Cascada Cailor, toamna

TIPĂREȘTE

Ultima peregrinare turistica din toamna aceasta cu amicii naturii din Reghin, s-a petrecut intr-o frumoasa duminica de octombrie, cand natura e fascinanta, poate a fost cea mai reusita excursie a noastra, dovada ca s-au primit solicitari pentru repetarea ei, cu alti turisti, dar vremea s-a stricat brusc (un val de aer rece, insotit de ninsoare a invadat tara), iar telescaunul de la Complexul turistic Borsa si pana pe platoul Cascadei Cailor, nu fuctiona.

La drum

Am pornit ca de obicei, dimineata devreme, c-un autocar, “full”. Traseul cel mai scurt si direct masoara 153 de Km, si e urmatorul: Reghin-Teaca-Bistrita-Nasaud-Salva-Sacel-Moisei-Borsa. Dupa un scurt popas la un han chiar la intrarea in judetul Maramures, urmatotul il facem la Manastirea Moisei. Pana la Moisei, am strabatut o parte din frumosul “pas” Salva-Viseu, care a fost creat, alaturi de pasul “Bumbesti-Livezeni”, in anii comunismului (1948) prin munca patriotica, mai tineti minte? “Hei rup, hei rup, hei rup, bum! Cad stanci de fier, in lupta dusa de brigadieri” (youtube). Acei tineri brigadieri, dupa ce-au muncit acolo o vreme, doar pentru “cazare si masa”, primeau o diploma, care era ca un fel de “pasaport de buna purtare, atasament si integrare” fata de regimului care tocmai se instaurase.

Manastirea Moisei

Este situata in satul Moisei, intr-un frumos decor, pe un platou inverzit, loc in care e multa liniste si flori, unde timpul pare ca s-a oprit in loc din mersul lui tot mai grabit, unde aerul e limpede si curat, si unde in fiecare duminica se aude cate o slujba la care se-aduna tot satul, sat in care, amintirea retragerii unui imperiu muribund, a lasat amprente adanci in memoria colectiva. N-am dezvoltat subiectul “casei albastre”, pe langa care am trecut ca fulgerul, loc in care s-a petrecut “masacrarea multor sateni din Moisei”, gasiti relatarea pe internet, n-am vrut sa stric dispozitia generala, intr-o excursie atat de frumoasa in care am pornit pentru a ne incarca bateriile, numai cu elemente pozitive. Satul Moisei e situat la poalele muntelui Rodna, ce depaseste 2000 de metri, intre orasele Borsa la 10 km si Viseu de Sus la 7 km, pe soseaua nationala ce leaga Sighetu Marmatiei de Bucovina prin pasul Prislop.

Am intrat in curtea manastirii, era slujba duminicala, care o auzeai si prin megafon, era lume multa, o zi insorita, satenii stateau si pe bancutele din incinta bisericii. Stiam din anii trecuti ca acestia vin la slujba de duminica, imbracati in hainele lor minunate, tesute in alb, rosu si negru. Am inceput sa le caut. Dar Maramu’, nu mai e ce-a fost. De-abia am gasit in usa bisericii manastirii, doua maramuresence, imbracate in constume traditionale. A fost o vreme cand maramuresenii mergeau si la munca campului sau la padure in aceste vesminte traditionale. Dar azi, blugii s-au dovedit a fi mai puternici decat traditia.

Manastirea Moisei a fost de-a lungul timpului o adevarata scoala bisericeasca, unde tinerii invatau sa scrie si sa citeasca sau sa picteze. De aici a aparut o generatie de calugari talentati, care pictau icoane sau chiar biserici. Aici functiona si o scoala de initirea a viitorilor preoti sau cantareti bisericesti.

Borsa

Intram in Borsa, ne indreptam spre Complexul turistic Borsa, bine indicat printr-un panou. Borsa e o localitate lunga, lunga, cu magazine moderne, intalnim mini si supermarketuri. Ce mai, in aceasta parte a Maramuresului, Borsa e fruntea! La un moment dat ne opreste o lunga coloana de masini. Nimeni nu stie de ce. Asteptam cale de vreo 20 de minute si aflam motivul. Trecea o imensa turma de oi, ce ocupa intreaga sosea. In spatele ei, la pas, inainta, o alta coloana de masini. Reusim sa trecem si sa ajungem cu bine, devreme, la Complexul turistic Borsa. Poposim o vreme pe terasa hotelului “Cerbul”, in spatele caruia se afla casa de bilete pentru a urca cu telescaunul la platoul ce duce la Cascada Cailor.

Un bilet adult, pentru un dus, e 10 lei, “dus-intors e 20 de lei”. Programul telescaunului, 9-18. Unii iau numai “dus”, pentru ca o parte din farmecul acestei excursii, este si acela, de a cobori de la cascada, prin padure, de-a lungul Paraului Cailor. Unii vor urca cu telescaunul, altii o vor porni pe jos. E-o urcare, destul de abrupta, de 3 km, pana la un platou, de unde telescaunul nu merge mai departe, plus inca 2 Km de plimbare usoara printr-o padure deasa de conifere, pana la cascada. Anul acesta e unul secetos, ne apropiem de cascada si e liniste, de obicei vuietul apei cascadei, ce se pravale de la 100 de metri inaltime, il auzeam inca din padure, fara a vedea cascada. In acest an, firul apei e mai subtire, iar in aval de cascada, Paraul Cailor, a secat. Cascada Cailor e cea mai inalta cascada din tara.

Legenda ei, trasmisa prin generatii, ne spune ca in Lacul Cailor, aflat pe o culme, desasupra caderii de apa ce se pravale peste Piatra Rea, formand suvoaiele cascadei, se adapau caii borsenilor. Inca din vremuri imemoriale, mult inainte de revolutia industriala, borsenii care lucrau la padure sau cei ce se ocupau de cresterea animalelor, carau bustenii din padure cu caii. Dupa o zi de munca grea, seara, caii borsenilor veneau si se adapau in Lacul Cailor. Dar zona e intesata de ursi, si cativa dintre ei, satui de atata dieta vegetariana, formata doar din zmeura si mure, pofteau la un meniu mai bogat, mai proteic. Astfel incat, intr-o zi, cativa ursi au lansat un atac prin invaluire. Unii cai au reusit sa scape, dar 15 dintre ei, s-au speriat grozav si-au cazut in gol. Pentru ursi, aceasta cascada a fost o binecuvantare. S-au ospatat regeste. Apoi, cu 4 degete de slanina sub piele, s-au retras fericiti la hibernat.

Langa cascada am ramas multa vreme. Cascada e imprsionanta chiar si-acum cand debitul ei e mai mic. Nu-i vezi capatul de sus, decat de la distanta. Prea mult nu te poti apropia de ea, pentru ca apa cade cu putere peste stanci si se-mprastie. Poti sa te alegi c-un dus rece. Facem zeci de fotografii. In fine gasim un loc unde, la un anume nivel, mergand din piatra-n piatra, cascada curge chiar langa noi si nu improasca.

Dupa ce ne-am saturat de-atata frumusete, am pornit-o inapoi, spre Complexul Borsa, pe doua cai: unii cu telescaunul, care-n 10 minute te coboara pe calea aerului pana la Hotelul “Cerbul” sau, cei mai multi, pe jos, de-a lungul albiei Paraului Cailor. Totul, pe-aici poarta numele cailor: Lacul Cailor, Cascada cailor, Paraul Cailor. Coborarea iti ia cam o ora. Acuma, ce sa va zic? Daca cascada a fost frumoasa, coborarea printr-o mare de culori, a fost superba. Chiar daca Paraul Cailor era secat, drumul de coborare, numai prin padurea cuprinsa de feeria nebuneasca a culorilor toamnei, a fost un vis. Am reusit sa surprind cateva imagini din mers.

La un moment dat, albia secata a paraului, se umple cu apa. E vorba de un alt parau ce se scurge in albie si care, mai jos, in gospodaria unui satean, pune in miscare o valtoare. Admiram aceasta masina de spalata automata si ecologica, care functioneaza non-stop si gratis, fara a plati consumul de apa la Acvaserv sau curentul electric la Renel. Satenii isi arunca aici cergile, paturile, covoarele, si alte haine mai goase, mai adauga un pumn de lesie, soda sau detergent, mai arunca si cateva crengute de brad sau de pin, ca odorizant, si pleaca. Revin dupa un timp ca sa le scoata curate si sa le puna la uscat. Aici la Borsa, cine vrea sa dezvolte o afacere cu masini de spalat electrice, n-are nici o sansa.

Servim masa la restaurantul hotelului Cerbul. Preturile la cazare la acest hotel de 2 stele sunt rezonabile, intre 92-95 lei, camera dubla.

O pornim spre casa. Pe traseu exista doua case memoriale, cea a lui Liviu Rebreanu, langa Nasaud si cea a lui George Cosbuc in fostul sat Hordou, astazi comuna George Cosbuc, situat cam la 15 Km de Nasaud. Ambii au descries suferintele taranului roman, mai ales “foamea lui pentru pamant”. “Ion al Glanetasului” din romanul “Ion”, dupa intense cercetari istorice, se pare c-ar fi existat cu-adevarat, precum si Nichifor Lipan, “omul” Vitoriei din romanul “Baltagul”, disparut cu oi cu tot, pe langa Dorna Candrenilor, intre Suha si Sabasa. Ne hotaram sa poposim la casa autorului poeziei “Noi vrem pamant”, poem ce i-a adus lui George Cosbuc, exilarea definitiva din Ardealul ocupat. O singura data a mai reusit poetul sa se intoarca la familie, din Bucuresti si Iasi, unde era adapostit de prieteni ai literaturii, la un targ, dar a fost recunoscut de jandarmi si a trebuit sa fuga inapoi, peste munti, prin cai numai de el stiute, ajutat de prieteni.

Casa memoriala George Cosbuc

La aceasta casa memoriala, se plateste 4 lei intrarea (adult), iar programul de vizitare e intre 9 si 17. Casa e simpla, dar e mare, are 6 camere, in stil vagon. E imposibil sa n-o vezi, e chiar in mijlocul satului. Tatal lui Cosbuc, Sebastian Cosbuc, avea 14 copii, si casa initial, cea cu doua camere, deveni in final o casa mult mai mare, prin adaugarea, mereu si mereu, a inca unei incaperi. Ghidul nostru e excelent, cunoaste multe amanunte despre viata lui Cosbuc, ce nu le veti afla pe internet. Ne povesteste, ca sarmanii tarani de pe aceste meleaguri, erau exploatati crunt, erau tratati ca niste sclavi pe mosia grofilor, ei trebuiau sa presteze numeroase zile de claca si n-aveau pamant mai deloc, doar cate o curticica in jurul casei, in care sa-si tina cateva pasari si cateva animale. In acele vremi, un animal de povara avea o valoare mai mare decat un taran. Traiau la limita saraciei. Ghidul ne recita cateva versuri din poezia “Noi vrem pamant”: “Flămând şi gol, făr-adăpost/Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, /Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut/Şi câine eu ţi-am fost!... N-avem puteri şi chip de-acum/Să mai trăim cerşind mereu, /Că prea ne schingiuiesc cum vreu/Stăpâni luaţi din drum! /Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, /Să vrem noi sânge, nu pământ! /Când nu vom mai putea răbda, /Când foamea ne va răscula, /Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/Nici în mormânt!

Multi dintre cei prezenti, aveau ochii umezi.

“Sunt inima din inima neamului meu/ Si-i cant bucuria si ura ”. “Sunt suflet in sufletul neamului meu/Si-i cant bucuria si-amarul”. Amarul, era insa acolo, langa ei, in casa familiei Cosbuc. Multi dintre sateni isi mai potoleau foamea pe mosia boierului, in zilele de claca, mancand ce apucau, grau, fructe, struguri, seminte, lapte. In casa preotului Sebastian Cosbuc, era un ceaun mare in care-n fiecare zi fierbea mamaliga. Asta era “bucuria” din versurile sale. Painea in acele vremuri de restriste si jale, era inexistenta, un rasfat. Parintii aruncau cateva bucati de slanina si ceva branza, in ceaunul cu mamaliga, mai aduceau apoi si ceva lapte, si-atat! Cam asta era tot. Se manca o singura data pe zi. Familia Cosbuc a traversat si perioade mai bune dar si perioade foarte grele, cand, in casa, n-aveau nimic de mancare. Parinti mai puteau sa rabde de foame, dar copiilor trebuia sa le pui ceva pe masa. Atunci mai maturau prin camara si ma adunau doi pumni de faina, dandu-le fiecaruia cate un boţ de mamaliga.

In satul lor, Hordou exista o scoala cu 3 clase primare, in care copiii invatau abecedarul, sa scrie, sa numere si sa socoteasca. Invatatorul, il sfatui pe tatal lui Cosbuc, ca sa-l dea pe George, care era cel mai istet baiat din clasa, la scoli mai inalte, la Nasaud sau chiar la Bistrita. Dar de unde bani? Mult timp a stat parintele Sebastian, pana a luat hotararea de a-si sacrifica toti ceilalti copii, pentru ca macar unul sa reuseasca in viata. Si George a fost trimis sa-si continue studiile.

Spre casa

Adanc impresionati de spusele ghidului de la Casa Memoriala George Cosbuc, dar si de oceanul de imagini colorate, in care ne-am balacit din plin, prin Maramures, ne-ntoarcem spre casa, pe acelasi drum. A fost o excursie frumoasa si educativa. Au fost si multi tineri in autocar. Maine incepe o noua zi de munca. Acum, dupa ce-am ascultat prelegerea ghidului, parca altfel vad “ziua de azi” cand, cobor din bloc si langa mine am doua mini-marketuri, un super-market, 3 farmacii, doua cabinete stomatologice, o piata de zi si multe altele. In supermarket vad rafturi intregi cu 3 feluri de faina de malai, in piata vad pe tarabe slanina adusa de sateni, la carmangerie vad 20 de feluri de preparate de carne, la o laptarie (nu a lui Enache), vad 20 de feluri de branza. Atunci, pentru o clipa, m-antreb ganditor… ”Oare ce-ar spune acum George cel incercat de grele lipsuri, daca le-ar vedea pe toate astea? ”. Imi rezerv asadar, o clipa, ca sa-i trimit peste ani un gand de multumire, caci tocmai (si) datorita luptei lui, cu pana-n mana, noi avem acum de toate.

@Web, te rog videoclipul, ca antet, mersi! youtube

---

VIZUALIZĂRI: 4026 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI