În vizită la palat! Palazzo Castellucci din Noto, Sicilia

TIPĂREȘTE

Motto:

„Un palazzo sicilian este o poveste de dragoste în sine” - Amy Bradford

M-am tot gândit cu ce aș putea să încep povestirile din Sicilia. Cum nouă cel mai mult ne-a plăcut Noto, azi vă voi prezenta un palazzo autentic sicilian, Palazzo Castelluccio.

V-am spus deja din primul review că Sicilia este fabuloasă. În fiecare zi aveam să descopăr asta, pas cu pas. În Noto am ajuns totuși cu busul, iar călătoria a costat 13 euro/persoană, dus-întors.

Noto mi-a plăcut încă de la prima vedere, de cum busul a ajuns în stația de la marginea parcului din oraș- Villa Comunale di Noto. Ne-au întâmpinat spații largi și alei umbroase cu copaci falnici. Am trecut pe sub Porta Reale o Ferdinandea, un fel de arc de triumf, apoi am ajuns direct pe strada principală, Corso Vittorio Emanuele II, acolo unde sunt multe din obiectivele principale și foarte valoroase din micul orășel. Trebuie să vă spun că Noto, face parte din Patrimoniul Mondial Unesco, alături de alte câteva orașe-Catania, Modica, Scigli, Ragusa, Millitelo, Caltagirone, Palazzolo, pentru curentul de baroc târziu sicilian, Val di Noto. Pentru oricine care ajunge în Sicilia, aș spune că aceste orașe sunt un must see.

În partea de sus a orașului, unde duc străduțele laterale, zonă privilegiată încă din vechime, acolo unde stăteau nobilii, am ajuns și noi în plimbările noastre.

Sunt foarte multe palazzo-uri aici, clădiri impozante, frumoase, cu fațade superbe, cu decorațiuni în stil baroc. Nu toate se pot vizita din păcate, iar în alte locuri am ajuns la momentul pauzei de prânz. Acolo în Noto, dar și în alte părți, între orele 12.30-15, este pauză și deci e închis inclusiv la muzee și biserici. Ghinion aș spune dacă nimerești atunci!

Așa ni s-a întâmplat cu Palazzo Nicolaci dei Principi di Villadorata. Clădirea este superbă pe exterior, iar din pozele prezentate în curte părea splendid și interiorul. Dar n-a fost să fie!

Nu-i nimic, pentru că am ajuns la Palazzo Castelluccio. Aici era deschis.

Fațada este impresionantă, dar simplă și mai austeră, spre deosebire de celelalte palazzo stil baroc. Și nimic nu avea să ne pregătească pentru ceea ce urma.

Adresa:

Via Camillo Benso Conte di Cavour, 10

sau mai pe scurt, Via Cavour 10

96017 Noto (SR)

Sicilia, Italia,

tel +39 09 3183 8881

www.palazzocastelluccio. it

fondazione@palazzocastelluccio. it

Prețuri:

vizita liberă fără ghid-12 euro

copii sub 12 ani -gratuit

vizită ghidată cu programare-25 euro

Orar:

zilnic- 11.00-19.00

Nu am stat prea mult pe gânduri și am intrat și noi pe intrarea principală din Via Cavour.

Nu erau mulți vizitatori la ora aceea, doar vreo 4 persoane, ceea ce nouă ne-a convenit de minune, am achitat biletele și am scanat codurile QR pentru a putea avea informații în timp util despre acest palazzo. Băiatul de la recepție a venit cu noi, ne-a dus în curtea interioară, cu vedere superbă către palmieri, ne-a arătat unde să începem turul, ne-a dat pe loc câteva explicații utile.

Câteva vorbe despre Palazzo di Lorenzo di Castelluccio.

Palazzo di Castelluccio, un palazzo autentic sicilian de secol XVIII, aparține uneia din cele mai vechi familii din Noto, di Lorenzo, marchizii din Castelluccio.

Clădirea a fost construită în 1782, la aproape o sută de ani după marele cutremur din 1693, ce a distrus cea mai mare parte a clădirilor deja existente.

Palazzo de față, nu a mai adoptat stilul baroc, preponderent în Noto, ci stilul neoclasic, ce începuse să devină în vogă la vremea respectivă, fiind și prima clădire din oraș în stil neoclasic. De proiectare și construcție s-a ocupat arhitectul Vincenzo Sinatra.

Stilul acesta îl vom regăsi și în frescele atât de bine conservate și picturile pereților de pe etajul nobiliar.

A fost nevoie de 4 ani pentru a se restaura cu mare grijă și atenție palatul, pentru a-i reda strălucirea de odinioară și pentru a reda cu fiecare detaliu stilul și istoria.

Dar haideți s-o luăm cu începutul.

După cum vă spuneam, în 1782, clădirea s-a construit pentru marchizul Niccolò di Lorenzo del Castelluccio și soția sa, Agatha Batagglia. Vreme de aproape 200 de ani, a fost locuită de familie. Familie înrudită chiar și cu cea de Borgia, prin căsătorie, ce a dus mai târziu la împărțirea ei (familiei) în două ramuri-Di Lorenzo Borgia del Cassale și Di Lorenzo Borgia del Castelluccio.

În 1981, a murit ultimul marchiz, Corrado de Castellucccio, iar palatul a fost donat Ordinului Cavalerilor de Malta.

În 2011, absolut printr-o întâmplare, așa cum povestește cineastul francez Jean-Louis Rémilleux, palatul este cumpărat de acesta. El va fi cel care va da din nou viață palatului.

Fiind în vacanță în Sicilia, în Noto, trecând prin fața zidurilor dărăpănate, se deschid întâmplător porțile, dezvăluind o curte năpădită de buruieni. Atunci simte o „nebunie” și crede că este de datoria sa s-o trezească din frumusețea adormită.

„Este misiunea mea să o protejez” „Acest palat are un suflet.” spunea Rémilleux.

Rémilleux este cunoscut publicului larg îndeosebi pentru serialul său de succes „Secrets d' histoire” difuzat pe Canal France 2 și pentru că a mai restaurat și alte castele din Franța.

După ce citește și romanul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa-Il Gattopardo, cunoscut pentru noi-Ghepardul, se inspiră din carte punându-și toată fantezia la contribuție, pentru a-și imagina decorurile epocii. Știind bine, că acțiunea romanului se petrece în Sicilia, în timpul Unificării Italiei. Urmează o muncă titanică de studii de cărți de istorie și artă, pentru a reuși să păstreze cât mai fidel amprenta trecutului, viața nobiliară siciliană.

Întreaga lui muncă de restaurare, este cuprinsă și frumos ilustrată în cartea sa- „A palace in Siciliy: A Masterpiece Restored” . Aici vom putea vedea și multe poze gen-înainte și după.

Vizita noastră:

De la recepție trebuie obligatoriu să intrăm în curte.

Curtea interioară, frumoasă, exotică, cu palmieri înalți și frumoși, simbol al bogăției, după cum am aflat și recunosc, am văzut asta și în alte locații stil palazzo. Zidurile sunt construite din piatra aceea galbenă de Noto, aurie aș spune eu, sub razele calde și blânde ale soarelui de octombrie.

În spatele palmierilor încep două rânduri de scări, simetrice, ce duc spre etaj.

Aș putea spune că aleile din curte seamănă cu un decor de operă, o să-mi dați și voi dreptate, cu fine influențe orientale.

Palatul are 105 camere, ocupă cca 16000 de metri pătrați, aici incluzând camerele marchizilor-familiei, ale servitorilor, bucătăria, cămările și anexele. Toate acestea se desfășoară pe mai multe niveluri, sunt zone destinate proprietarilor, apoi cele pentru servitori, cele destinate adunărilor, gen sala de bal, sala de biliard sau cea de ceremonii.

Noi vom începe turul însă prin dreapta, pe scările interioare.

Și aici o scară dublă simetrică ne conduce spre etajul nobiliar. Îmi place atât de mult expresia folosită pe site-ul lor, pentru etajul nobiliar „la piano nobile” .

Între cele două, o canapea stil baroc.

Pe pereți sunt foarte multe fotografii alb-negru, sau tablouri pictate, ori gravuri în creion, toate de epocă, ilustrând viața siciliană, portrete de fete sau băieți. În capul scărilor, balustradele din fier forjat sunt decorate cu niște urne în flăcări, sculptate în piatră, în frunze de acant, dar care imită perfect bronzul.

Francezul Jean-Louis Rémilleux, apelează la spiritul său aventurier și cu ajutorul unui arhitect local, Corrado Papa, care studiază istoricul și viața din sudul Italiei, a Siciliei în special, pentru a putea recrea frumusețea pierdută a palatului. Nu se știau prea multe despre original, zidurile erau în paragină, mobila fusese vândută, așa că a încercat să reconstituie cât mai aproape de adevăr totul. Cu siguranță a avut nevoie și de multă fantezie, dar și putere financiară. Aproape toate obiectele de decor, mobila și tablourile au fost achiziționate personal de el, foarte multe obiecte sunt de valoare inestimabilă.

Pentru toată contribuția sa, Jean-Luis Rémilleux a fost numit cetățean de onoare al orașului Noto.

Fondazione Del Grand Tour, a luat naștere în 2017, fundație ce are în grijă toate orașele din Val de Noto și în cazul acesta de Palazzo Castelluccio. Fundația se ocupă și azi de funcționare, de promovare turistică sau organizarea unor evenimente culturale, proprietarul având doar un apartament modest acolo.

Marele Tur, Il Grand Tour, de unde se trage și numele fundației, a fost o „călătorie” întreprinsă de aristocrații din Europa, în Italia, pentru a descoperi locuri, artă, arhitectură, în general pentru a-și îmbogăți cunoștințele. Este exact perioada secolului XVIII, când a început această mișcare.

De altfel, de la cuvântul tur, astăzi avem derivarea turism, care înseamnă cam același lucru, adică fenomenul de călătorie turistică!

Dar să ne continuăm vizita.

Prima încăpere în care intrăm este un vestibul, ce-i drept mare, cu niște picturi uimitoare pe pereți, picturi murale 3D, sau cum spun ei, Trompe l' Oleil- s-ar traduce cu iluzie optică, realizate de o artistă-decoratoare Alexandrine Stordeur. Fantastice, dacă mă întrebați pe mine. Veți vedea aici coloane grecești și statui reprezentând pe Hercule, Adonis sau pe Apollo. Totul este minunat, în detaliu, tablouri, oglinzi aurite, sau stema familiei Castellucci din tavan.

În cele 4 colțuri, niște cufere, cutii, acoperite cu mătase verde servesc drept canapele. Culoarea verde este identică cu cea a picturilor de pe pereți, superb asortată cu rozul fin dar în contrast perfect cu podeaua de ceramică pestriță, albastră.

Chiar proprietarul spune că a recondiționat, curățat și șlefuit podelele din ceramică-majolică, dar nu le-a înlocuit. În multe locuri se vede că este mai tocită, dar ăsta este farmecul său. Pentru că așa cum spune Rémilleux „So the ghosts are always with us” .

În centrul sălii este o masă frumoasă, Louis XIV, încadrată de câte o pereche de taburete din lemn aurit.

Rând pe rând trecem prin alte săli, una mai frumoasă ca alta, fie că este sală de bal, sală de biliard sau sala de muzică, sufrageria ori bibliotecă.

Una din sălile de muzică este minunat decorată cu motive de bambus pe pereți, ghirlande de flori și lambriuri ce imită porfirul. Sub autoportretul unui artist de școală romană de secol XVIII, este un fotoliu spaniol lăcuit, auriu. Superbul tavan, original, se reflectă spectaculos în oglinzile aurite din sticlă de Murano.

Cea de-a doua sală de muzică, sau mai bine zis cel de-al doilea compartiment, cele două fiind despărțite printr-un portal arcuit, are pereții îmbrăcați într-o mătase albastră, foarte fină, cu un model floral.

Se spune că în această sală, muzicienii care cântau la clavecin, harpă sau violoncel, stăteau în centru, permițând servitorilor să circule liber pe ușile laterale. Asemeni pereților și scaunele sunt îmbrăcate tot în mătase albastră.

O masă de tip balansoar ne duce cu gândul imediat către mobila ce-o regăsim și la Palatul Caserta. Tabloul frumos al mademoiselle-i de Charolais ce cântă la chitară, este pictat de Pierre Gobert.

În centrul sălii este o masă din perioada lui George al III-lea. Fiecare obiect, fiecare tablou este foarte bine ales, parcă sunt toate la locul lor dintotdeauna.

Un birou de tip baroc, o spinetă venețiană, un ceas de la sfârșitul secolului XVIII și picturile rafinate de pe tavan, întregesc tabloul unei camere delicate. Candelabrele sunt uluitoare, din cristal, făcute la comandă, culorile din cameră sunt asortate sau în perfect contrast. Nimic nu este întâmplător și negândit.

Una din cele mai frumoase încăperi este firesc, spun eu, Sala de Bal. Vorba ceea, care palat sau castel nu are o sală de bal?

Sala de Bal are fresce în albastru, roz și verde migdal, un decor autentic, specific sicilian pentru secolul XVIII. Pe peretele dintre ferestre, central, printre perdelele ondulate de vântul ce pătrunde ușor, odată cu razele soarelui, putem admira portretul regelui Ferdinand I, regele celor Două Sicilii.

Minunate tablouri capriccio, pictate de Pietro Paltronieri, atârnă deasupra unor sofale aurite, îmbrăcate în catifea verde.

Podeaua este de ceramică, de un albastru uluitor, ce este din nou în puternic contrast cu rozul fin al pereților sau cu verdele sofalei. Nu știu dacă trebuie să mai precizez că ceramica este de Caltagirone, acolo unde este cea mai mare manufactură de pe insulă.

Vaze, lumânări, candelabre, toate sunt la superlativ. Realizez acum că epuizez în curând superlativele, nu mai am cuvinte, pur și simplu. Tocmai de aceea trebuie să le vedeți. Sper să fii reușit să suprind cât mai bine și în poze tot ceea ce vă povestesc.

Poate încăperea care mi-a plăcut mie cel mai cel, este cea dedicată vulcanilor, Sala dei vulcani-este vorba de Etna, Vezuviu, Stromboli și Vulcano. Fabuloasă!

Tavanul boltit al încăperii înfățișează în multe picturi erupția vulcanilor și în special erupția Etnei. Pereții sunt acoperiți cu un tapet argintiu, cu motive florale, foarte viu colorate, se spune că sunt 18 culori, vă vine să credeți? iar pe pereți sunt și multe picturi ce reprezintă aceeași temă-Etna. Podeaua de ceramică cu culori puternice-negru, verde și galben, în forme geometrice-pătrate. Pe masa din centru tronează un vas cu pânze, dar fără pânze, absolut impresionantă, iar sub geam o măsuță rotundă încadrată de două fotolii roșii.

Una din celelalte încăperi cu puternic impact vizual este Sala Tronului. Podeaua minunată este cu majolică înflorată, canapelele și fotoliile sunt învelite în mătase roșie cu motiv floral, tavanul pictat, candelabrul special și un ceas, un exemplar nespus de frumos și valoros de la sfârșitul secolului XVII. Două console în oglindă, acoperite cu trompe l' oeil și marmură lumachella, de la începutul anilor 1700 și între ele, tronul.

Camera Murat- fantastică, în primul rând pentru tapetul galben de Napoli, ce creează o iluzie optică perfectă- având senzația că ești în interiorul unui cort, cu ușor aspect cazon și cu toate acestea galbenul de Napoli oferă o atmosferă foarte confortabilă.

Tapetul este pictat de o artistă, Delphine Nény.

După cum îi spune și numele, este o cameră dedicată regelui Joachim Murat, regele Napoli din 1808 până în 1815 și logodnicei sale, Caroline Bonaparte, sora lui Napoleon.

Aici găsim scaune și canapele napoletane, ce stau pe podeaua din majolică alb-albastră, galbenă, toate perfect asortate cu culoarea pereților, a draperiei groase dungate și a mobilei. Deasupra consolei este profilul de marmură al Carolinei, iar deasupra ușii, portretul lui Murat, pictat de Girodet, din școala franceză.

Sub fereastră stă o colivie, ce a aparținut Elsei Schiaparelli, designerul vedetă-creatoarea stilului Haute Couture din anii ' 30.

Din cameră în cameră ajungem și la sufragerie. Impresionantă!

Nici nu știu cu ce să încep! Poate cu candelabrul spectaculos-din lemn aurit, sau poate cu masa imensă acoperită de o dantelă foarte fină. Porțelanul fin în stil etrusc a fost realizat de manufactura Dagoty, cea care o aproviziona și pe Josephine, în perioada Imperiului. Comoda este din mahon Regency și anterior a fost bibliotecă. Pereții sunt acoperiți cu un tapet pictat, maroniu, bine îmbinat cu auriu și este de origine portugheză. Tavanul boltuit, cu stucaturi este deasemenea superb!

Am admirat la acest palazzo faptul că nu s-au ferit să folosească tonuri naturale -inclusiv bej, negru sau maro, așa cum este din belșug și aici în sufragerie.

Nu știu denumirea fiecărei încăperi vizitate, dar sincer, sunt toate frumoase. Încăperea alăturată sufrageriei este biblioteca sau La Casa del Gentiluomo.

Mobila este din mahon, iar scaunele au tapițeria din țesătură cu imprimeu de leopard. Toate volumele din bibliotecă sunt despre Sicilia.

Dacă aici scaunele au imprimeu leopard, una din sălile pe care n-am avut șansa s-o văd, fiind închisă, este Camera Curiozităților. Este dedicată pasiunii marchizilor pentru știință, călătorii, studiu. Podeaua este aici din ceramică cu model leopard. Am fi putut vedea aici expuse minerale, animale împăiate sau chiar și un glob ceresc mare, dar le veți vedea și voi în filmulețul de la început.

La această cameră am fi ajuns din salonul roz, Galleria Rosa, foarte șic, unde ceramica este mai tocită pe alocuri, dar vorba proprietarului-se vede că pe aici a trecut multă lume. Consola superbă din lemn aurit și marmură verde, șemineul, singurul pe care l-am văzut în palat, canapeaua din piele de Cordoba, fac parte din decorul camerei. În plus, o piesă originală, un ceas cu pendul, de secol XVIII, stă cuminte într-un colț, lângă care este o ușă, iar dincolo de ea, niște scări secrete ce duceau fix în apartamentul marchizului. Mai admir și două sfeșnice superbe din argint de Messina, de secol XVIII.

Ieșind pe terasa de la etajul unu, am putut admira clădirea de jur-împrejur, sunt câteva băncuțe de piatră pe care cu timpul s-a cățărat iedera și fire de iasomie, ori bouganvillea mov.

O masă de lemn sculptat, acoperită cu marmură și niște vase din teracotă, vase de Mèdicis, protejate de soare de palmierii superbi, nobili, dacă-mi este permis.

De pe terasă se poate ajunge la o încăpere mică -capela, o mică bijuterie în sine, ca dealtfel mai tot ce descopăr aici.

Parcă nici nu-mi vine să plec. Mă așez pe bancă, trag aer în piept, mă gândesc la Ghepardul- Alain Delon, Claudia Cardinale, Burt Lancaster. Și noi... aici, acum... ce vremuri...

Revenind... coborâm treptele, urcăm altele și mergem spre zona destinată servitorilor.

Este exact în partea opusă, aici totul este la etaj, parter și subsol. Trecem rând pe rând prin încăperi mai întunecoase, bucătărie de secol XVIII, cu dotările respective, parcă pregătite pentru gătit. Cămară, bucate, beci, vinuri, sală de masă, etc. Sunt toate originale, nimic nu e schimbat, doar a apărut curentul electric.

Nu în ultimul rând am fost în grajd, cu boxele destinate cailor, fiecare având numele scris pe o bucată de majolică colorată-Pajera, Pompon, Tif-Taf, Fado, etc. Aici totul este renovat și foarte curat.

Să nu credeți însă că nu există și un garaj, pentru trăsură bănuiesc, dar era închis.

Am petrecut aici vreo două ore, nici nu știu cum au trecut și mă bucur că am avut șansa și inspirația să o vizitez, fiind una din cele mai mari domenii nobiliare din Noto.

Trebuie să vă spun că ne-am plimbat liber, fără a fi supravegheați îndeaproape, nimeni nu ne-a dat vreun reper orar în care să ne încadrăm, așa că a fost în totalitate pe placul nostru.

Grație lui Rémilleux, și-a deschis porțile în 2018, iar de atunci acest palazzo a apărut în multe reviste de arhitectură, de design interior, dar și în film-în 2021 regizorul Joe Wright, a ales să folosească această locație în câteva scene pentru filmul său-Cyrano.

Nu toate încăperile au fost deschise, poate sunt accesibile doar când ai programare cu ghid, dar mă declar pe deplin mulțumită cu tot ce am văzut, cu tot ce am descoperit și ulterior despre acest loc și vă recomand cu drag și vouă, dacă e să ajungeți pe acolo!

Webmaster, o rugăminte:

https://youtu. be/Cqn2IVYqA9Q

mulțumesc frumos!

---

VIZUALIZĂRI: 4658 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI