Păltiniş - Am mai fost o dată acolo

TIPĂREȘTE

Păltinişul nu face parte din categoria locurilor care să mă atragă. Aş spune chiar că se situează la polul opus, o locaţie în care nu merg decât dacă e musai, cel mai elocvent exemplu fiind întâlniriea AFA organizată anul trecut în martie.

      De data aceasta am ajuns la munte împreună cu grupul de drumeţi din dorinţa de a ne alătura lui Teo, consecvent tradiţiei sale de a sărbători ziua de 2 ianuarie cu o plimbare prin Munţii Cindrelului.

      După voia bună şi dansurile “fără număr” ce au caracterizat petrecerea dintre ani, o treime dintre participanţi am schimbat ţinuta de gală cu cea de drumeţie şi urma să ne dăm întâlnire la ora 8 pentru a ne încolona şi demara spre Păltiniş, ora fiind aleasă destul de matinal datorită faptului că numărul redus de locuri de parcare din staţiune va fi o problemă pentru cei ce vor ajunge mai târziu.

       Numai că la ora stabilită vreo doi dintre noi dormeam buştean (citiţi cu atenţie conjugarea verbului!), cufundaţi într-un somn cum de multă vreme nu am mai prins…

      Şi, uite, aşa începem anul cu o bilă neagră dar, din fericire, incidentul nu a afectat buna dispoziţie a trupei.

      După 5 zile în care ceaţa sau norii plumburii nu s-au dat deoparte pentru a ne lua necesarul de vitamină D, odată porniţi la drum observăm cum la mica depărtare de Mediaş soarele începe să străpungă pâcla şi să deseneze contururi luminoase pe câmpurile încă îngheţate.

      Trecem destul de repede printr-un Sibiu încă amorţit de petrecerile din ajun, lăsăm în spate Pădurea Dumbrava pentru a ajunge într-un Răşinari dovadă extrem de clară a lucrului de mântuială depus de autorităţile locale ce se fălesc cu frumuseţea zonelor pe care le conduc.

Şofatul prin jumătate de sat reprezintă un chin atât pentru şofer cât şi maşină, drumul strâmt, parcarea haotică, gropile, gurile de canal şi şanturile transversale prost astupate ţin de (in) competenţa primarului şi nu mai stă în puterea naturii a le coafa. 

      Pe măsură ce drumul urcă, stratul de zăpadă creşte şi estompează treptat nemulţumirea asta. Înainte de a intra în Păltiniş totul în jur e acoperit de un cearşaf alb, imaculat iar cerul îi dă replica cu un albastru de senzaţie.

      Puţină nostalgie îşi face locul în simţămintele mele în momentul în care trecem prin faţa Pensiunii Casi, crâmpeie din week-end-ul petrecut acolo cu AFA-iştii ridicându-se la suprafaţă.

      În imediata apropiere, de fapt peste drum, parcarea de la Arena Platoş e deja plină iar pe pârtie gălăgie.

      Înaintăm cu o oarecare strângere de inimă spre parcarea avută în vedere încă de acasă, iar odată ajunşi acolo găsim libere 4 locuri, exact numărul ce reprezintă componenţa de autoturisme din cârdul nostru rutier.

      Pregătirile campaniei de cucerire a Vârfului Bătrâna durează vreo 20 minute, logistica şi echipamentul diferă de la un pluton la altul (a se citi „familie” , subdiviziunile noastre de atac) precum şi vârsta combatanţilor, de la recruţi adolescentini la rezervişti sadea.

      Sună goarna şi pornim cavalcada. În ritm de melc, cu un prim popas după 20 metri. Pentru poze, întru amintirea postumă a eroilor participanţi la expediţie. 

Apoi, întâiul obstacol natural – o coborâre scurtă şi mai abruptă pe potecă – produce primele îngrijorări privitoare la îndeplinirea cu succes a misiunii, de vreme ce unii dintre infanterişti parcurg această porţiune pe turul pantalonilor iar alţii spijiniţi în beţe de firmă sau toiage improvizate ad-hoc.

Războiul e lung, chiar dacă ai pierdut bătălia ai timp să îţi revii şi să pui la pământ duşmanul. Deşi prima oară ai ajuns tu de ai dat cu fesele de pământ… 

Traseul foarte bine marcat şi cu excelentă vizibilitate ne conduce printre brazi pe a căror crengi zăpada stă într-un echilibru precar, gata-gata să se prăbuşească peste mărşăluitori, versiune a capcanei gândite de inamic.

Partea de echilibristică încotoşmănit peste copacul lungit de pe un mal pe altul al pârâiaşului zglobiu consemnează un test trecut cu brio de toţi, dovadă vie a faptului că putem nădăjdui la victoria finală.

Ca marii strategi de arme, ulterior unui succes căpetenia acordă un stimulent oştirii. În cazul de faţă o pauză scurtă de servire ceai cald din termos, fructe confiate şi ce se mai găseşte uşor de înfulecat în raniţa fiecăruia.

Nu s-a auzit nimeni care să fi dat acolo peste bastonul de mareşal…

Înaintăm prin codrul des preţ de alte câteva minute, apoi ieşim în câmp deschis, moment în care disciplina cazonă este aruncată în zăpadă. La fel şi unii dintre combatanţi, mai ales răcanii tineri care se întind pe plapuma albă şi se poziţionează în felurite ipostaze dedicate Instagramului.

Priveliştile te farmecă, oboseala se mai atenuează, aidoma şi îngrijorării izvorâte din panta ce se întinde abruptă şi în urcare înaintea noastră.

Încolonaţi în şir indian urcăm fiecare în ritmul lui, fiinţe miniaturale în acest splendid tablou de iarnă.

Îndemnuri la scurte pauze de odihnă se aud tot mai des iar alianţele ad-hoc încheiate între vecini de marş dau naştere repaosurilor scăpate de sub control.

Trupa se regrupează la la prima culme mai acătării cucerită şi înainte de a ataca reduta cea mare ce se zăreşte profilată pe cerul de un albastru ireal, brăzdat doar de dârele lăsate în urmă de avioanele care cară pasagerii pe culoarele de zbor bine definite.

E timpul ca armata să servească prânzul. Cum popota nu prea avea cum să fie amenajată aici iar marmidele cam greu de tras prin zăpadă, biscuiţii cu ovăz “ce îi găseşti doar la Senic” ori cei rotunzi cu unt – exclusiv pe rafturile de la Lidl – constituie primul fel, cel secund luând înfăţişarea şi gustul checului de legume, bine păstrat în staniol.

Acum, în jurnalul de luptă, nu ştiu a vă relata dacă avansarea greoaie ce urmează se datorează mesei copioase ori doar a terenului plin de capcane amenajate de inamic.

Cert e că asaltul final ne descumpăneşte niţel. Dispare poteca bătătorită cât de cât iar cei din prima linie ne aflăm în impas. Încercăm o împresurare prin dreapta şi ne pomenim că ne afundăm în zăpadă până la genunchi iar înaintarea presupune eforturi serioase. Pe lângă faptul că neaua se strecoară în ghete şi pe sub pantaloni.

Cei rămaşi în spate păşesc pe urmele noastre. La figurat dar şi la propriu, paşii lor fiind rânduiţi cu atenţie pe urmele proaspete lăsate de noi.

Şi începe hazul, distracţia, chiotele şi veselia care dau de gol prezenţa noastră pe platoul montan. Noroc că duşmanul era prea ocupat cu altceva. Probabil cu odihna ce a urmat banchetului de sfârşit de an…

Cum cei din faţă aveam o înălţime de la 1,70 m în sus, clar că şi paşii noştri aveau o distanţă între ei raportată la aceasta. Infanteria uşoară din spate, cu staturi mai scunde, nu poate ţine distanţa şi încep prăbuşirile în nămeţi. Pe burtă, în genunchi sau chiar pe spate din cauza pierderii echilibrului, ariergarda cade precum muştele şi suntem nevoiţi a ne regrupa.

Cercetaşii identifică un culoar optim de avansare, pe linia tufelor de bujori de munte care nu lasă bocancul să se afunde prea mult, astfel că mărşăluim asiduu spre izbânda finală.

La apelul de pe ultima baricadă - pietroiul în care era înfipt indicatorul cu Vârful Bătrâna şi altitudinea sa - suntem toţi 23 oşteni, nu am suferit nicio pierdere.

Transformat pe loc într-un steag de luptă capturat de la inamic, indicatorul montan devine subiect de fotografiat pentru fiecare pluton.

Panorama de aici este demenţială, dacă îmi permiteţi folosirea acestui adjectiv descriptiv. Cu o privelişte de 360 grade din care mai mult de jumătate acoperită de omăt lucios pe care razele soarelui parcă se dau pe derdeluş, cu crestele înzăpezite ale Munţilor Făgăraş în stânga şi cu Apusenii hăt departe în partea opusă îţi vine să rămâi acolo, pe baricade, încă mult timp.

Am în faţă unul dintre cele mai frumoase peisaje montane de iarnă iar în faţa acestuia constat că adversitatea resimţită faţă de Păltiniş începe a păli.

Mă desprind greu din locul în care imensitatea albă m-a ţinut captiv minute bune, netulburat nici de hărmălaia din jur, expresie a acelui puseu de adrenalină pe care ţi-l dă succesul şi plăcerea de a-l împărtăşi şi comenta cu ai tăi camarazi. 

După o baie de soare, fotografii, împărtăşiri de impresii şi conectare cu natura pură, purcedem la coborâre, unul dintre soldaţi fiind preluat de brancardieri – a se citi un snowmobil de ocazie – datorită imposibilităţii de a continua marşul cu un pinten crescut în călcâi.

Ameţiţi doar de succes – nu a fost efectuată nicio percheziţie corporală la plecare şi cu mâna pe inimă afirm că nu am avut în rândul nostru niciun contrabandist cu alcool – unii se împiedică din nou prin nămeţi, alţii desenează inimioare sau îşi scrijelesc numele (sau dragostea!?) pe un petec din imensitatea albă.

Intrarea în pădure survine destul de repede iar de aici până la final parcurgem traseul într-un décor de basm creionat de brazi ninşi şi poteci şerpuind lin pe sub aceştia.

Într-o mică poieniţă se află o cabană pe a cărei terasă sfârâie un grătar trimiţând miasme de mâncăruri mai consistente decât biscuiţii noştri iar în imediata ei vecinătate dăm de două stâni din ale căror ţurţuri atârnaţi de streaşini se preling picături cristaline de apă.

Reîntoarcerea în cazarmă, locul de parcare adică, are loc treptat, în grupuri mici potrivit rezistenţei fizice sau afinităţilor personale iar cei dintâi ajunşi pregătesc o cina festivă la portbagaj, cu resturi de la Revelion. 

Ne înfruptăm cu crenvurşti, chiftele, şniţele, cârnaţi dar şi dintr-o imensă cutie de delicioase prăjituri, aşa cum stă bine unor bravi şi victorioşi cuceritori de redute montane.

Toată oştirea e binedispusă, mândră că a reuşit să parcurgă în 5 ore şi jumătate întregul traseu de 12 kilometri, cu o diferenţă de nivel de 500 metri. Se resimte o uşoară oboseală în gambele unora dintre cei care se aşteptau doar la o plimbare de dezmorţire prin jurul staţiunii şi nu la un marş forţat prin zăpadă. 

Vedem mâine cum se va prezenta infirmeria😌…

Toată povestea mea s-a dorit a fi descrierea traseului ce porneşte din Păltiniş, urcă la Vârful Bătrâna şi revine în staţiune prin Poiana Onceşti. 

Unul care poate reprezenta – mai ales vara – o plăcută drumeţie de câteva ceasuri ce poate fi prelungită, în măsura posibilităţilor fiecăruia, până spre Vârful Cindrelul. Primăvara în acest areal ai ocazia să admiri suprafeţe imense de bujori sălbatici.  

      Am ajuns la Vârful Bătrâna. La anul poate ne duceTeo spre ceva mai tânăr… 

      Până atunci, urmează focul de tabară din ziua de Bobotează. În acea zi vom fi deja trecuţi în rezervă şi se dă dezlegare la vin fiert😜…

---

VIZUALIZĂRI: 423 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI