Tepte Steak House, năvăliiiți!

TIPĂREȘTE

Scurtă, dar foarte scurtă, istorie:

Puține lucruri depășesc ca intensitate, de-a lungul istoriei, prietenia româno-turcă. Poate doar prietenia româno-rusă sau, ce zic eu, sigur cea dintre români și maghiari.

Cam de pe vremea lui Mircea cel Bătrân și până pe la 1877, relațiile dintre cele două popoare au fost extrem de călduroase: când turcii ne treceau granițele simțeam că ne ia cu călduri iar noi, primitori, dădeam foc la grâne și otrăveam fântânile, devenise sport național modificatul microclimatului în areal, dacă vreți, un fel de concept de” încălzire locală” .

Strict literar aveam o obsesie să-i batem pe turci, toți cronicarii povesteau, ca Homer în Iliada, cum domnitorii noștri înfrângeau turci după turci. Iar în caz că nu era așa, mămicile domnitorilor nu le deschideau porțile castelelor unde-și aveau domiciliul. Strict real, istoric chiar, după fiecare bătaie de le-o dădeam turcilor, ăștia ne măreau tributul și, de ce-i băteam mai tare de ce ne stăpâneau mai abitir, doar că treaba asta n-a durat așa de mult, doar vreo 400 de ani și mai bine.

Fiind vorba de atâta amar de vreme, n-avea cum altfel, turcii au avut o mare influență asupra noastră, în mai toate domeniile, așa că de la ei am învățat niște cuvinte: ciubuc, giumbușluc, mazil și altele, care, amestecându-se în lexic cu varză, viezure și barză, bașca altele de origine slavă, au dus, în final, la formarea limbii române. În afară de cuvinte am învățat să gătim ca ei și, mai mult, să ne placă ceea ce mâncăm: sarmale, pilaf, miel. Mâncarea bună a turcilor, amestecată cu vinul și mai bun al nostru a creat starea euforică ce a avut urmări directe, cum ar fi creșterea demografică, în sensul în care atunci când ești mâncat bine și băut corespunzător, viața ți se pare frumoasă și ușoară și-ți vin idei pe care nu le detaliez aici, că saitul ăsta e serios, folosit de oameni cu frică de Dumnezeu și nu la bârfe deșănțate!

Tot de la turci am luat turismul: istoria lor arată că turcii au fost, mereu, interesați de plimbări: au venit de undeva din mijlocul Asiei și-au ajuns, în peregrinările lor, până la porțile Vienei, câteva secole mai târziu. Aici agenția turistică a turcilor nu s-a-nțeles cu cea condusă de Jan Sobiesky, în sensul în care turcii voiau UAI iar polonezul nu a recunoscut rezervarea făcută și nu numai că nu i-a omenit ba le-a dat și oarece șuturi în posterioarele turcești, neacceptând sloganul turcesc” Turcul bea, turcul plătește” . Sobiesky s-a bazat, e drept, și pe recenziile celor pe unde turcii trecuseră, recenzii nu tocmai favorabile, în sensul în care se arăta că turcii nu numai că nu plăteau, ba chiar cereau ca tot ei să fie plătiți! Cât despre dezastrul lăsat în locurile de cazare, nu mai vorbim!

Turcii s-au răzbunat ulterior, cam pe toate națiile de le-au stăpânit sau nu, în zilele de azi asistăm, bucuroși la răzbunarea lor, periodic năvălim peste ei și resorturile lor, le dăm bani cu ghiotura, tot o formă de bir, doar ca să ne tolănim oasele pe malul mării, să le mâncăm mâncarea și alte alea pe care le asimilăm cu lenea! Când terminăm banii, suntem maziliți, doar că nu mai așteptăm firman de la Înalta Poartă, e de ajuns să apară ăla de la Recepție, care e tot un fel de Poartă, pe post de gâde și noi ne executăm, brusc și dintr-o dată, în mod subit.

Gata cu istoria, haidi, pa!

Nenea web, te rog io, fă bine: https://www.youtube.com/watch?v=t_z4y3-6xJQ

După ce am pătruns, nu foarte intempestiv, în restaurant, am fost băgați în seamă de personalul în cauză. Am explicat ce-i cu noi, ne-am dat mari c-avem o rezervare, am spus cum ne intitulăm iar fata de se uita la noi s-a luminat la față părând că știe despre ce-i vorba.

Chiar așa a fost, ne-a condus la o masă aranjată despre care ne-a spus că va fi a noastră pe durata cât stăm acolo.

Imediat a venit și un chelner care s-a arătat interesat de povestea noastră de viață și s-a oferit să ne servească cu tot ceea ce vom dori să comandăm, începând de la băuturi, mâncare și alte cele.

Nici n-am apucat să ne plictisim că a și venit cu băuturile comandate pe care ne-a lăsat apoi să le degustăm pe-ndelete. La un moment dat a venit și ne-a forțat să spunem ce anume am râmni fiecare să mâncăm, ajutându-ne pentru asta cu niște meniuri frumos colorate de ni le-a pus în față, cică s-alegem. Fiecare a ales ce-a vrutără, mai ales că acolo unde nu știam despre ce e vorba-n propoziție ne-a explicat dialectica devenirii mâncărurilor, spunându-ne, cu răbdare - nu râdeți, nu știți a ce persoană inteligentă arăt-cam ce-ar conține fiecare fel de mâncare. Eu am fost nemulțumit că nu mi-a spus și formula chimică dar, mă rog, am putut trece peste asta, iacă, trăiesc și azi!

În rest, au fost discreți, au apărut în peisaj doar când aveai nevoie de ei. Adică, voiesc a spune că s-au purtat frumos cu noi! :))

Mâncarea chiar a fost bună la gust și arăta și frumos.

Acuma, pe bune, se poate plânge cineva de bucătăria turcească?! Nici măcar eu, care-s definiția cârcotelii.

Să spun că au fost: o friptură, mare, de vită, cu salate și alte alea, o alta de vită făcută în sos de unt aromatizat, are un nume aparte dar, iacă, l-am uitat, cu o garnitură de cartofi cu usturoi, o porție de creveți pe pat de citrice, la fel, cu niște sosuri bune-bune-bune, două porții de humus, o salată picantă de roșii, o mare porție de falafel cu o altă salată extrem de asortată și de bună și două salate de valeriană cu iaurt.

De băut n-am stat degeaba, barul ne-a omenit cu un martini, două beri, un Prigat iar eu, deși șofer, am făcut-o lată, am băut toată seara non-stop, aproape două sticle de 0,75 l de apă plată, cu lămâie și, culmea dezmățului, câteva fire de mentă.

Desertul n-avea cum să lipsească, ce vorbim aici, deci, o porție de baclavale, una de” ayva tavlisi” - un fel de felii de gutie confiată cu smântână, o porție de orez cu lapte. Eu o luasem pe arătură de-atâta băutură, am renunțat la desert.

Absolut tot ceea ce am primit pe masă a fost tare arătos, gustos, efectiv abia așteptai să bați falca. Doar sticlele alea de apă plată arătau anost, nu te-mbia la mare lăcomie dar, nah, nimic nu poate fi perfect! Măcar apa era rece! :))

Ca să plătim toate astea n-a fost nevoie de vreun CAR sau împrumut de nevoi personale. Aveam de gând să cer nota de plată în metri pătrați de spălat pe jos sau în munți de farfurii de spălat, dar, după ce-am văzut vitrinile alea cu carne m-am decis s-achit cu cardul. Toată joaca asta a costat 378 de lei, achitați cu POS, iar numerar, pentru tips, 50 de lei, dar asta a fost doar pentru că chiar ne-am simțit băgați în seamă. Am înțeles că așa se poartă, mereu, personalul de lucrează acolo. Halal!

Tepte Steak House :

Cică golăciunea înconjoară iară foamea dă de-a dreptul. Cei cărora, aflându-se-n Focșani, li se face foame și vor să scape de senzația asta, pot să se deplaseze pe Strada Tăbăcari nr 3. Aicea vor da peste locația de vreau io să vă spui de ea. Clădirea este moț, se vede de departe iar seara are și o mare firmă luminoasă pe post de far călăuzitor, n-aveți cum s-o ratați!

Chiar lângă locație este și o mare parcare, unde puteți priponi auto de sunteți în el. Dacă nu găsiți loc acoloșa, no problem, parcați chiar pe lângă restaurant, pe partea dreaptă a drumului, cât mai spre exteriorul carosabilului, așa cum ne-nvață Codul Rutier, loc este!

Restaurantul este structurat pe sistemul demisol, parter și etaj, dar de intrat în el o faci urcând niște mari trepte, așa că demisolul este mai aproape de ideea de parter. După ce năpădești înăuntru dai de un hol îngust și lung, de unde se face accesul spre saloanele de vrei sau ai rezervare. Pentru că, da, duminică seara fiind, ai nevoie de rezervare.

” Tepte Steak House” este un restaurant cu specific turcesc, recunoscut mai ales pentru fripturile din carne de vită cu care vei fi omenit. Dar, ca orice restaurant de se respectă, meniul cuprinde și alte preparate, mai mult sau mai puțin cărnoase, conform tuturor gusturilor din dotarea celor ce-i trec pragul. Restaurantului, spun!

Salonul în care-am stat era situat imediat în dreapta holului de intrare, un salon cu circa 5 sau 6 mese, mobilat civilizat, spre elegant aș spune. Surprinde faptul că, atât pe holul de la intrare cât și în salon erau câteva vitrine extrem de frigorifice unde sunt expuse spre păstrare mari hălci de carne, sper că de proveniență animală și nu de la clienții de nu și-au putut achita nota de plată.

Nu prea am putut să fac fotografii, la ora la care-am intrat în restaurant erau deja și alți clienți și m-am gândit că nah, nu toată lumea o vrea să fie pozată de mine. Plus că, dacă insistam, exista pericolul să mănânc buzat și asta-mi cauzează la apetit și la estetică, așa c-am poze mai puține. Doar că restaurantul are o prea frumoasă pagină de FB, năpădiți pe ea și vă veți lămuri, cumva!

---

VIZUALIZĂRI: 2146 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI