Muzeul Bizantin și Creștin

TIPĂREȘTE

Închei, cu acest review, prezentarea muzeelor de pe Vas. Sofias. În continuare, o lungă pauză este binevenită: nu trebuie încărcat site-ul cu articole despre muzeele Atenei, că intervin oboseala autorului, plictisul cititorului și împuținarea interesului editorial, chestiuni pe care le dorim evitate – mai ales că există o soluție simplă

Spuneam că închei prezentarea muzeelor de pe Vas. Sofias, dar mă refeream, de fapt, doar la cele pe care le-am vizitat. Alături de acestea, mai trebuie amintite Muzeul de Artă Cicladică, Muzeul Războiului și Galeriile Naționale. Despre toate trei am citit lucruri frumoase în ghiduri și pe net, dar timpul a fost cel care a fost. Poate vor apărea chiar aici review-uri despre ele, mi-ar plăcea să le citesc.

Ca de obicei, o voi lua bătrânește. Dacă cineva dorește să prindă rapid esențialul, există la crestinortodox.ro/religie ... ena-128601.html o prezentare scurtă și cu poze – de altfel, o mulțime de poze am încărcat și eu, iar ele spun destul de elocvent povestea a ceea ce este de văzut în acest muzeu. Materialul de pe creștinortodox.ro are, în plus, calitatea de a fi scris într-o limbă română bună, spre deosebire de majoritatea articolelor de pe net; e drept, de vreo două ori, autorul a uitat câte un „as well” sau „and” , dar nimeni nu e perfect, bine că nu a uitat să se semneze.

Cum am ajuns la acest muzeu

În prima zi de Atena, am început cu Muzeul Național de Arheologie. Când să cumpărăm biletele, am constatat că există două tipuri: simple, la 12 euro, și pachetul „patru muzee în trei zile” , la 15 euro. Cele patru muzee sunt Muzeul Național de Arheologie, Muzeul Bizantin și Creștin, Muzeul Epigrafic și Muzeul Numismatic; voi vorbi pe scurt, în final, despre ultimele două – nu am reușit să le vizităm. Am luat biletul promoțional pe raționamentul „ce-am avut și ce-am pierdut” , dar s-au dovedit a fi printre cei mai bine investiți 3 (x2) euro din experiența noastră de turiști.

MBC (voi folosi această prescurtare pentru Muzeul Bizantin și Creștin) se află pe Vas. Sofias, imediat după Situl Arheologic Likeyon (în continuarea plimbării începută acum două săptămâni). Este, însă, mai aproape de stația de metrou Evangelismos, și plecând de aici ne-am început noi vizita, într-o sâmbătă, pe la ora cinci. Am avut la dispoziție trei ore, care s-au dovedit insuficiente pentru a ne bucura pe îndelete de ceea ce oferă muzeul. De la 1 aprilie la 31 octombrie, programul este 8-20, marțea închis, iar biletul simplu e 8 euro; în timpul sezonului rece, programul e mai scurt și biletul e mai ieftin. Intrarea în grădini sau în restaurant este liberă și se poate face utilizând și alte puncte de acces.

Venind către MBC, am trecut pe lângă Muzeul Războiului, admirând în curtea acestuia tot felul de tunuri și avioane de luptă. Apoi, imediat, am ajuns la destinație; am pătruns, printr-o poartă asemănătoare cu cele ale mănăstirilor noastre, în curtea Vilei Illissia, una dintre primele și dintre cele mai frumoase clădiri ridicate în Atena după ce orașul a devenit capitala nou-înființatului stat grec.

Biletele se cumpără (sau se validează) în clădirea principală, drept în față. Aici se află garderoba, toaletele și spațiul dedicat expozițiilor temporare – o adevărată instituție a acestui muzeu. În stânga, lângă gardul cu Muzeul Războiului, este intrarea propriu-zisă în MBC: doar intrarea, pentru că toată colecția este expusă, de fapt, în subteran. În dreapta este restaurantul și book-shop-ul. Grădinile se întind în spatele vilei și în dreapta acesteia, către Liceu.

VILA ILLISSIA

Informațiile despre istoria muzeului le-am obținut, în principal, de pe site-ul acestuia, foarte complet și bine organizat: byzantinemuseum.gr/en. De asemenea, am folosit clasicul odysseus.culture.gr/h/1/e ... jsp?obj_id=3349, precum și pliantele luate cu ocazia vizitei sau pozele pe care le-am făcut, în muzeu, la panourile explicative. Am tradus (și adaptat) povestea vilei, pentru că aceasta ajută să ne facem o idee despre formarea, în sec. XIX, a actualului oraș; uităm, deseori, că Atena este construită, de fapt, în ultimii 200 de ani, la fel ca Bucureștiul sau Iașul. Cea mai veche locuință particulară care a supraviețuit, Casa Venizelos de pe Adrianou, e de pe la 1740, nu cu mult mai veche decât Casa Dosoftei din Iași sau Casa Melik din București.

„Când Atena a fost declarată oficial capitală, în 1834, avea aproximativ 7000 de suflete. (La acea dată, Bucureștiul avea 120000, Iașul 60000.) În doi ani, populația sa s-a dublat: au fost instalate noile autorități administrative, funcționari publici greci și bavarezi (sosiți odată cu proaspătul rege Otto), filoeleni din toată Europa, fanarioți și alți greci educați din străinătate, veterani ai Războiului de Independență și lideri ai comunităților din provincii, comercianți, antreprenori și bancheri, dar și oameni obișnuiți din toate părțile Greciei, în căutarea unui loc de muncă sau pur și simplu a unei vieți mai bune.

Din 1837, printre noii veniți în oraș se număra Sophie de Marbois-Lebrun, ducesă de Plaisance. Sophie de Marbois s-a născut în Philadelphia, în 1785, fiică a unui diplomat francez, marchizul François Barbé de Marbois și a soției sale Elisabeth (fata guvernatorului de Pennsylvania, William Moore). Sophie s-a căsătorit cu Charles Lebrun, duce de Plaisance (Piacenza). În momentul căsătoriei lor, Lebrun era adjutant al lui Napoleon și tânăra ducesă a fost prezentată la curtea imperială, unde s-a remarcat prin frumusețea și inteligența sa. Căsătoria nu a fost, însă, una fericită; Sophie s-a separat de soț, crescându-și singură fiica. În 1830, impresionată de lupta grecilor pentru independență, a ajuns în Nauplion, capitala temporară a tânărului stat grec; curentul filoelen cuprinsese toată Europa și a antrenat personalități de seamă ale vremii, cel mai proeminent nume fiind Lordul Byron - mort în 1824, în timpul luptelor de la Missolonghi, în Peloponez. Ducesa s-a implicat în rivalitățile politice ale timpului, de partea prim-ministrului Capodistrias, care avea să fie asasinat în octombrie 1831. În această perioadă a început să cumpere suprafețe mari de pământ în Atena și pe Muntele Penteli. S-a stabilit definitiv la Atena în 1837, după moartea prematură a fiicei sale. Prezența în oraș a unei asemenea personalități, cu un trecut fascinant, o avere formidabilă, un stil de viață unic și obiceiuri extravagante, a fost un catalizator al vieții mondene și politice a capitalei.

Ducesa l-a însărcinat pe arhitectul Stamatis Kleanthis să construiască șase clădiri, în Atena și împrejurimi, printre care Castello Rhododafni de pe Muntele Penteli și Villa Illissia, gândit ca palat de iarnă. Kleanthis, alături de alți arhitecți renumiți, greci și străini: Lysandros Kaftantzoglou, Dimitrios Zezos, Leo von Klenze, Christian și Theophil Hansen, Griedrich von Gaertner, Wilhelm von Weiler, Ernst Ziller, sunt cei care, în secolul XIX, au dat centrului Atenei aspectul pe care îl cunoaștem și azi.

Construcția Vilei Illissia a început în 1840, dincolo de granițele de atunci ale orașului, nu departe de Palatul Regal. Era situată între malul drept al râul Illissos (care, ulterior, a fost canalizat) și drumul care făcea legătura între Atena și Kifissia, viitorul bulevard Kifissias, actualmente Vasilissis Sofias – care s-a dezvoltat rapid, devenind un simbol al europenizării capitalei, plin de clădiri publice impunătoare sau de reședințe elegante ale membrilor proeminenți ai societății ateniene, toate proiectate de arhitecți de frunte ai vremii.

Vila Illissia este, de fapt, un complex de clădiri. Cea centrală, reședința Ducesei, cuprinde două etaje și un subsol, distingându-se prin simplitate și simetrie și fiind placată cu marmură pantelică. Fațada nordică, orientată către dealul Licabet, este decorată cu câte șapte arcade pe fiecare nivel, mărginite de două turnuri pătrate ce găzduiesc scările. Fațada sudică, având inițial vedere către râul Illissos, are un portic cu trei arcade la mijlocul parterului și unul cu nouă arcade la etajul superior. Clădirea centrală este cuprinsă între două aripi laterale joase, destinate activităților auxiliare, iar intrarea se face printr-o poartă boltită, din marmură.

Construcția a fost terminată în 1848; ducesa a locuit acolo până la moartea sa, în 1854. Complexul a intrat ulterior în posesia statului grec, mai precis a Armatei: timp de câțiva ani a găzduit Academia Ofițerilor și Cadeților, apoi a fost sediul altor autorități militare.

În 1926, Vila Illissia a fost cedată ca sediu pentru Muzeul Bizantin și Creștin. În 1930, când MBC s-a deschis publicului, a fost inaugurată o nouă perioadă din istoria sa – în mintea miilor de vizitatori, conacul Ducesei de Plaisance este, acum, asociat cu noua sa funcțiune, cea de muzeu.”

EXPOZIȚIA DE ARTĂ CHINEZĂ

Începând cu 2004, după reorganizarea colecțiilor, expoziția permanentă a MBC a fost mutată în spațiul subteran nou creat. Interiorul Vilei Illissia a fost regândit pentru a prelua expozițiile temporare pe care muzeul le găzduiește, iar acestea nu sunt deloc puține, deseori se suprapun mai multe odată. Săpând pe net, am găsit semnalată una din 2016, „Icoane din colecția Galeriei de Stat Tretiakov: Pictura rusă după căderea Constantinopolului” , cuprinzând icoane rusești din sec. XV-XVIII, inclusiv una a celebrului Andrej Rublev. Sau alta, din 2009, dedicată creatorului curentului pop în artă, Andy Warhol: se pare că, în ciuda vieții sale scandaloase, era o persoană religioasă, dintr-o familie creștin ortodoxă.

Cu doar două săptămâni înainte de sosirea noastră tocmai plecase o expoziție de artă modernă japoneză, „Ștafetă către Tokyo” , prilejuită de iminenta Olimpiadă de vară. Am prins, însă, ultimele zile ale Expoziției de artă chineză care a prezentat publicului colecția soților Ioannis și Despina Passas; ar fi trebuit să se termine pe 19 aprilie 2020, însă pandemia a făcut să se prelungească până la finalul lui noiembrie.

Am admirat (ce-i drept, mai mult soția) sculpturi realizate din materiale prețioase: jad (am aflat că e un termen care descrie două pietre diferite, nefrit și jadeit), lapis lazuli, ametist, cristal de rocă transparent, malachit și chiar corali. Am mai aflat că mereu există simboluri și mesaje ascunse în spatele figurilor și că acest lucru este caracteristic artei chineze. Obiectele erau grupate în șapte unități tematice: Ecouri ale trecutului glorios, Splendoare și lux, Lumea simbolurilor, Frumusețe feminină, Obiecte de cult, Obiecte din jad-nefrit (numit și „piatra cerului” ) și Pictură în piatră. Exponatele nu erau foarte vechi, majoritatea fiind din ultima sută de ani. Valoarea lor este în primul rând artistică, dată de gradul înalt de măiestrie cerut de prelucrarea unor materiale atât de prețioase (și de pretențioase).

Dar, sincer să fiu, pentru mine cel mai frumos moment al vizitei în această expoziție a fost cel în care am ieșit pe balconul vilei: în față se înălța Licabetul. Această imagine, singură, justifică vizitarea MBC. Am atașat vreo două poze, dar amintirile mele parcă nu se regăsesc, în întregime, în ele.

MUZEUL BIZANTIN ȘI CREȘTIN

„Istoria MBC începe înainte de actul său oficial de naștere, și este strâns legată de istoria Societății Arheologice Creștine, fondată în 1884 de către Georgeos Lambakis. Aceasta a expus colecția sa în 1890, la Sfântul Sinod din Atena. În 1893, expoziția s-a mutat într-o cameră a Muzeului Național de Arheologie, unde va rămâne până în 1923.

MBC, fondat în 1914, și-a format propria colecție: sculpturi descoperite în timpul excavării a diverse situri arheologice din Atica și nu numai, icoane, manuscrise, tapiserii obținute prin achiziții sau donații, obiecte aduse de refugiații din Asia Mică după înfrângerea din războiul cu turcii – pe care le-a depozitat tot la Muzeul de Arheologie.”

Georgeos Sotiriou a devenit director al MBC în 1923 și primul lucru pe care l-a făcut a fost unificarea cu Societatea Arheologică Creștină. Apoi, toate piesele adunate au fost expuse, în 1924, în cinci dintre sălile Academiei. Spectaculoasa clădire a acesteia, aflată pe Panepistimiou, a fost terminată în 1885, pentru o Academie Elenă ce urma să fie înființată ulterior - abia în 1926 a fost promulgată legea sa de constituire. Din acest moment, MBC trebuia să își caute o nouă casă.

A găsit-o în Vila Illissia, care a fost cedată de către Armată în 1926 și reconfigurată pentru a primi muzeul. Exteriorul clădirii a fost păstrat, în timp ce interiorul a fost modificat conform viziunii lui Sotiriou. Au fost făcute intervenții majore la parter, unde trei camere au fost transformate în interioare de biserici, una din perioada creștină timpurie, alta din cea bizantină și cea de-a treia din perioada postbizantină. MBC și-a deschis porțile în 1930. A trăit zile grele în timpul celui de-al doilea război mondial, redevenind accesibil publicului abia în 1946. A beneficiat de fondurile Planului Marshall, mărindu-și spațiul expozițional în 1950.

La sfârșitul anilor 1980 au început lucrări de extindere a muzeului - încheiate în 2004, după un concept interesant: colecția permanentă a fost mutată în subteran, într-un spațiu special construit pentru a o găzdui, eliberând Vila Illissia. Aceasta, redată grădinilor sale, ca la mijlocul sec. XIX, a devenit un loc în care atenienii vin să își petreacă o după-amiază, într-o oază de liniște în centrul orașului.

După ce am terminat vizita la Expoziția de artă chineză, am părăsit clădirea centrală, intrând în aripa dinspre Muzeul Războiului. Am pătruns într-un culoar de-a lungul căruia sunt prezentate momentele importante ale istoriei Imperiului Bizantin, din sec. IV și până în 1453, la căderea Constantinopolului. Am admirat și reproduceri după câteva mozaicuri pe care le știam din Ravenna și am aflat că ele datează din 1950, când seria expozițiilor temporare ale MBC a fost deschisă de un eveniment având exact această temă.

Prima și ultima sală sunt pe două nivele: în prima coborâm în subteran, vizita continuă pe sub pământ, iar în ultima revenim la suprafață. Prima sală este dedicată artei creștine din primul mileniu. De fapt, sunt puține exponate: se merge din panou în panou, pe fiecare fiind explicat câte un moment din evoluția Imperiului Bizantin și modul în care s-a oglindit în artă, dar exemplificări concrete – mai puține. Vreo trei panouri spun povestea perioadei iconoclaste – la ce exemplificări să ne așteptăm aici, când se știe că această epocă a fost una în care icoanele au fost interzise și distruse? ????

Cu ce am rămas de aici: arta creștină timpurie vine, firesc, în continuarea celei antice, nu a existat un moment propriu-zis de ruptură: simbolurile păgâne au fost preluate și revalorificate.” Figura păstorului care poartă un miel pe umeri este derivată din statuile grecești care arată persoana care poartă vițelul către locul de sacrificiu, și a fost folosită pentru a înfățișa ideea Cristos - Bunul Păstor, care își dă viața pentru turma sa. La fel, figura filozofului, printre cele mai populare în perioada antică târzie, a devenit prototip pentru reprezentarea lui Isus.” Iar templele dedicate vechilor zei au fost transformate în biserici – temple ale noii religii; într-una din pozele atașate se vede cum o masă de sacrificiu dintr-un templu din Eleusis a devenit altar al bisericii în care s-a convertit acel templu la începutul sec. V.

După un colț dedicat ritualurilor de înmormântare, urmează partea de forță a muzeului: istoria picturii de icoane. Prima sală dedicată conține icoane foarte vechi, din sec. XI-XII – acum se fixează standardul pentru pictura icoanelor ortodoxe, de la care nu sunt permise abateri majore până în ziua de azi. Găsim apoi piese din timpul perioadei cunoscută ca „Renașterea paleologică” , sec. XIII-XV. Majoritatea sunt pictate în Constantinopol, capitala imperiului și locul în care funcționau cele mai bune școli – de aici au fost recrutați maeștrii care au decorat San Marco din Veneția, și nu numai. Modalitatea de expunere (vizibilă într-una dintre pozele atașate) permite admirarea icoanelor de procesiune, care au două fețe.

Urmează o sală în care sunt expuși pereți întregi ai bisericii Sf. Episkopi din Evrytania. În anii 1960, construcția unui baraj hidroelectric pe râul Acheloos și crearea lacului artificial din Kremasta au condamnat biserica la dispariție. Înainte de scufundare, în timp ce se lucra pentru înregistrarea acesteia, sub pictura de sec. XIII au fost descoperite două niveluri anterioare de pictură, din secolele al IX-lea și al XI-lea; le putem admira în muzeu. Soția a găsit o reprezentare a Sf. Pantelimon, la care ține în mod deosebit – se pare că cea mai veche a acestui sfânt –, dar întreaga sală are un „vibe” deosebit.

În continuare, vedem cum a evoluat arta picturii de icoane ulterior anului 1453, plecând din același punct, dar traversând două medii diferite: Insulele Ionice, Ciprul, Creta și o parte dintre Ciclade au fost sub stăpânire venețiană, în timp ce Grecia continentală a ajuns parte a Imperiului Otoman.

Veneția a cucerit Constantinopolul în 1204, în urma celei de-a IV-a cruciade. A fost alungată de aici de către împărații Paleologi, care au recucerit Imperiul Bizantin în a doua jumătate a sec. XIII – dar care nu au reușit să reintre în stăpânirea părții sudice a teritoriilor locuite de greci. La început, stăpânirea venețiană a fost dură pentru populația ortodoxă (Graikoi), care s-a revoltat frecvent împotriva sa. Treptat, însă, a apărut un sistem mixt de guvernare și o fuziune culturală greco-venețiană, care este vizibilă și în pictura de icoane.

Prima școală importantă a fost cea cretană; după cucerirea Cretei de către otomani, din a doua jumătate a sec. XVII, cei mai importanți pictori s-au stabilit în Insulele Ionice. Arta lor îmbină moștenirea bizantină cu forme gotice târzii, elemente renascentiste sau baroce, iar rezultatul este de-a dreptul spectaculos. Ce mi s-a mai părut interesant: dacă pictura bizantină este, prin definiție, anonimă, multe dintre icoanele cretane și ionice sunt semnate, urmare a influenței occidentale.

În teritoriile ocupate de otomani, presiunea economică și religioasă a fost, paradoxal, mai ușor de suportat de către populațiile creștine supuse – desemnate, global, ca Romioi, urmași ai Imperiului Roman, indiferent dacă erau greci, slavi sau vlahi. Cu toate acestea, evoluția economică și culturală a acestor zone a fost lentă, spre deloc ☹. Și acest lucru este oglindit în artă, calitatea acesteia fiind net inferioară celei din teritoriile venețiene.

Pictura de icoane s-a păstrat în mănăstirile de la Muntele Athos (pe un panou este amintit rolul fundamental jucat de domnii Moldovei și Valahiei, apoi de țarul Rusiei, în subvenționarea acestora); s-a păstrat, dar calitatea sa nu a crescut, chiar din contră. Am reținut o roată a vieții și o icoană-calendar din sec. XVIII. Și, pentru a vedea că mereu este loc de mai rău, am atașat și o icoană-calendar din sec. XIX, de după eliberarea Greciei.

Ultima sală prezintă fresce desprinse dintr-o biserică din sec. XIX, schițele unui pictor important (al cărui nume l-am uitat) pentru pictura interioară a Mitropoliei (sau, poate, a unei alte biserici mari din Atena – iarăși am uitat, era final de vizită, eram obosiți și nu prea mai aveam chef de fotografiat) și alte lucrări de sec. XIX-XX.

Ce am observat acum, comparând pozele făcute atunci cu site-ul muzeului: afișajul din interiorul MBC coincide cu textul de pe byzantinemuseum.gr/en. În plus, pe site există destul de multe reproduceri după exponate, însoțite de text explicativ mai complet decât cel din muzeu. Prin urmare, cine dorește să facă o vizită virtuală, are această posibilitate.

Semnalez și adresa desydemeter.wordpress.com ... /arta-bizantina : este prezentată istoria artei bizantine, la un nivel basic – eu nu mă aflu departe de acesta, deci mi-a fost de folos.

GRĂDINILE VILEI ILLISSIA

Când am ieșit din MBC era aproape noapte. Am intrat, totuși, în grădini – nefiind informați de existența lor, era cât pe ce să le ratăm. Ar fi fost păcat!

În primul rând, ne-am bucurat de imaginea din spate a vilei, arată chiar mai bine decât privită din față. Amenajarea grădinilor, în pantă, este perfectă: pomi fructiferi încărcați de rod, plante aromatice, ruine antice, fântâni. Există trei expoziții tematice: Fântâna Cisternă, despre modul în care Atena a fost alimentată cu apă din cele mai vechi timpuri până în prezent; Paradisul, cu exponate provenite din biserici vechi și din morminte (trei din sec. IV-VI, excavate în Koukaki, în timpul construcției metroului din Atena, unul din sec. III, descoperit chiar în grădinile vilei), și Râul Illissos, despre evoluția râului din antichitate, când era principala sursă de apă a Atenei, până în vremurile moderne, când este complet canalizat (în interiorul orașului, traseul său este acoperit de străzile Vas. Konstantinou și Kallirrois). Nu am spus, dar este clar că numele vilei vine de la cel al râului. Harta grădinilor și detalii se pot găsi tot pe site-ul MBC, la byzantinemuseum.gr/en/gardens.

Pe terasa superioară a grădinilor era o expoziție de artă modernă, chiar interesantă – am atașat câteva poze, ar fi putut fi mai multe, dar atât permite site-ul.

În final,

să mă țin de ceea ce am zis la început, spunând câteva vorbe despre cele două muzee din biletul promoțional în care nu am reușit să ajungem.

Muzeul Epigrafic se află în aceeași clădire cu Muzeul Național de Arheologie, intrarea fiind prin aripa dreaptă. Expune sarcofage, coloane, lespezi și alte artefacte inscripționate, inscripții de neprețuit pentru istorici în reconstituirea evenimentelor importante și a vieții de fiecare zi din diverse perioade ale trecutului Greciei.

Muzeul Numismatic se găsește pe Panepistimiou, între Academie și Syntagma. Din câte m-am informat, vedeta sa este drahma – echivalentul dolarului în antichitate. Se consideră că unul din marile secrete ale succesului Atenei a fost stabilitatea pe care a asigurat-o drahmei, de-a lungul a sute de ani. Mulți dintre noi știm cum arată, deși nu conștientizăm: în onoarea sa, prima emisiune a monedei de 1 euro reproduce, pe fața sa, bufnița care devenise „marcă înregistrată” acum 2500 de ani. („A aduce bufnițe în Atena” era zicerea care, acum, s-ar traduce prin „A vinde castraveți la grădinar” .) Iarăși, de văzut în acest muzeu este clădirea însăși (cu frumoase decorațiuni interioare) și grădina sa, micuță, dar bine aranjată.

Nu pot să închei înainte de a semnala articolul academia.edu/44227131/_Un ... _2019_p_135_148. Prezintă descoperirea, acum vreo zece ani, în arhivele MBC, a unui epitrahil cu efigiile lui Ștefan cel Mare și a Doamnei Maria, una dintre foarte puținele imagini ale domnitorului realizate în timpul vieții acestuia. Interesant este că specialiștii MBC considerau, anterior, că efigiile le reprezintă pe Sf. Elena și Sf. Ecaterina, deși Sf. Elena purta mustață. E de citit.

---

VIZUALIZĂRI: 914 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI