Forța apei și mașinăriile din Sârbi

TIPĂREȘTE

În circuitul întreprins în august 2024 în Maramureș am vizitat și Ansamblul de arhitectură tehnică populară din satul Sârbi, comuna Budești, o localitate aflată pe Valea Cosăului, la mică distanță de Ocna Șugatag. Atestată documentar din 1405 și având în prezent cca. 850 de locuitori, aceasta se mândrește cu două biserici din lemn: Sf Nicolae din Sârbi Josani (1685) și Cuvioasa Paraschiva din Sârbi Susani (1639).

Noi însă am făcut o singură oprire în sat, și anume la muzeul aflat pe DJ186B la nr. 181, amenajat de meșterul Gheorghe Opriș, al cărui nume și portret au fost cioplite în lemnul porții maramureșene prin care se pătrunde în curte.

Nu se percepe nicio taxă de vizitare, dar poți contribui benevol.

În dreapta e o clădire din lemn cu două etaje și mansardă, cu pridvor la parter, acoperișul fiind din șindrilă de brad. În față e o casă din piatră cu pereții frontali placați cu pietricele de gresie colorată care sclipesc în soare.

Dar nu aici se petrec cele mai interesante lucruri, ci în două șoproane deschise, fără pereți laterali, unde stau expuse mai multe instalații tehnice populare, toate acționate de forța apei: moară, vâltoare, piuă, horincie, batoză. Maramureșenii și-au construit astfel de dispozitive încă din Evul Mediu pentru a-și procura singuri cele necesare traiului folosindu-se de ce aveau la îndemână: apa și lemnul.

Cergile, prea gele pentru a fi spălate la râu, țesute pe timpul iernii la „teară” , sunt duse la vâltoare, un soi de pâlnie din scânduri de lemn așezate în formă conică și prinse cu nuiele, în care apa deviată a râului Cosău cade printr-un jgheab și peste o roată de moară. Astfel sunt curățate mai ceva ca într-o mașină de spălat automată.

Moara, unde sunt măcinate boabele de porumb și grâu din care se fac mălaiul și făina, este acționată de două pietre mari de moară. O veche batoză fabricată la Budapesta e folosită la treieratul cerealelor, grăunțele separate fiind date apoi ca hrană animalelor din gospodărie.

Sub al doilea șopron vedem piua, o instalație cu ciocănele grele acționate de o roată din lemn care „bate” ritmic apa peste țesături până le îndesește. Așa se fabrică postavul din care se croiesc hainele groase de iarnă, ori sumanele, precum și materialele pentru cioareci și pieptare, elemente obligatorii din portul popular tradițional.

În spatele șopronului, gaterul pentru tăiat lemnele este și el acționat tot de forța apei.

Pe celălalt mal al Cosăului, în al doilea șopron, apa este dirijată printr-un furtun la o horincie, o instalație de distilare în care se obține horinca, rachiul de fructe dublu distilat de 50° tărie. Aici focul trebuie întreținut continuu pentru a face să fiarbă prunele, merele sau perele din cazanele de alamă, să iasă aburi prin alambicuri și, răcorite de apă, să devină acel lichid pe care eu, una, nu-l pot „dovedi” nicicum.

Și pe care suntem poftiți să-l gustăm și achiziționăm. Intrăm așadar în casa din lemn din dreapta curții, nu înainte de a apuca să admir strachinile din ceramică pictată și lucrătura dantelată din lemn a pridvorului. Înăuntru suntem întâmpinați de un băiat de vreo 8 anișori care bate la o tobă, după care gazda ne oferă câte un păhărel de horincă.

Apropo de gazdă: e un bărbat tânăr. Meșterul Opriș a murit în 2020 și nu știu ce grad de rudenie există (dacă există) între el și gazda actuală.

Dar dacă tot am ajuns cu povestea aici, redau o parte din mesajul de condoleanțe scris pe pagina sa de Facebook de un etnograf și istoric al Maramureșului:

„Astăzi ne-a părăsit, la vârsta de 78 de ani, Gheorghe Opriș Lorinț din Sârbi, meșter popular plurivalent, rapsod popular, animator cultural, simbol de frunte al Maramureșului și al României rurale.

Nimeni nu a fost mai primitor ca el (se trezea din somn, după o noapte de muncă la piuă, ca să stea de vorbă cu vizitatorii), nimeni nu reușea să stârnească mai multe zâmbete (prin vorbele hâtre și strigăturile compuse ad-hoc și acompaniate vesel la dobă), nimeni înaintea sa nu a știut să bage scărițe de lemn și pere în sticlele de horincă, el a inventat și poarta care plânge cu lacrimi de apă de foc… Complexul mulinologic de acasă, reconstruit de la zero cu mâinile sale și alcătuit din moară, piuă, vâltoare, batoză, circular și horincie, este unic pe mapamond.

Își iubea moara așa de tare încât camera în care dormea a fost construită deasupra pârâului, să audă apa susurând… A iubit arta lemnului atât de mult încât avea și în dormitor o portiță de lemn în mărime naturală. A fost unul dintre ultimii purtători permanenți de clop. A fost personajul principal al mai multor filme documentare, cel mai deosebit fiind ​trilogia „The Last Peasants” , realizată de Angus MacQueen pentru October Films din Marea Britanie în anul 2003. A fost un om special, un moroșan ca odinioară” .

Revenind la decorul casei, am admirat cergile așternute pe lavițe, ștergarele brodate, cănile de lut pictate prinse în cuie în grinzi, icoanele de pe pereți, dar horincă nu m-am încumetat să gust. Am ieșit în schimb prin spatele casei și am văzut pe o terasă un fus de tors și un război de țesut iar alături, în bucătăria de vară cu o minipoartă maramureșeană, cuptorul cu lemne placat cu cărămidă.

În casa din piatră cu pereții din pietricele de gresie n-am intrat decât atât cât să arunc un ochi în prima încăpere, un atelier de croitorie plin de cergi, perne brodate, scoarțe țesute cu motive populare și tot felul de materiale. Am înțeles că aici lucra meșterul Opriș, dar nu am reușit să fac nicio poză pentru că o colegă din grup ne-a izgonit ca să se îmbrace în haine populare și să-și facă poze…

Oricum, o idee avusesem timp să-mi fac despre acest ansamblu al tehnicii populare unde fuseseră reunite diverse mașinării acționate de forța apei, toate create cu inventivitate și ingeniozitate de un singur meșter maramureșean.

Un muzeu al erei preindustriale amenajat din dorința admirabilă de face cuoscute și a duce mai departe frumoasele tradiții ale locului.

---

VIZUALIZĂRI: 267 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI