Cămaşa lui Robin Hood… de România – Budeşti, Maramureş

TIPĂREȘTE

În comuna Budeşti, amplasată pe versantul estic la Munţilor Gutâi se ajunge fie venind din nord din Sighetul Marmaţiei prin Vadul Izei şi mai apoi prin Călineşti fie din Baia Mare prin Baia Sprie, Cavnic şi apoi în Ruptura faci stânga, prin Pasul Neteda, direct spre Budeşti.

Biserica Sfântul Nicolae din Budeşti este exact în mijlocul comunei, amplasată în susul dealului, într-un cimitir, vis-a-vis de sediul primăriei, a şcolii şi a căminului cultural şi este ascunsă de un rând de brazi foarte înalţi. De fapt tot satul Budeşti este amplasat pe un versant al dealului Muncelu, în partea cea mai de jos a lui curgând pârâul Cosău.

Ne apropiem dinspre Călineşti şi când ajungem în centrul urbei, reducem viteza deoarece urmează o curbă foarte strânsă la dreapta iar şoseaua urcă foarte abrupt. Vedem nişte table informative pentru obiective turistice şi oprim în faţa cimitirului. Cu greu zărim biserica printre brazi. În faţa noastră opresc doi motociclişti echipaţi „ultimul răcnet”. Sunt din Germania, nemţi. Ne dăm seama după plăcuţele de înmatriculare. Mai opresc două maşini, una de Bucureşti şi una de Braşov.

Domeniul cimitirului şi al bisericii sunt înconjurate de un gard din scânduri de lemn, postate vertical, şi care gard are o fundaţie cam de o jumătate de metru, din piatră prinsă în ciment iar deasupra fiind dotat, ca şi orice construcţie din Maramureş, cu un mic acoperiş în două ape, pe toată lungimea lui, realizat din şindrilă de brad în formă de coadă de rândunică alungită.

Poarta de la intrare este realizată în stilul tipic locului, din lemn înnegrit, având trei stâlpi de susţinere, din lemn masiv, pe care sunt sculptate modele caracteristice zonei Maramureşului, cercuri cu cruce, „v”-uri şi alte diferite forme, toate dispuse sub formă de bare lungi, în relief, care imită modelul unei funii împletite. Modelul crucii este nelipsit, fiind vorba despre un aşezământ spiritual. Poarta este, desigur, şi ea dotată cu un acoperiş realizat tot din şindrilă de brad în formă de coadă de rândunică, de data aceasta modelul scurt.

În partea dreaptă a porţii, plasată în cimitir şi vizibilă din stradă, este o troiţă cu o cruce de lemn pe care este Domnul Isus răstignit, care troiţă are şi ea un acoperiş. Citim pe panoul informativ şi aflăm, printre altele că această biserică, foarte veche, adăposteşte cămaşa lui Pintea.

Intrăm pe poartă şi pentru a ajunge la biserică trebuie să urcăm pe mai multe trepte făcute din pietre de codru, prinse în ciment. Multe trepte! Pe dreapta şi pe stânga sunt morminte cu cruci frumoase, unele din marmură albă sau neagră, altele din lemn. Printre morminte sunt plantaţi foarte mulţi copaci de la pomi fructiferi, în special pruni, până la brazi. Brazii sunt foarte înalţi, ceea ce înseamnă că îşi duc veacul în cimitir de multă vreme pe când pomii fructiferi par mai tineri ceea ce înseamnă că au fost plantaţi doar de câţiva ani. Totuşi, spaţiul dintre morminte este plin de buruieni şi bălării, ceea ce-i oferă cimitirului aspectul de neîngrijit. Păcat!

Urcăm încet treptele, citind, în treacăt, numele înscrise pe crucile mormintelor. Pe cum ne apropiem de capătul de sus al treptelor, începe a se vedea tot mai mult din construcţia bisericii. Ajungem sus, lângă biserică şi pe dreapta, între morminte, ne atrage atenţia ultima cruce din marmură neagră pe care este o fotografie cu o femeie, stând în picioare, îmbrăcată în port popular tradiţional: „Aici odihneşte Chindriş Lenuţa”. Asta este. Să-i fie ţărâna uşoară! Toţi mergem acolo!

Biserica, destul de mare, este construită din lemn negru şi fiind amplasată în pantă, mai multe rânduri, suprapuse, de piatră, sunt puse în partea din vale pentru ca aceasta să stea în plan orizontal. Îmbinările, dintre bârnele care compun pereţii acesteia, sunt realizate fără cuie sau icuri de lemn ci doar prin cioplirea complementară a capetelor ce trebuie îmbinate, realizându-se astfel pereţi de o structură foarte compactă, rezistenţi şi trainici. Pe alocuri, lemnele care compun fundaţia acesteia, sunt ţinute apropiat cu ajutorul mai multor platbande de metal negru, lucru care strică oarecum din măiestria îmbinărilor dintre elementele componente. Fundaţia, pe care stă întreaga biserică, este astfel realizată încât oferă posibilitatea ca aceasta să fie mutată din locul în care este amplasată, dacă se doreşte, fără a fi necesară demontarea construcţiei, însăşi amplasamentul actual părând a fi improvizat, având senzaţia că biserica a fost adusă de altundeva, ulterior. Poate că aşa şi este!

Acoperişul este din şindrilă de brad în formă de coadă de rândunică şi este de o realizare oarecum diferită faţă de a altor biserici, deoarece are două trepte, înălţând astfel foarte mult corpul clădirii în detrimentul turnului. Turnul este foarte scurt, comparativ cu al altor mănăstiri sau biserici din zonă, dar lucru iarăşi deosebit, deasupra nelipsitului foişor, din partea superioară, ca aspect inedit, sunt plasate patru mici coifuri, în jurul coifului principal pe cele patru colţuri ale bazei acestuia. Aceste mici coifuri au fiecare amplasată, în vârf, câte o cruce, de mici dimensiuni. În schimb, în vârful coifului principal al bisericii este o cruce mare de care este legat şi un paratrăsnet pentru a feri lăcaşul sfânt de furia focului ce curge din cer pe timp de furtună.

Pe dinafară, de jur împrejur, sub streaşina de jos a bisericii, sunt amplasate tablouri înrămate ce prezintă judecarea şi răstignirea lui Isus. Tablourile sunt amplasate cumva într-o ordine cronologică începând de la intrare şi mergând spre stânga de jur împrejurul bisericii. Interesant, pentru că biserica pe timpul slujbei de Învierea Domnului, de obicei se înconjoară prin partea dreaptă. Mda!

Sprijinită de un perete al bisericii, culcată pe o parte, era o scară foarte mare cu care, pusă în picioare, se ajunge aproape până la baza turnului sau până la coama acoperişului, utilitatea ei logică fiind de a repara acoperişul în caz de nevoie. Deşi biserica este destul de lungă, pe lateralul acesteia, am observat doar trei ferestre, destul de mici, trei fiind şi pe partea cealaltă şi încă una amplasată undeva în spate. Numărul mic de ferestre, raportat la dimensiunea clădirii, te duce la bănuiala unui interior foarte întunecat, sărăcăcios în iluminat natural.

Intrarea în biserică este amplasată în partea opusă scărilor, pe care se urcă de la şosea, de parcă biserica ar fi fost construită cu spatele la intrarea în cimitir. Sau intrarea în aria cimitirului a fost construită în spatele bisericii. Cine ştie?

În faţa bisericii este o cruce din marmură cu Domnul Isus răstignit, datând de prin anul 1890, din păcate năpădită de buruieni şi arbuşti. În stânga un mic foişor, chiar foarte mic în care încape doar două trei persoane, în care se ţin slujbele afară, când este cazul. Acesta are un acoperiş realizat din şindrilă de brad în formă de coadă de rândunică care se sprijină pe patru stâlpi din lemn foarte frumos sculptaţi. Sub nivelul acoperişului este amplasată, ca o fustă, o înşiruire de ornamente din lemn formând prin îmbinare forma crucii. În interiorul foişorului mai era o masă de lemn şi o cruce cu Domnul Isus răstignit.

Ajungem şi la intrarea în biserică unde, în partea stângă prinsă în două şiruri de lanţ, atârna o toacă iar în partea dreaptă a intrării erau două afişe mari, unul cu istoricul bisericii şi unul cu schema de construcţie a acesteia. Uşa de la intrarea bisericii, după cum arăta, bănuim că este cea originală fiind modest sculptată, în schimb tocul uşii impresiona prin minuţiozitatea sculpturilor care-l împodobeau. Şi aici se termină povestea mea. Sau mai bine zis prima parte a ei, motivul fiind că uşa de la intrare zăcea ferecată cu două lacăte chinezeşti, noi nouţe, de o dimensiune descurajantă pentru orice om cinstit.

Sub cele două afişe, cu informaţii despre biserică, vedem o foaie de hârtie tip A4 trasă într-o folie de plastic, pentru a fi ferită de intemperii, pe care erau scrise trei numere de telefon şi care ne informa că pentru a intra în biserică trebuie să sunăm la unul din ele.

Suntem mai multe persoane, familii, printre care şi unul din cei doi nemţi care au venit cu motocicletele. Acesta, înalt, grizonat, aducea ca imagine a cavaler teuton, fiind înarmat cu un aparat de fotografiat, imortalizând biserica din aproape toate unghiurile posibile. Se uită la mine şi mă întreabă, într-o engleză perfectă, ce-i cu lacătele şi dacă se poate vizita biserica. Ridic din umeri. Zâmbeşte întrebător şi arată cu mâna semnul acela de „dat cu jula”, vrând parcă să ghicească motivul ferecării zeloase a intrării. Îi explic faptul că motivul principal al celor două lacăte este că biserica adăposteşte, printre altele, şi cămaşa lui Pintea. Ridică din sprâncene a semnul întrebării. Îi spun că Pintea a fost un haiduc, care lua de la bogaţi şi dădea la săraci..., bla, bla, bla. Continuă să se uite încruntat la mine aşa că folosesc comparaţia supremă: Pintea a fost un fel de Robin Hood de România.

Fruntea i se descreţeşte şi devine foarte interesat. Ne conversăm spunându-i şi chestia că trebuie sunat pentru a avea acces în biserică. „Hai să sunăm” îmi spune, în engleză. Îi răspund că, probabil, va trebui să plătim o taxă de intrare şi că trebuie să aştepte pentru că mi-am lăsat telefonul în maşină. Îmi spune că nu contează, plăteşte el pentru tot, şi-mi întinde telefonul lui. Formez toate cele trei numere la rând. Dezamăgire totală! La celălalt capăt adresanţii refuză să ne răspundă. „Poate altădată” spune şi coboară dezamăgit la colegul lui care-l aştepta la intrarea în cimitir. Mai stăm câteva minute şi plecăm. De fapt pleacă toată lumea. Dezamăgită!

Dar perseverenţa este cheia succesului. Revenim peste două zile. Mergem glonţ la intrare. Aceeaşi coală A4, doar că în dreptul a două numere de telefon scria „concediu”. Sunăm la singurul număr de telefon disponibil şi ne răspunde un bărbat care ne asigură că în cel mult 10 minute va veni cineva să ne deschidă. Foarte repede apare o femeie, îmbrăcată în port popular maramureşean, cu un inel mare plin de chei. Ne dă bineţe şi ne spune că intrarea costă 3 RON de familie şi este interzisă utilizarea blitzului în biserică. Deschide lacătele, trage o siguranţă interioară, printr-o gaură a uşii şi intrăm.

Scăpăm instinctiv un „Uau”. Pereţii sunt plini de picturi parcă de când lumea, din păcate deteriorate pe porţiuni foarte mari iar locurile nepictate sunt acoperite cu icoane pictate pe lemn. Foarte multe icoane! „Se lucrează la restaurare” îmi zice femeia. Câteva bănci vopsite în albastru completează nefiresc decorul. De fapt sunt doar câteva locuri pentru stat jos. Din tavan atârnă un candelabru din lemn sculptat de provenienţă mai recentă şi o funie albastră care dispare printr-o gaură în sus. Încăperea bisericii este despărţită în două de un perete de lemn, cu spaţii libere, în care se află grilaje de metal de diferite forme.

În biserică, aşa cum am bănuit când am văzut ferestrele mici ale acesteia, este semi-întuneric, cele câteva ferestre fiind foarte zgârcite cu lăsatul luminii înăuntru. Deasupra uşii de la intrare este un balcon în care erau mai multe prapuri şi pe marginea căruia erau atârnate mai multe icoane pictate pe lemn. Undeva în lateral, sub nivelul ferestrelor, văd câteva desene, reprezentând flori stilizate de parcă ar fi realizate de cei care desenează pereţii cu graffitti. Interesant!

Cămaşa lui Pintea, postată pe un perete din stânga intrării şi protejată de sticlă, este aproape invizibilă fără a fi luminată. Femeia încearcă să aprindă lumina dar nu este curent. Mai stăm câteva minute, timp în care fotografiez obiectele mai aproape de lumină, icoane, altarul şi desenele de pe anumiţi pereţi, mai vizibile. Greu de descris frumuseţea şi unicatul picturilor şi al icoanelor.

Altarul este foarte simplu. Mă apropii de el şi îmi atrage atenţia o bucată de lemn, de fapt o bucată de trunchi de copac, protejată de o sticlă, despicată în două şi în mijlocul ei, măduva copacului a crescut în formă de cruce. Pe o foaie de hârtie scrie şi istoria ei, cum că ar fi fost găsită de un localnic, bla, bla bla. Femeia se apropie de noi şi ne spune povestea trunchiului de copac în care a crescut o cruce. Mă scuzaţi dar eu sunt mai sceptic. Fără supărare. În astfel de situaţii, cu multă indulgenţă, mai repede dau credit coincidenţelor decât minunilor. O fotografiez. Pentru curioşi dar şi pentru posteritate. Ca şi o observaţie proprie, o cruce de metal încinsă în foc şi prinsă între două bucăţi de lemn lasă exact aceleaşi urme. Doamne iartă-mă!

Între timp vine curentul şi vedem în detaliu şi cămaşa lui Pintea. În partea de sus este prins de panou și un coif, din metal, care se spune că ar fi aparținut aceluiași mare erou național. Cămașa este din zale de metal şi mă surprinde pentru că seamănă cu o cămaşă de protecţie în timpul luptelor. Surpriza vine de la faptul că mă aşteptam să văd o cămaşă din material.

Stau, de ceva vreme, în fața cămășii lui Pintea și o privesc tăcut. Are și glugă, croită tot din zale de metal, pentru a-i proteja capul și gâtul în timpul bătăliilor... sau al atacurilor asupra boierilor. Ups! Undeva, în străfundul minții, câțiva neuroni, rebeli, încep să se agite, punându-mi rotițele creierului la lucru și tulburându-mi liniștea contemplativă. La început apar câteva idei, frânturi de fapt dar știu că, de obicei, când se întâmplă așa ceva, sigur ce va urma este de rău, ca idee de interpretare și analiză, doresc să zic, pentru orice obiect ce se află în acel moment captat în fața ochilor și se află prins în mrejele atenției mele. Gândurile raționale și care par logice, unele acceptate ca și cutume, închegate în urma zecilor de ani petrecuți pe băncile școlilor, în urma nenumăratelor ore de istorie, filme istorice, articole citite și tradiții păstrate, încearcă să acopere revolta neuronilor insurgenți, sprijinindu-l pe Pintea: ”Haiducul Pintea..., Pintea, haiducul..., lua de la bogați și dădea la săraci... ”.

”Ceeeee, haiduc, măi frate? ”, îmi rup șirul gândurilor neuronii revoluționari, cu o frază șocantă, asemeni unei petarde aruncată în mulțime. Hop s-a închegat și primul gând rebel. ”Tu știi ce înseamnă a lua, cu sensul de a-ți însuși ceva? ”. ”Înseamnă a lua, un lucru sau obiect care este fără proprietar! Atenție, fără proprietar! De exemplu iau o piatră de pe drum, sau un măr dintr-un copac, al nimănui. Și-atunci, cum se împacă definiția asta, cu definiția verbului alăturat eroului Pintea, verbul „a lua”, probabil bani de la bogați! Păi, ce? Banii erau fără stăpân, ai nimănui? Erau ai cuiva iar Pintea îi lua cu forța sau utilizând forța. Ăla este, în cel mai bun caz, FURT! Pentru că, de banii sunt luați cu forța de la o persoană cărora le aparține, se cheamă tâlhărie, iar cei care procedează astfel au denumirea de TÂLHARI! Tâlhari la drumul mare! ”.

Încerc să raționez logic. În definiția cuvântului haiduc este, într-adevăr, faptul cum că ar fi o persoană în afara legii dar el se ocupa cu jaful nicidecum cu tâlhăria... Și așa, la concluzia la care am ajuns, e de rău! Atât cuvântul ”jaf” cât și ”tâlhărie” presupune violență în acțiune iar diferențele subtile, dintre sensurile lor, îmi scapă.

Mă încrunt fără să-mi dezlipesc ochii de la cămașa din zale de metal. Voi avea o revoltă în minte. Micșorez ochii și apelez la logică și cunoștințele istorice. ”Da, dar dădea la săraci, era ca un fel de revoltă socială”, încerc, timid, o justificare. ”Foarte bine, îmi zic neuronii rebeli, dar tot tâlhărie se chema, și în acele vremuri. Așa se numea procedeul utilizat de eroul tău prin care obținea banii de la bogați! ” ”Da, dar boierii, sau asupritorii, luau cu japca, de la săraci, punând biruri înrobitoare, era o societate nedreaptă! ”, încerc din nou un contra-atac. ”Asta e tare frate! Numeşte tu o societate „dreaptă”! Este vreuna? Ei, vezi! Și de ce nu se revoltau țăranii? . Înseamnă că țăranilor, ori le convenea, ori le lipsea curajul să se împotrivească. Atunci stai și suportă, nene! Sau vrei să spui că termenul ”tâlhărie”, din Codul Penal, sau ce lege o fi fost în vremurile acelea, dobândește conotații diferite funcție de scopul acțiunii sau destinația banilor obţinuţi astfel, numind făptașul haiduc sau tâlhar, erou sau pungaș? ” îmi zic obraznicii de neuroni.

Capul îmi cade pe umărul drept, ochii sunt pe jumătate închiși iar buzele strânse. Deja mă simt iritat și caut argumente iar nesimțiții de neuroni rebeli îmi fredonează într-una în cap, țopăind parcă de bucurie, pe ritmul unei melodii copilărești, cuvintele: ”Tâlhari la drumul maaaare, tâlhari la drumul maaare!!! ”.

”Mai stai? ”. Întrebarea soției îmi întrerupe șirul gândurilor. ”Vin și eu”. Un ultim gând îngenunchează și frageda rezistență care a mai rămas: ”Când Pintea a fost eliberat din închisoarea de la Satu Mare - Sătmar, în actul de eliberare negociat, nobilul conducător al cetății a interzis, tuturor locuitorilor, ca haiducilor să li se mai spună tâlhari! ”.

Colac peste pupăză, urmează şi lovitura de graţie: „Cei din Baia Mare spun că asta nu-i a lui Pintea, ci aia de-o au ei acolo este aia originală” îmi zice femeia. „Mai este una? ” întreb eu. „Da, la Baia Mare” îmi zice. „Păi şi care-i adevărul acuma? ” întreb pe un ton descurajant, ca şi cum aş fi dorit să spun: „Las-o încolo de treabă, şi asta-i neclară? ” Aceasta mă priveşte cu ochi mari, încurcată, şi ca răspuns ridică din umeri.

Mai trag câteva cadre, plătim intrarea şi ieşim din biserică. Afară este soare şi frumos. Femeia rămâne să închidă „micul tezaur”.

O fi da? O fi ba? Oricum ar fi, revoluția neuronilor a reușit!

---

VIZUALIZĂRI: 2461 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI