de abrupte. Am zis în sinea mea că na, percepția despre dificultatea unui traseu poate fi diferită de la persoană la persoană și că de obicei scriu despre trasee ăia care chiar obișnuiesc să meargă pe ele și de aceea, probabil în comparație cu altele, acest traseu li s-o fi părut floare la ureche. Mie nu, chiar deloc. Cel puțin, pe porțiunile alea abrupte, dacă nu m-ar fi ajutat Tati, n-aș fi putut neam să urc! Deja mă lua cu transpirații când mă gândeam că va trebui să le și cobor... Ok, mă pun pe fund și m-oi frâna eu cumva... sper.

Partea frumoasă este însă decorul, absolut de senzație oriunde întorci privirea! Început de vară fiind, totul era de un verde proaspăt, iar pajiștile erau încărcate cu flori de toate culorile, ce umpleau aerul curat și călduț de un parfum discret, dumnezeiesc! Iubesc la nebunie perioada asta a anului!... De jur împrejur ne înconjurau dealuri împădurite, iar în spate se făcea tot mai mică Piata Secuiului, cu ai săi versanți stâncoși, adăpostind la poale satul Costești, pe care tocmai îl lăsasem în urmă. Ruinele cetății, al căror profil proiectat pe cerul albastru se modifica la fiecare pas, ne apăreau din ce în ce mai aproape, dându-ne iluzia că acuș-acuș.

Până când... ne-am trezit fix la baza stâncii – un perete alburiu, vertical, vreo zece metri înălțime, dacă nu mai mult. Hait! ; dar pe-asta cum o urcăm?! N-o urcăm, căci nicio ființă omenească n-o poate urca. Facem poze cu zoom și zicem c-am văzut Cetatea Trascăului, dacă ne întreabă cineva.

Cărarea continua însă pe la poalele stâncii și, cum înapoi parcă nu prea-mi dădea inima ghes (cel puțin nu încă), am decis s-o luăm înainte. Inspirată alegere; în primul rând pentru că poteca începe a coborî ușurel și în al doilea rând pentru că sub ea, aproximativ la nivelul de pornire pe traseu, se vede clar un drum lătuț, probabil folosit de căruțe. De reținut acesta, ne-om întâlni mai târziu cu el.

Okeiiii... Deci coborârăm ușurel și iar coborârăm ușurel, gata să dăm în drumul de căruțe (pe care ne gândeam să ne întoarcem). Când – ce să vezi?! – cărăruia noastră începu din nou să urce, tot ușurel, dar ceva mai puțin ușurel, adică avu și vreo 2 zone ceva mai pieptișe, nu ca primele totuși. Curând începurăm din nou a zări ruinele, de data asta din altă perspectivă; normal, deoarece acum le abordaserăm din direcție fix opusă față de prima dată. Încă un pas și încă unul și gata, iată-ne în umbra mărețelor ziduri de piatră! Am ajuns!

N-a mai rămas mare lucru, cel puțin nimic „cap-coadă” . Cel mai bine păstrat ar fi un turn pătratic, din celălalt mai stă în picioare doar un ciot, ca un colț de măsea cariată. Și ceva urme de ziduri, suficient cât să-ți dai seama cât de înalte și groase au fost cândva. Locul are însă un farmec deosebit, așa cum doar ruinele vechi, cu misterele lor încrustate în piatră, te pot fermeca... Nicio plăcuță explicativă, nimic. Doar tu și imaginația ta.

A propos de asta, am citit mai apoi că se preconizează a fi reabilitată Cetatea Trascăului, cu bani din mult-pomenitul PNRR. S-ar dori astfel înființarea unei „rute a cetăților” , care să promoveze 5 astfel de obiective medievale; pe lângă aceasta a noastră, mai sunt incluse Cetatea Sighișoara, Cetatea Dacică de la Sarmizegetusa, Cetatea Oradea și Cetatea Brașovului. Doamne ajută, să fie într-un ceas bun! Atunci probabil că vom avea panouri explicative, poate în mai multe limbi, poze, scheme – cum se obișnuiește.

... În fine, tot foindu-ne noi printre ruine și privind în toate direcțiile, ce credeți că descoperirăm în vale?! Fix drumul de căruțe de mai devreme care, la oarece depărtare, se intersecta frumușel cu o cărare ce cobora lin și agale de aici, de sus. Și atunci am priceput: ne-am tot repezit să ajungem la destinație, am tot tăiat poteca în sus, pe scurtături alunecoase și n-am avut răbdare să urmăm drumul drept, ocolit, mai lung, ce-i drept, dar absolut nepericulos! Așa-i și-n viață: dai cu coarnele, ca berbecul, doar-doar oi ajunge cu o secundă mai devreme... unde oare?!... Dumnezeu știe... Evident, am știut foarte clar pe unde vom coborî spre vale.

În concluzie... Nu știu ce concluzie să trag. Am zis să scriu acest articol din 2 motive: ca pretext pentru niște fotografii frumoase (meritul nu-i defel al fotografului, ci integral al peisajului) și ca să subliniez că drumul corect, ușor de parcurs, e ăla de căruțe, mai lung și mult mai lin, pe care-l pot parcurge și copii, și bunici. Avusei însă mai devreme un schimb de replici cu un coleg chiar aici, pe site, despre „ce bine că nu suntem toți la fel” și asta mă face să-mi revizuiesc un pic concluziile. Ce știu eu ce drum e mai bun pentru X sau pentru Y?! Dacă a fost bun pentru mine, nu înseamnă că-i bun și pentru altul. Poate X iubește la maxim adrenalina și vrea să urce stânca pieptiș, poate Y are chef s-o ia la vale pe fund, ca pe săniuță. Deci... fiecare să aleagă pentru el! Punct. Eu doar am expus variantele.

Concluzia e una singură: mergeți și vedeți ruinele Cetății Trascăului, pentru că-s faine tare! Sau așteptați până or fi reabilitate, voi alegeți! :)

---

VIZUALIZĂRI: 574 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI