Am revenit în Santorini

TIPĂREȘTE

Încă de la plecarea din Santorini la excursia din 2010 (vezi impresii), mi-am propus să revin în această magnifică insulă. Și nu neapărat pentru că îmi rămăseseră câteva locuri nevizitate cât, mai ales, datorită faptului că imaginea „calderei”, am ajuns eu la concluzia, dă dependență. Soarta a făcut să mi se ofere această posibilitate acum dar, cu bilete cumpărate în noiembrie trecut, la Târgul de Turism.

Plecarea nu a fost, totuși, cel mai plăcut lucru. După mai multe bâjbâieli în cursul lunilor trecute (”Plecarea este marți! ”. „Ba nu, plecarea este duminică! ”. „Ba nu, plecarea este marți! ”.), ajungem, în sfârșit, la data plecării. Dar, avionul decolează la ora 5.00, deci sosirea la aeroport la ora 3.00, deci ceasul sună la ora 1.30. Total neplăcut.

Avantajul este că aterizăm în Santorini aproape de ora 7.00, iar la ora 8.00 suntem deja la hotel. Aici ni se promite că, în circa 2 ore, camera va fi disponibilă. Promisiunea este respectată, astfel că avem timp de a merge la întâlnirea cu reprezentanta locală a agenției de turism. Conform așteptărilor, aceasta ne propune mai multe excursii în zonă. Aleg dintre toate acestea un tur al insulei, cu autocarul, care atinge toate obiectivele pe care mi le propusesem.

Și iată că joi dimineață la ora 9.00, suntem la punctul de întâlnire. Aici surpriză, suntem singuri. După un timp apare un microbuz care ne preia. După câteva sute de metri oprim în fața unui alt hotel, de unde mai sunt preluate alte două persoane. Apoi, microbuzul ne duce până în Fira (noi am fost cazați în Kamari), unde se formează grupul de excursioniști, veniți din toate colțurile insulei. În final vom fi 41, din aproape toate zonele lumii. Printre ei, câțiva turiști din Israel, care cunoșteau și limba română.

La ora 10.00 pornim în turul insulei. Ghidă ne este Caterina, o domnișoară foarte volubilă, amuzantă în exprimare, bună cunoscătoare a limbii engleze, și cu un imens bagaj de cunoștințe asupra insulei. Preiau aici o mulțime din informațiile furnizate de ea.

Primul obiectiv al traseului este vârful ”Profetul Ilie”, cel mai înalt punct al insulei, aflat la 567 m deasupra nivelului mării. Pentru a ajunge acolo, trecem pe lângă satul Pyrgos, pare-se unul dintre cele mai pitorești sate de pe insulă, unul din cele cinci locuri unde există ruinele unui castel venețian.

Pe vârf sunt amplasate atât o bază militară, cât și ”Mănăstirea Sfântului Profet Ilie”. Drumul, în serpentine foarte înguste, cere mare îndemânare, astfel că afirmația ghidei, cum că avem „cel mai bun șofer din insulă”, se apropie cumva de realitate.

Partea mai puțin plăcută este faptul că mănăstirea nu este vizitabilă. Aceasta a fost înființată în 1711, de doi frați din Pyrgos, pe locul unei vechi capele, închinate Profetului Ilie. Pe parcursul anilor, cei 16 călugări de aici au participat activ la viața spirituală și economică a zonei, ajungând ca în 1822 să-și declare, în scris, sprijinul pentru revolta lui Alexandru Ypsilanti. Din 1982 până în 1998 mănăstirea a fost închisă. Redeschiderea a fost dificilă, implicând închiderea unui radar al unității militare, amplasat chiar în incintă. Astăzi în mănăstire își duc traiul doar cinci călugări. De vizitat, se poate vizita doar o mică capelă amplasată puțin mai jos, la vest de mănăstire, închinată Sfântului Nectarie.

Marele avantaj al vizitei aici este perspectiva care se deschide asupra insulei și imaginea completă asupra „calderei”. Într-o zi fără ceață, cu vizibilitate maximă, cred că poate fi considerat summum-ul excursiei. Ce aș avea de reproșat acestei etape a excursiei, este durata prea mică acordată acestui obiectiv, de numai 15 minute. (acesta-i dezavantajul excursiilor în grup). Am semnalat acest lucru ghidei, dar nu cred că vor avea loc schimbări în viitor.

Următoarea etapă este vizita satului Megalochori. Ni se spune că înseamnă ”Satul cel mare”. Până acolo avem parte de alte informații. Locuitorii insulei, printre altele, se ocupă și de agricultură. Dar, singura cultură ce se practică este cea a viței de vie. Și se practică intens. Conform declarației ghidei, 65% din suprafața insulei este cultivată cu viță de vie, iar restul de 35% „este cultivată cu hoteluri”. Problema cea mare este că insula nu are surse de apă. Se adună apa de ploaie, dar plouă destul de rar. Ca urmare, butucii de viță cresc pe teren și sunt modelați astfel încât să capete forma unui coș, care să protejeze în centru ciorchinii. Ce mi se pare ciudat este că butucul stă pe rod numai vreo doi ani.

Ajungând la limita nordică a satului, suntem invitați la o plimbare pe jos. Urmează să parcurgem ulița principală până la limita sudică a acestuia, de unde ne va prelua autocarul. Deși „principală”, strada nu are mai mult de 3 m lățime și este destul de șerpuită. Cu toate acestea, este circulată de mașini sau motociclete. Așa că, din când în când, trebuie să ne lipim de ziduri ca să eliberăm carosabilul. Străzile laterale sunt chiar mai înguste. Ni se dă și explicația: o asemenea tramă stradală era mai ușor de apărat, sau mai greu de cucerit, în timpul atacurilor piraților. Partea amuzantă este că satul nu are adrese poștale. Fiecare locuință este identificată după forma și culoarea porții. Interesant, dar nu mi-ar place să fiu poștaș aici. Bineînțeles că, au urmat și niște poante, cu posibile întâmplări în cazul unui consum mai substanțial din produsul rezultat din fructele viței de vie.

Reveniți la autocar, ne îndreptăm în continuare către Situl arheologic Akrotiri. Aici, în epoca bronzului, a existat o localitate, incredibilă, pentru mine, ca nivel de cultură și civilizație pentru perioada respectivă. Aceasta a fost îngropată sub aproximativ 40 m de cenușă vulcanică la enorma erupție din 1627 înainte de Christos, care a dus la configurația actuală a arhipelagului. Aceeași erupție, dublată de cutremurele și tsunami-ul ce a urmat, a distrus și primele palate minoice, din cele trei amplasamente din insula Creta, conducând, în final, la decăderea și dispariția acestei civilizații.

Există tendința de comparație cu Pompei, cel îngropat de erupția Vezuviului, dar nu trebuie uitat că aceasta a avut loc cu peste un mileniu și jumătate mai târziu. Unii consideră acest loc ca fiind legendara Atlantidă a lui Platon, dar este puțin probabil ca aceasta să fi fost mai mult decât o legendă.

Deși săpăturile în zonă au început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grecii îl consideră ca descoperitor al locului pe profesorul Spyridon Marinatos care, în 1967, a început primele săpături sistematice. Săpăturile au continuat până în 1974, când profesorul moare în șantier. Varianta oficială, susținută și de ghidă, este că a murit de inimă. Totuși există ceva zvonuri care susțin că s-ar fi prăbușit un perete de construcție antică peste el. Cert este că, undeva în mijlocul amplasamentului, o mică cruce metalică marchează locul decesului. Săpăturile au fost întrerupte până în 2012, când au fost reluate, sub finanțarea magnatului rus Kaspersky, cel cu programul antivirus, care, vizitând amplasamentul, a fost atât de încântat, încât a decis să finanțeze cercetările ulterioare.

Zona cercetată până în prezent acoperă o suprafață de circa un hectar. Se estimează, însă, că aceasta nu reprezintă decât 3% din suprafața inițială a localității. Încă o cifră impresionantă raportată la perioada istorică. Întreaga suprafață este acoperită și închisă pe contur, pentru protecția artefactelor. Deși mai puțin elaborat decât cel de la Malia (al treilea palat minoic din Creta), acoperișul este solid, părând chiar supradimensionat. Mă întreb dacă nu cumva, stâlpii au afectat chiar și ruinele. Totuși, probabil că nu este nimic exagerat, deoarece acoperișul din 2005 s-a prăbușit, din senin, omorând un turist. Deși erau peste 120 de turiști în interior, nu au existat alte victime, și se pare că nici ruinele nu au avut de suferit. Amplasamentul a fost închis turiștilor până în 2012. Acesta a fost motivul pentru care nu l-am putut vizita în timpul primei mele excursii.

Șantierul are o formă relativ trapezoidală, cu baza mare spre sud. Intrarea este undeva spre colțul sud – vestic. Traseul de urmat este perfect determinat de platforme și pasarele de lemn, cu balustrade solide. Prima clădire ce ne iese în cale (”Xeste3”) este o clădire oficială. Ni se explică aceasta prin faptul că avem de-a face cu o zidărie din pietre fasonate, așezate perfect una peste alta. Având trei nivele, se estimează a fi fost o clădire de cult. Ipoteza este susținută de descoperirea aici a singurului obiect de aur găsit în acest loc, o mică statuetă reprezentând o varietate de capră sălbatică (ibex), considerat la rândul său obiect de cult.

Renumele amplasamentului, între altele, este dat de multitudinea de picturi de pe pereți, din numeroase clădiri excavate, picturi păstrate într-o formă excepțională, atât ca detalii, cât și coloristică. Partea proastă este că nici una din acestea nu mai este prezentă aici. Din motive de protecție au fost mutate, în principal în Muzeul de arheologie din Atena. Totuși, două dintre ele le-am întâlnit în Muzeul de arheologie din Heraclion. Copii ale acestor imagini sunt preluate și în logo-urile sau decorurile a numeroase hoteluri din insulă. Ghida ne prezintă câteva fotografii cu imagini ale acestora care, în afară de valoarea artistică, furnizează și informații privind modul de viață a locuitorilor. Spre exemplu, aflăm că fetele tinere se rădeau în cap și-și vopseau scalpul în albastru, în timp ce femeile mature purtau părul lung. ”Xeste3” este considerată cea mai amplă zonă de pereți pictați din întreaga perioadă preistorică.

Traseul de vizitare urmează apoi conturul amplasamentului, mergând spre est, și apoi spre nord. Din acest unghi se văd perfect multitudinea de stâlpi ce susțin acoperișul. La atenționarea ghidei, putem observa o tramă stradală ce delimitează o serie de pereți de locuințe. La un moment dat ne apar în față două trunchiuri de copac. Suntem atenționați că nu sunt reali. Lemnul, material organic, a fost distrus fie de temperatura lavei care l-a acoperit, fie de trecerea timpului. Ceea ce vedem este o masă plastică fluidă, turnată în golul rămas după dispariția materialului organic. Această metodă a fost folosită și pentru reconstrucția altor obiecte dispărute între timp.

După ce trecem de semnul ce marchează locul decesului profesorului Marinatos, ajungem în dreptul unei clădiri ce evidențiază în mod clar cele trei nivele pe care le-a avut. Este drept că acum grinzile și planșeele, inițial din lemn, în prezent sunt din beton. Se remarcă faptul că înălțimea fiecărui nivel este mică față de standardele noastre. Se explică aceasta prin statura relativ mică a locuitorilor. Poate fi și aceasta o dovadă că nu aceasta este Atlantida, unde locuitorii erau descriși ca fiind foarte înalți.

Urmează o zonă ce a constituit piața și depozitele „en gross”, (”Pithoi Storeroom”). Aceasta este evidențiată de o mulțime de vase de depozitare, unele încă întregi. Faptul că majoritatea aveau urme de alimente numai pe fund, conduce la concluzia că dezastrul a avut loc cândva la sfârșitul verii, înainte de culegerea recoltei și umplerea depozitului. Privită din spre vest, se remarcă o fereastră de mari dimensiuni ce pare a fi fost folosită pentru vânzare – cumpărare.

La vest de acest spațiu se află ”Casa Doamnelor”, denumită astfel datorită numeroaselor imagini de femei din frescele găsite pe pereții acesteia. De data aceasta avem de-a face cu o clădire de interes privat, căci zidăria este realizată din bolovani de dimensiuni diferite, nefasonați. Se observă că zidurile exterioare sunt mai groase decât cele interioare, în vederea păstrării unor temperaturi rezonabile în casă.

Ceva mai la sud de aceasta este ”Casa Vestică”, și ea renumită pentru frescele găsite aici. Dar casa mai are o particularitate: aici a fost descoperită și o toaletă, unde se identifică perfect scaunul de WC. Interesant este faptul că aceasta este amplasată la etaj, dar dispune de conducte de scurgere către rețeaua de canalizare din stradă. Pe lângă ”Casa Vestică” putem coborî de pe pasarela de vizitare la nivelul străzii arhaice, în ceea ce se cheamă ”Piața triunghiulară”. Aici putem admira fațada casei, unde ferestrele și ușile au fost bordate cu grinzi din beton, vopsite în culoarea lemnului.

Într-o altă clădire din ”Piața triunghiulară” se vede perfect o scară de piatră pentru accesul la etaj. Numai că toate treptele sunt, practic, „fracturate”. Se consideră că erupția a fost precedată de unul sau mai multe cutremure puternice. Alertați de acestea, având și experiența unor dezastre anterioare, se pare că locuitorii, cu cățel și cu purcel, s-au îmbarcat pe vasele din portul din apropiere, părăsind insula. Așa se explică de ce aici, spre deosebire de Pompei, nu au fost găsite corpuri umane sau de animale. Dar, se crede că nici așa nu a scăpat nimeni, valul uriaș scufundând toate corăbiile. De aceea nu există nici o dată, nici un document, nici o povestioară sau legendă, care să prezinte ce s-a întâmplat atunci.

În drum spre ieșire trecem și pe lângă două paturi de copii, reconstruite prin metoda turnării plasticului topit. Nu știu de ce sunt considerate a fi pentru copii, căci mie îmi par destul de mari, și abia ni se spusese că locuitorii nu erau foarte înalți.

La ieșire remarc faptul că în timpul vizitei noastre, nu am fost conduși pe toate pasarelele construite pentru vizitatori. Un alt dezavantaj al vizitelor în grup, atenuat, însă, de mulțimea informațiilor furnizate de ghidă.

Următoarea destinație este ”Plaja Roșie”. Spre regretul meu este, practic, numai „o trecere pe la nas” a unui obiectiv de referință de pe insulă. Parcarea, foarte aglomerată, este undeva departe de plajă, și se parcurge pe jos un drum destul de accidentat. Noi mergem numai până la jumătatea lui, partea cea mai ușoară, și suntem invitați să admirăm plaja de la depărtare. Adevărul este că, de la această distanță, nu rămân foarte impresionat. Plaja este destul de mică și îngustă și nu pare a fi amenajată. Amplasată sub un versant de câteva zeci de metri înălțime, și orientată oarecum spre vest, nu cred că are prea mult soare dimineața. În plus, nici nu pare foarte roșie. Oarecum roșu este versantul ce o străjuiește, și nici acesta în totalitate. Mai interesantă pare a fi apa, ce pare a fi și ea roșie. Nu îmi dau seama dacă e vorba de nisipul de pe fund, sau reflexia versantului. Nu neg, însă, că poate aș fi avut o altă impresie dacă ajungeam până acolo.

Timpul de odihnă și masa de prânz îl vom petrece la ”Plaja Neagră”. Deși există o plajă neagră și în Kamari, în excursia noastră are acest nume plaja care începe la Perissa și continuă peste 3.50 km spre sud – vest. Noi ne oprim la Perivolos, prima localitate după Perissa, la un restaurant unde ghida are oarece relații și interese. Avem o oră și jumătate timp la dispoziție pentru masă și/sau baie în mare. Ni se pune condiția, însă, ca la urcarea în autocar, să fim perfect uscați. Pe noi nu ne interesează masa, fiind pregătiți cu niște sandviciuri de acasă, iar o baie în mare făcută pe fugă, și mai puțin. Așa că, pentru început beau o bere la restaurantul ghidei dar, „Scump doamnă, scump”. La nici 100 m depărtare de restaurant găsesc aceeași bere la exact jumătate de preț.

Ultimul obiectiv în comun al excursiei este vizita la Crama ”Santo Wines”. Având în vedere suprafața cultivată cu viță de vie, nu este de mirare numărul mare de ”Muzee ale vinului”, care te îmbie aproape la fiecare km de șosea. Dar, probabil, cea aleasă pentru noi este cea mai mare de pe insulă. Este practic o „cooperativă”, înființată în 1947 care, astăzi, are peste 1200 membrii, atât de pe Thira, cât și de pe Thirassia. Producția a ajuns la circa 4000 tone/an și este destinată atât consumului intern, cât și exportului. Este vizitată de peste 400000 de turiști anual. Amplasată la partea superioară a „calderei”, undeva deasupra portului Athinos, s-a beneficiat de terenul în pantă pentru a asigura curgerea gravitațională între etapele procesului tehnologic. Aici suntem preluați de un ghid din cadrul cramei, care ne face o prezentare a acesteia și apoi ne plimbă în lungul etapelor de producție. Nu insist prea mult asupra acestora, întrucât toată lumea aștepta etapa următoare a vizitei. Este de remarcat, ca o laudă, curățenia perfectă de peste tot și faptul că toate recipientele și conductele sunt din oțel inoxidabil. Rămân surprins de zona de maturare. Funcție de calitate și destinatar, aceasta se face fie în recipiente din oțel inoxidabil, fie în butoaie de stejar. Acestea sunt inscripționate atât cu anul producției, soiul de vin, cât și cu locul unde trebuie să ajungă.

Punctul culminant al acestei etape este degustarea Suntem conduși într-o sală cu mese, suficient de mare cât să primească vreo trei grupuri cât al nostru. Mai găsim aici un grup, dar avem locurile noastre rezervate. Ni se face, apoi, o prezentare a celor trei sortimente de vin ce le vom primi, iar ghidul local ține un toast în cinstea vinului. Sunt două sortimente albe, seci, și unul roșu, dulce. Nu sunt specialist în vinuri, dar le prefer pe cele albe. Cel roșu este prea dulce. După degustare, pentru a ieși din sală, bineînțeles că trebuie să trecem prin magazinul cramei. Găsim aici și vinurile supuse degustării. Dacă plecasem cu ideea că vom cumpăra o sticlă, văzând prețurile, de circa 20 euro pe sticlă, renunțăm. Ieșim însă pe o terasă care oferă o imagine splendidă asupra „calderei”. Aici există și o zonă, cu acces restricționat, unde se organizează sărbătorirea a unora din cele peste 300 de nunți pe care cupluri de turiști din întreaga lume vin să le celebreze aici anual.

După acest moment, grupul inițial începe să se disperseze, ultimul obiectiv al zilei, apus de soare la Oia, fiind opțional. Ca urmare, mergând spre nord, prin diverse stațiuni, în fața a diverse hoteluri, coboară grupuri mai mari sau mai mici. Printre cei care ne părăsesc este și ghida. Oare este normal?

Noi ajungem la Oia destul de devreme față de ora apusului. Așa că avem timp să vizităm biserica închinată Sfintei Fecioare Maria și principala uliță (nu pot să-i zic stradă) comercială. Apoi, având experiența anterioară privind aglomerația în locurile de privire a apusului, încercăm să ne găsim din timp un loc convenabil.

Șansa ne surâde și de data asta. Undeva la limita vestică a localității, chiar înainte de a se termina zona de faleză construită, o doamnă, auzindu-ne vorbind românește, ne invită la o cafea grecească în micul ei magazin. O cheamă Cristina, artist plastic, este din Brăila, și s-a stabilit de 20 de ani în Grecia. Iarna locuiește în Atena, iar vara se ocupă de ”Micul magazin simpatic de sub moara de vânt”. Lucrează aici împreună cu fiica ei, studentă în Atena la (cred) conservator. Magazinul este un fel de artizanat, dar care oferă și câteva servicii: tatuaje temporare sau împletire de codițe a firelor de păr de pe cap cu fire textile. Deși ora este relativ târzie, acceptăm invitația la cafea, și nu avem ce regreta. A fost excelentă. Pentru orice eventualitate însă, am dublat-o cu o bere. În schimb, ne-am ales cu două scaune pe o terasă, lângă un parapet, cu o vedere perfectă spre apus. Mulțumim, doamnă Cristina! . Ceva mai jos de noi, pe aleea pietonală, înghesuiala era la cote maxime. Între timp, am mai schimbat ceva impresii despre condițiile de viață și muncă din Grecia, care nu sunt deloc roze.

Apusul în sine s-a derulat la fel ca data trecută. Schimbările de culoare a luminii sau coborârea discului solar din ce în ce mai jos sau derulat după același ritual. Singura diferență a fost că, de data aceasta, soarele nu s-a mai scufundat direct în mare, ci a apus în spatele unei perdele de nori, formată la orizont.

Un aspect deosebit față de data trecută este că pot vedea acum la nivelul mării. Și remarc faptul că, pe mare, sub Oia, s-au adunat o mulțime de vase, de toate tipurile și mărimile, cu vele sau fără, ce se înghesuiau și ele pentru o poziție mai bună, să ofere turiștilor unghiul optim pentru a vedea apusul. O asemenea excursie ne oferea și reprezentanta locală a agenției din România, dar la un preț prohibitiv pentru noi (150 euro/persoană).

După apus, la indicațiile doamnei Cristina, alegem un drum care, în câteva minute, ne scoate direct în parcarea unde eram așteptați. Aici suntem repartizați într-un alt autocar care ne duce, fără escală, la Kamari. Ajungând la hotel, am încheiat astfel una din cele mai frumoase zile ale sejurului nostru în Santorini.

---

VIZUALIZĂRI: 5823 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI