Cu capul în nori la 4693 metri

TIPĂREȘTE

După ce am fost la granița Indiei cu Pakistan unde se desfășoară zi de zi un spectacol foarte drăguț și faimos a venit timpul să ajungem si la o altă graniță, a Pakistanului cu vecina China. Această graniță este și ea foarte spectaculoasă, dar din cu totul alt motiv ca precedenta. Pasul Khunjerab unde se află acest punct de graniță este cel mai înalt punct de trecere a frontierei internaționale pavate din lume și cel mai înalt punct de pe autostrada Karakorum.

Ei bine din acest motiv am vrut să ajungem și acolo. Mai sus de 3000 de metri nu am fost niciodată, evident exceptând zborurile cu avionul, așa că eram foarte curios cum va reacționa organismul. Deja aveam o tuse păcătoasă. Ori de la altitudine ori de la praful din zonă. Nici nu știu. Cert este că mai am din când în când crize astmatice, dar doar în momentul când este un mediu favorizând.

De la Karimabad din valea Hunza până la granița cu China aveam de parcurs un drum lung de vreo sută de kilometri, drum prin munți cu multe serpentine așa că am fost nevoiți să plecăm de dimineață.

Prima oprire pe care am făcut-o a fost în apropiere de satul Passu unde se era o priveliște impresionantă asupra munților din zonă. De altfel zona mai este numită ca și catedrala munților, datorită frumuseții deosebite. Evident că am făcut în această zonă o mulțime de poze.

Tot aici în apropiere de sătucul Passu se află ghețarul cu același nume care este legat de ghețarul Batura unul din cei mai mari ghețari nepolari din lume, situat chiar pe locul șapte în acest clasament. O să vedeți în albumul foto ce poze spectaculoase am făcut aici, unele dintre ele cu ajutorul dronei ghidate de ghidul nostru, ce ghidușie! ; -)

Drumul urca pe serpentine spectaculoase. Următoarea oprire am avut-o în orășelul Sost, ultimul de pe autostrada Karakorum înainte de granița cu Pakistan. Aici am făcut ultimele cumpărături. Acest orășel situat la altitudinea de 2800 metri este ultima așezare din Pakistan. Mai aveam de parcurs aproximativ 80 de kilometri, cam o oră jumate cu mașina

Evident aici este și un punct de control militarizat de care am trecut ca de fiecare dată fără probleme.

Într-un final am intrat în Khunjerab National Park. Acet parc național este situat în regiunea autonomă Gilgit Baltistan. Parcul Național Khunjerab este al treilea parc național ca mărime din Pakistan. Parcul Național Khunjerab a fost înființat în primul rând ca un mijloc de a proteja oile supranumite Marco Polo. Oile Marco Polo se disting mai ales prin dimensiunile lor mari și coarnele spiralate.

Evident în acest areal sălbatic protejat se găsesc multe animale sălbatice din care se distinge leopardul de zăpadă, un mamifer foarte rar și foarte greu de zărit. In afară de leopardul de zăpadă și oaia Marco Polo aici se mai pot observa lupul tibetan de Himalaya, Ursul brun de Himalaya, oaia albastră sau vulturul. Asta în afară de mici marmote jucăușe, de iepuri ori diverse specii de rozătoare.

Dintre toate aceste animale simpatice nu am zărit decât o mulțime de marmote jucăușe, foarte rapide și greu de prins în poze. Am prins și eu una dar de la depărtare.

Prinși în spectacolul marmotelor, vrăjiți de peisajele înconjurătoare nici nu am știu când a trecut timpul și am ajuns la Pak Border, granița Chinei cu Pakistanul de la mare altitudine.

Dat fiind că am urcat cu mașina destul de rapid de la 2500 de metri altitudine până la 4700 metri fără o acomodare anterioară, trebuia să avem mare grijă. Nu este deloc de joacă. Altitudinea ridicată este foarte periculoasă pentru sănătate. Trebuia să ne mișcam încet, fără mișcări bruște și să nu stăm mai mult de un sfert de oră-30 de minute la această altitudine. Trebuia să coborâm rapid. Doar că socoteala de –acasă nu se potrivește cu cea din târg. Unul din grup s-a dus undeva departe să vadă o turmă de iaci. Așa de voie de nevoie a trebuit să așteptăm o oră până s-a întors. Eu cu tusea mea, alții cu dureri de cefalee și cu amețeli. Nu este ceva foarte plăcut.

Aici am făcut o mulțime de poze doar de pe partea pakistaneză. Partea chinezească era ferecată cu lacăt din pricină de Covid bătul-ar boala!!! Așa că ne-am pozat cu grănicerii și am socializat cu o mână de turiști occidentali de ce s-au nimerit prin zonă, un japonez, un american, o englezoaică și doi nemți, fiecare dintre ei veniți separat.

Pasul Khunjerab este cel mai înalt punct de trecere a frontierei internaționale pavate din lume și cel mai înalt punct de pe autostrada Karakorum. Drumul de peste trecere a fost finalizat în 1982 și a înlocuit pasurile neasfaltate Mintaka și Kilik ca pasaj principal prin lanțul Karakorum. Alegerea pasului Khunjerab pentru autostrada Karakorum a fost decisă în 1966: China, invocând faptul că Mintaka ar fi mai susceptibil la atacuri aeriene, a recomandat pasul Khunjerab mai abrupt.

Într-un final s-a întors și amicul iubitor de iaci și am coborât spre meleaguri mai prietenoase cu tensiunea noastră. Nu e de joacă la o asemenea altitudine, fără o aclimatizare temeinică.

A urmat lungul drum spre casă, de fapt spre Valea Hunza locul unde eram cazați. Doar că până acolo am mai avut parte de o atracție pe gustul nostru aventurier. Am oprit într-un loc special amenajat pentru a experimenta un pod pietonal local, care face legătura spre un sat izolat și care este parcurs zilnic de localnici. Pentru a avea acces pe acest pod suspendat lung de câteve sute de metri a trebuit să plătim întâi o taxă de acces, băieților care se ocupă de întreținerea acestuia.

Podul suspendat Hussaini este cunoscut ca cel mai periculos pod din lume. E drept că pentru mine este doar unul din multele poduri periculoase care le-am văzut prin zonă. Probabil acesta este doar cel mai celebru fiind cel mai vizitat.

„Într-o lume a zborurilor spațiale comerciale și a zborului cu jet supersonic, poate fi ușor să uiți cât de greu poate fi să traversezi anumite părți ale acestei planete.

Dar cei care locuiesc în regiunea Gilgit-Baltistan din nordul Pakistanului au fost tăiați de restul Pakistanului până în 1978 din cauza terenului muntoasă și a lipsei de drumuri. Puteai lua un avion mic, dar acesta era rezervat doar celor mai bogați cetățeni.

Pentru toți ceilalți, singura modalitate de a călători era să treacă prin trecători montane până la Rawalpindi. În 1978, autostrada Karakorum a fost finalizată și regiunea a fost conectată, dar călătoriile între regiuni rămân la fel de dificile ca acum 100 de ani.

Aspectele regulate ale călătoriei prin această regiune includ podurile de cablu și scânduri care traversează pâraiele și râurile montane din nordul Pakistanului. Printre acestea se numără Podul suspendat Hussaini, care traversează Lacul Borit din Hunza de Sus. Acest pod de frânghie este atât lung, cât și prost întreținut. Multe scânduri lipsesc, iar vânturile puternice zguduie podul când îl traversezi. În prezent, există un singur pod suspendat care leagă satul Hussaini de Zarabad (situat peste râul Hunza) Cu toate acestea, în ciuda aspectului său periculos, Hussaini este un pod relativ sigur și a devenit una dintre cele mai căutate atracții turistice, drumeții punându-și la încercare nervii în timp ce își parcurg cu atenție drumul.” – cam asta este ceea ce am citit anterior despre acest pod într-un ghid turistic.

Evident că l-am traversat și noi cu mare grijă! Era situat cam la 10 metri distanță de apele învolburate ale râului. Treptele erau intermitente, una da, una ba, dar aveai cabluri groase de oțel de care să te ții. Unii dintre localnici îl traversau fluierând cu mâna în buzunar, eu am ales să fiu mai precaut și mă țineam cu o mână și chair cu amândouă de cablurile de oțel. Evident nu era un pod fix, se balansa sub pașii noștri, dar și datorită vântului din zonă, dar traversat cu mare atenție nu mi s-a mai părut așa de periculos.

Cam asta a fost ultima noastră zi din regiune Gilgit Baltistan. Urma să schimbăm locația spre alți munți spectaculoși, munții Himalaya.

înconjurați de asemenea peisaje nu aveam cum să nu fim mulțumiți.

am fost super încântați de această zi plină de noi aventuri.

---

VIZUALIZĂRI: 323 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI