Modulul Murani

TIPĂREȘTE

De ce să nu fie lumea anapoda? ... și cu intenții sumbre. Este o tendință dorită de a face ca tot ce este negru să-ți fie înfipt în subliminal. Sunt și vor fi tot timpul, niște boi șmecheri-intenționați... ehm... mediatici care trăiesc din pita asta, aruncându-ne vești proaste, ca mașina de cusut Ileana la viteză maximă. Efectiv și perpetuum am ajuns să înghițim, mental, expresii ce au devenit marote în timp. Marote care ne duc în degringoladă și azi. Cum? . Nu există început de an, în fiece an fără scăpare, să auzi în toate mediile, nu contează care, de la televiziuni, radio plus online, ... Va fi un an dificil... Anul ce vine va fi un an în care trebuie să fim cumpătați... Vin vremuri grele... Va fi extrem de greu să ne descurcăm anul ce vine... Atenție unde ne facem concediul, anul acesta. Cheltuielile vor fi pe măsură. ...

GET... THE FUCK... OUT OF HERE!! ...

O dată, dar DOAR o dată, ... să aud și eu că vine unu' și zice, Hai nene că la anul va fi bine! Deja stăm cu țeasta în al 9-lea Cer, ca să ajungem la al 10-lea. Sigur, ... exagerez, dar măcar o dată să aud ceva vești blânde. Măcar o dată să avem și noi o mângâiere pe creieri...

În ceea ce mă privește, turistic și pă-peste-tot, chiar am simțit cum 2020, mă apăsa greu pe toate încheieturile. Veștile proaste curgeau în cotidian. Renunțând la Grecia din motive, mondial știute și printr-un compromis de înțeles am ales să ne cărăm sufletele tristo-hellenice spre Vadu (vezi impresii).

Rămânea un bătut în cuie pentru partea restantă a concediului. În mod susținut și obișnuit ieșirile de răscrăcăr sunt de câteva ori pe an. Evident că am trecut la, ... ehm... tăiete-la-jumate... sau chiar mai mult.

Partea a doua de concediere, anno 2020, făcea parte din problemă, soluția fiind pierdută prin căruntul frunții mele. Nehotărârea, în sensul vacanțial, ducea sigur spre o cămașă de forță. Un fel de strigăt, ... Cămașa... n capul meu! .

Dileala te învăluie, când partenerul în ale vieții te freacă la lingurică cu... ehm... voucherizeala. Evident că Faraoana își dorea o ieșire mică și rapidă... mmm... voucherele fiind la murat în așteptarea destinației unde există și accepțiune în sensul ăsta. Pandemia era la virginitate și pregătită prin toate cotloanele să ne dea în mufă. Precauțiunea era litera legii, distanțele lungi de parcurs fiind eradicate din start. Am fost de acord cu aventureala voucherită dar... de la bun început, am căzut de acord ca distracția să se exercite într-un perimetru de 300 km de bârlog.

Voucherul nu l-am inventat noi. Ideea e mai veche în Europa și virgină în mioritic. Turismul românesc trebuia promovat, cel puțin din anii 2000, încurajând cu ideea turist-acasă, în sensul ăsta... dar... asta e altă discuție...

După jdă' mii de încercări, apelând și la colegialitatea de pe AmFostAcolo, care a fost cât se poate de săritoare, am ajuns la... Fuck that shit! , nu mai caut. Eram un fel de, Pe lângă, creierul fiind pe alte șine. Eram în renunțare cu, cheful pierdut, flambat, scurs și disipând-u-se prin toate țevile. Totuși, undeva trebuia folosit voucherul cel murat. Hatsehpsut nu degeaba e faraoană și se pune pe sunat și căutat. Se apucă ea a face, o tevatură tele-palmistă, ca centralistele în vremea telefonului cu manivelă... ce mutau ștuțul cu fir, din gaură' n gaură. A "atacat" prin toate mijloacele, de parcă era agenție de voiaj în devenire. Eu aș fi renunțat la jumătatea drumului...

Cu o efervescență mai rar întâlnită și fiind o neobosită...

Se uită la mine enervo-ironic cu sprânceana ridicată a profesorului care explică boului de elev, ce e pe altă lume...

Stă ce stă... cumpănește... (nu, Cumpănașu!)... și are o trezire în ochi ca a lui Anaximandru din Milet, ce a îmbuibat prima hartă a lumii...

După explorări, neintense, m-am bucurat de ideea bănățeană chiar dacă eram habarnist în privința destinației. Banatul, personal, este acasă în altă casă. Meleag unde îmi găsesc liniște în creieri. Unde știu că sufletul meu nu stă încordat în privința necunoscutului, având și neamuri prin preajmă. Murani, în schimb, putea fi și Marte. Eram ca, chinezul în Tg. Jiu!... (Mă rog... orezarii se obișnuiesc oriunde, chiar și la Cuca Măcăii... că nu mai avem loc de ei...)

Murani e un cătun la 174... 175 Km de casă. Adică ajungeam așa repede, înainte de scărpinare în ceafă. Din ieșire de autostradă însă, drumul spre, era ca baba fără dantură. Parcursul era plin de alveole pentru a face loc sau pentru a se face loc traficului... ehm... bisensual. Dădea senzația de drum spre Prislop, nu cu mult timp în urmă sau în vremurile când "covrigăream" rotobilu' pe acolo.

Așezarea/satul arăta tendința clară a locuitorilor spre religia, Nouă-ne-pasă. Fără supărare, civilizația începe după Carpați. Cuvântul gospodar fiind egalul acțiunii de a fi întradevăr. Știu! Îmi voi lua înjurături... urechea stângă ruptă... scos ochiul drept... călcat pe ambele ouțe și... ce-o mai rămâne... dar, ... cam așa se prezintă lucrurile la nivelul solului după ce treci Carpații.

Bucureștean sadea fiind, am văzut/observat/adulmecat de-a lungul timpului atitudinea spre bine. Diferențele și dorința de a face, sunt în progres simțit în partea asta de țară. În fine...

Casa Murani

Știm bine că prima impresie contează. După ce tot mergem... și mergem... și mergem, eram deja cu mintea că vom da în ceva manelism spoit. Capătul Satului nefiind un disfemism ci, chiar acolo ajunseserăm. Spre surprinderea mea, în loc de găinațuri, câini exicitați, vaci în revoltă sau boi blegi sub ruine rupte, observ un gard modern, îngrijit, plăcut la vedere. Prin muncă depusă, în primul rând respectului propriu, ce se reflecta turistic. Acel respect se transfera imediat când dădeai cu ochii în proprietate.

Rămânea, Întâlnirea de gradul III, cu gazdele. Atâta i-a frecat Faraoana cu jdă' mii de întrebări, fiind sigur că voi primi un topor în spate la ajungere, în sens de Bun Venit. Când ne-am priponit, am observat cum zâmbeau de la distanță, făcând-u-ne semn să așteptăm până se "înfofoleau" conform pandemiei. Propietarii, soț-soție, cu o amabilitate ce dădea pe afară, ca la oala minune care fâsâie în eter aburii. Extrem de joviali și primitori dar precauți și ei și noi, păstrând distanța și purtând măști ca Batman și Robin. Sigur, fiind vremuri special-triste, comportamentul se schimbă sau se impunea schimbat, chiar dacă niște reflexe și automatisme le aveam din burta mamei... Ne-am salutat de la distanță... Am cercetat locul singuri, intrând pentru a vedea camerele, fără gazde... Cheile și cum trebuia să închidem pensiunea pentru vreo eventuală plimbare, tot de la distanță se ținea, explicativ... La un moment dat am simțit că sunt marțian și mi-am uitat în vreo văgăună, comportamentul social/uman/natural. Era o clară dezumanizare. O tristă întoarcere spre neanderthalism. Nici eu nu mai știu. Mă rog...

Edificiul are trei camere la etaj, baie, alea-alea. Am realizat că ideea era de a nu amesteca în oală, poporul. Cele trei camere au fost gândite pentru grupuri restrânse sau familie lărgită. Nici nu e rău. Managerial se simplifică când ai oaspeți cu aceleași gusturi și preocupări. Atunci am înțeles de ce Faraoana era atât de chitită să ajungă aici. S-a gândit la izolare.

Intrarea are o mică recepție și mini-bibliotecă din care începe un livingo-sufreagerio-de luat masa care se leagă de bucătarie, în prelungire. Are rost să spun că totul sclipea? . Camerele noastre erau legate de un balcon comun, cu vedere spre interior-curte. Adică, lac, mâțe, gâște, găini, gazde, tiroliană. Ultima cameră și singura rămasă era cu vedere la drum. Evident închisă, neintrând în circuitul nostru. Din fotografii veți observa că nu fluier în buză la meduză, ele certificând acest lucru. Noaptea ca și ziua, liniște. Pensiunea nefiind în legatură cu o arteră principală, noaptea auzi stelele când clipesc sau fac cu ochiul.

Ca ambient este un mic lac lărgit de propietari, care era doar o groapă cu apă ce avea susur din amonte. S-au zbătut să întindă zona lacustră, tocmai pentru a mai da ceva turiștilor loviți de plictis sau copiilor plini de năzbâtii, ce pot eventual, sta la o pescuială ca ieșire din năzbâtii. Tiroliana artizanală, tot pentru prunci. Un solar unde legumele pleznesc de culoare și sănătate. Eu fiind "nesimțit", am anunțat că sunt frate cu iama și culeg de nu mă văd. Propietarii au fost pe ideea, Luați-cât-vreți. Sigur... nu am facut asta. Familia având și doi copii, tot de acolo... ehm... legumeau și ei. În rest, orice neajuns se rezolva comunicând din... balcon spre parter.

What a wonderful world

După o zi, mi s-a făcut creierul pitic. Am zis că dacă nu ies să mă plimb un 50... 100 de pași, dau în dalac. Faraoana era vraiște la soare. Soarele fiind iubitul ei în acea clipă. Eu eram doar o atârnătoare din împrejurimi.

Suferind de stat locului... și nici măcar de a fi cântat în frunză, mă deșurubez cu mănuși și masca pusă sub bărbie, pornind în hălăduire. Era cretin să țin masca pe față cu nimeni în preajmă. Aerul bănățean de câmpie era ca un Xanax natural. Aveam lacrimi de la vântul ușor dar și de plăcere, trăgând cu sete prin-totul-corpului, aerul mioritic curat ca lacrima. Cu plăcerea de a întinde membrele, agale o iau spre sat în gând că am dreptate, cu iubirea-mi față de meleagurile unde mama mi-a dat naștere.

La un moment dat, văd în jumătate de orizont ceva tumult. Am înțepenit. De unde eram, în departare am observat că un pic de vărsare de sânge, ce se începea lăsată, cu îmbrânceli, scuipat în ochi și rupt urechi. Erau doi... neni... unu' cu cușmă și celălalt cu bască. Erau la ora de scatoalce.

M-am oprit, punându-mi masca pe meclă și stând nemișcat. Promisesem Faraoanei, un contactless cu restul lumii. Am stat cuminte ca țeapănu' n coșciug, în ideea că totul se va dezamorsa și îmi voi continua plimbarea în natură sau în apropierea ei.

Înghețat în mijlocul drumului nu am schițat vreun gest, priponit ca sfinxul.

Cel cu cușma, din spatele lui...

Din nefericire în viață dai de... ehm... imposibilitați. Acestea îți pot cădea în poală, în culmea fericirii. Chiar și atunci când te scarpini pe buric sau te scărmănești în boxeri. ' Geaba crezi că ție nu ți se va întampla. E exact pe dos. Reacția mea trebuia să apară, așa că, mi-am împreunat palmele înmănușate în fața pieptului spunând... jumate... în sanscrită...

Am fost nevoit să intru în film. Situația nu ducea spre bine. Eram blocat în idei dar numai de pierdut timpul pentru vreo prostie sătească nu aveam nervi.

Ca o minune se aprinde o... Evrika, prin celulele-mi cenușii. Apărarea și dezinteresul nu au funcționat așa că a rămas atacul...

Spre surprinderea mea, cei doi, printr-un reflex ancestral împământenit în creier de teama Inchiziției, au mișcat puțin spre poziția, drepți. Se mișcau de pe un picior pe altul dar Basca, nu s-a putut abține...

Și Cușma și Basca s-au albit la față. Retragerea se simțea în aer și pasul înapoi nu era departe. Eram nevoit să țin de hățuri, așa că...

Cușma se bagă și el în ciorbă...

Cușma, cu ochii în pământ...

Mă uit la cel cu bască, înfingându-mi ochii în mutra lui...

Fac o pauză... Ridic sprânceana conspirativ ca cel ce are ani de experiență, ca mentalist ce scobește creieri...

Discuțiile și controversele fiind în toi, niciunul dintre noi nu observase venirea Faraoanei. Sigur... acum, eu am simțit o palmă blândă peste creștet și un tras de ureche.

Basca are o trezire bruscă...

Faraoana se uită la mine cu sprânceana ridicată...

Mă uit spre ea, cu ochi ieșiți din orbite spre Basedow, spunând în gând : What the fuck???

Basca se uită cu uimire, la mine...

Cei doi întorc capul peste umăr să vadă dacă e cineva prezent în spatele lor.

Mă ia de braț și facem cale întoarsă către pensiune.

Eeeeeh... cum puteam să refuz așa o doamnă care a fost pavăza mea, din și în toate timpurile. Ea, meticulos mă pregătește, în fiece zi de pandemie, ca o mămică care are grijă ca "pruncul", să aibă în toate buzunarele, măști, mănuși, dezinfectant.

Modulul Murani

Această parte/loc/pensiune... mmm... este o bucățică de Banat sub formă dulce. Acest modul în capăt de sat poate fi interesant pentru cei ce vin, pentru a descoperi zona. Dacă vii din celălalt colț de țară, sunt imagini, arome, locuri, oameni, speranțe și gustul/mirosul aerului care are propriul farmec. Liniștea este ceea ce locul oferă, ca monedă de schimb. Noi, evident, spre asta am tins. Ne-am dorit să uităm ce vremuri trăim, prin a ne menține zâmbetele fără chin în aerul curat. Fiind din zona vecină crișănească, am revizitat Recaș, una din mândriile țării. Acumularea Murani și plăcerea de a contempla în fugă, satele bănățene și altele.

Eroii acestei povești antreprenoriale, propietarii, au renunțat 80% la mediul urbano-metropolitan, intrând în aventura de a avea mica lor afacere. Familia a trecut la tranziția spre satul românesc și cu doi prunci în desagă. Acest curaj, cere respect.

Minusuri? ... Mmmm... Da!... Pesemne, la achiziția propietății, existentă era doar casa veche cu prispă de-a lungul ei, refacută în prezent, unde familia are spațiul locativ. Construcția pensiunii, și-a găsit locul spre stradă, în locul viran de atunci. Nimic neobișnuit. Problema este că propietarii sunt prea aproape de turiști. Așezarea clădirilor sunt prea apropiate. Înțeleg că așa a fost situația la începutul construcției și loc de întors nu prea era dar, poate o formulă de a nu te simți urmarit, ar trebui găsită. Nu că am simțit asta!!! E chestie cerebrală. Oamenii sunt calzi, dulci, amicali dar prea aproape de tine ca turist. Propietarii nu deranjează dar faptul că ești lipit cu pensiunea de casa lor... mă rog... poate exagerez dar... dacă e circuit închis, să și simți că e circuit închis. Ai nevoie de, de... détachement entre bâtiments, vorba finlandezului... Adică, pur și simplu de respirație în singurătatea proprie. În rest, am toată admirația pentru oameni care se încumetă la ce nu mă încumet eu.

Cortina.

Noi, ca români, am rămas în urmă cu respectul pentru țara noastră. Am rămas în urmă cu ce este de vizitat, de închiriat, de vacanțiat.

Nu avem norocul Greciei, cu apă de-a împrejurui. Nu avem Veneții, Bali-uri Bermude, Myanmar-uri... Evident, toate aceste locuri enumerate au farmecul lor. Avem... totuși... în schimb, un plai ce este rarisim pe planetă : șes-câmpie-munte-mare-deltă-rural autentic, etc. Toate sub același acoperiș.

Nici că mă interesează că dau în patetism sau sunt perceput ca zelos patriotic. Cine mă poate convinge să simt altfel? . Nu voi uita și să nu uităm niciodată că pașii făcuți pe acest sol al României, vor fi tot timpul pașii mândriei naționale.

Pe... oricând!

Aș dori, dacă se poate, Louie Armstrong : https://www.youtube.com/watch?v=CWzrABouyeE.

Mulțumesc.

---

VIZUALIZĂRI: 1256 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI