Insulele Naxos si Santorini - eleganta si frumusete la superlativ (partea a 3-a)

TIPĂREȘTE

Ziua 6: Astazi hotaram sa ramanem in partea de nord a insulei si sa vizitam ce putem prin apropiere: Oia, Amoudi Bay si, eventual, sa coboram si la o plaja prin apropiere.

Ziua ne-o incepem in fata unui frappe la Mezzo Cafe, pe strada pietonala din Oia. Preturile din nou, acceptabile: o cafea si un frappe 7 euro, apoi ne pierdem pe stradutele laterale, in cautarea peisajelor atat de mult admirate de pe copertile ghidurilor turistice. Oia este, intr-adevar de o frumusete exceptionala, de o simplitate si de o eleganta desavarsita. O mare de casute albe, stralucitoare, presarate cu nuante de bej, roz pal si bleu si „accesorizate” cu mini piscine orientate spre Egee, stau asezate una pe umerii celeilalte, intr-o dezordine parca atent studiata. Printre case coboara intortocheat spre mare zeci de stradute in trepte, late de nici un metru, varuite in alb si strajuite de gardulete albastre din lemn, ca de jucarie, ce nu-ti ajung la brau. Din loc in loc, rasar mici biserici cu cupola albastra si mori de vant, acum transformate in hoteluri de lux.

Doar cate-o casa in ruina mai aminteste de istoria trista a Oiei si ii da personalitate. In 1956 Oia a fost aproape complet distrusa de un cutremur devastator. Abia in jurul anilor 1970 a intrat intr-un amplu proces de reconstructie si multora din micile casute le-a fost redata frumusetea de altadata. Mi se pare uimitor cata atentie acorda localnicii detaliilor, totul pare asezat parca pentru a aparea pe coperta unei reviste de specialitate. Iar daca vizitati Oia la orele diminetii, cand nu sunteti decat voi si localnicii, ii veti simti mai bine atmosfera boema. Nu degeaba multi artisti si-au gasit aici refugiu, inspirati si sedusi de farmecul ei.

Dupa niste sedinte foto interminabile, coboram treptele spre portul Amoudi. Si aici, peisajul este spectaculos: apa de o culoare electrica si multe taverne care promit cele mai bune mancaruri din peste si fructe de mare. Noua inca nu ne e foame, asa ca trecem printre mese, in ciuda invitatiilor facute de personalul tavernelor, si o luam pe o poteca in stanga, spre locul de facut baie. Aici, o multime de tineri sar intr-o veselie de pe o stanca aflata la cativa zeci de metri distanta, stanca pe care e construita si o mica bisericuta. Gasim un loc pe unde putem intra in apa si o luam incet, spre stanca cu pricina. Nu trebuie sa aveti o foarte buna rezistenta la inot ca sa ajungeti la ea, nici eu nu am, dar din loc in loc sunt niste bolovani mai inalti si niste barcute ancorate unde va puteti opri sa va odihniti. Noi doar urcam pe stanca (sunt trepte) pana la bisericuta, admiram privelistea si ne intoarcem pe unde-am venit. Locul e foarte bun pentru baie, poate cel mai bun de pe insula, cu apa de o claritate de exceptie.

La intoarcere, ne oprim la taverna „Sunset” pentru masa de pranz. Asteptand sa ne serveasca, ne uitam pe pereti si ne sare in ochi o poza cu Oprah langa un domn mai in varsta, probabil patronul localului. Intr-adevar, la o privire mai atenta in jur il observam pe domnul cu pricina, la o masa mai retrasa, langa bucatarie, dand indicatii personalului. Ce chestie interesanta, ne gandim noi, am ajuns sa mancam la acelasi restaurant cu Oprah! :) Mancarea, intr-adevar buna, desi de data asta nu luam nimic cu specific pescaresc, desi probabil, asa s-ar fi cuvenit, iar preturile ceva mai mari ca de obicei. Pentru o salata greceasca, tomato balls (un fel de chiftelute din rosii), 2 beri si o prajitura de ciocolata cu inghetata platim in jur de 30 euro. Cadrul natural insa compenseaza. Acum urmeaza o intamplare, sa-i zicem, cel putin marcanta pentru mine, pentru ca dupa indelungi consultari, gandiri si razgandiri, hotaram sa urcam cu magarusii (care sunt de fapt catari in toata regula). Noi nu suntem masivi, abia avem impreuna vreo 100 kg, asa ca nu suntem o povara pentru simpaticele animalute. Experienta e memorabila, dar poate deveni dureroasa cand magarusii hotarasc sa o ia la galop in sus, frecandu-se de ziduri. Trebuie sa fii pe faza si sa-ti ridici picioarele pentru a nu-ti fi prinse intre animal si perete. Noi supravietuim cu bine, si in 3 minute suntem sus, urcare ce noua ne-ar fi luat spre jumatate de ora, dar nu pot sa zic ca sunt si mai odihnita decat daca as fi urcat pe scari. Pe semne, stresul psihic te oboseste mai rau decat efortul fizic...

Sus, gasim Oia cu totul altfel decat o lasasem, invadata de turisti de toate natiile si de pe toate continentele. In cautarea locurilor perfecte de poze, niste adolescenti asiatici se urca pe acoperisul unei case (acoperisul, de tip terasa, este la nivelul trotuarului, data fiind arhitectura in trepte a Oiei). In fine, mai facem cateva poze si ne indreptam spre pensiune, de unde luam motocicleta spre plaja Katharos, situata foarte aproape de Oia. Plaja decenta, cu pietris destul de marunt, neorganizata si nu foarte aglomerata, iar daca va asezati undeva aproape de apa, unde pietrisul e mai putin fierbinte, nu aveti nevoie de papuci speciali. Exista o parcare cam denivelata in apropiere, unde va puteti lasa masina, iar in dreapta potecii care coboara spre plaja gasiti si un restaurant. Ca o paranteza, temperaturile in Santorini pentru luna august mi se par foarte suportabile, nu-mi imaginam ca ziua in amiaza mare voi sta la plaja. E drept ca mai mult in apa decat la plaja efectiv, dar totusi... Seara iesim la plimbare prin Oia... imaginea calderei sub razele lunii e parca si mai spectaculoasa decat ziua. Printre zeci de poze, nici nu ne dam seama ca suntem deja la Kasteli, locul cel mai ravnit pentru vederea apusului. Numai bine, acum stim exact unde e. In jurul orei 22 suntem singuri aici, intr-o liniste deplina. Ei, daca ar fi acum apusul, ce loc privilegiat am avea...

Ziua 7: Este ziua dedicata partii de sud a insulei: orasul preistoric de la Akrotiri, Red Beach si farul, unde initial aveam in plan sa vedem si apusul. Tot azi, din intamplare, descoperim si cafeneaua Mes Amis, cea mai draguta cafenea din Oia, careia ii ramanem fideli pana la sfarsitul vacantei, si nu neaparat pentru produse cat pentru atmosfera vesela si primitoare. Preturile normale – un frappe si specialitatea casei „Mes Amis freddo” cu diverse arome, costa exact 8 euro. In plus, primim din partea casei si 2 mini croisante + 2 pahare mari cu apa. Iar optiunile de placinte sunt nelimitate: cu branza, cu rosii, cu spanac, absolut delicioase! Dar cel mai important lucru pentru noi este ca toate vin la pachet cu cate-un zambet prietenos din partea celor 2 simpatici proprietari ai cafenelei, intotdeauna foarte atenti si binevoitori. Poate nu pentru toata lumea conteaza, dar pe noi aceste mici gesturi si detalii ne incarca cu energie pozitiva si bunadispozitie pentru tot restul zilei. In fine, pornim la drum.

Primul pe lista e situl arheologic de la Akrotiri, de a carui existenta s-a aflat inca din anul 1860, in timpul extractiei de cenusa vulcanica pentru construirea Canalului Suez. Abia in anul 1967 situl intra in atentia Societatii de Arheologie din Atena si, in urma excavarilor, este descoperit un oras datand de mai bine 3500 de ani, construit cu tehnologii cu mult avansate fata de orice exista in acea vreme: peste 30 de cladiri etajate, cu 2 si chiar 3 niveluri, amplasate pe strazi interconectate, o instalatie de alimentare cu apa uluitoare cu tevi care tranportau apa la fiecare casa in parte si un sistem de canalizare sofisticat, conectat la baile de la etajele superioare ale fiecarei case, in asa fel incat sa se creeze un efect de sifon, care tragea afara din baie mirosurile neplacute. In timpul eruptei vulcanice din anul 1500 i. Hr. orasul este complet ingropat sub metri de cenusa vulcanica si este conservat pentru posteritate. Este ca un fel de Pompeii al Greciei, doar ca aici nu au fost descoperite resturi umane. Exista indicii ca locuitorii erau pregatiti sa evacueze orasul, in fata caselor fiind gasite gramezi de bunuri personale si chiar paturi (probabil cutremurele dinaintea eruptiei i-au facut sa nu mai doarma in case). Toate aceste descoperiri au dus la conturarea mitului Atlantidei, civilizatia minoica fiind asociata cu civilizatia atlantilor. Atlantida sau nu, situl este uimitor si are capacitatea sa trezeasca interesul si curiozitatea chiar si celor mai putini impresionabili in materie de arheologie si vestigii, asa ca nu-l ratati. Pretul biletului este de doar 5 euro, si sa fiti pe Santorini fara sa vedeti Akrotiri este ca si cum ati fi in Atena fara a urca la Acropole. Noi nu suntem mari amatori de muzee, dar Akrotiri chiar ne-a impresionat.

De la situl arheologic sunt indicatoare spre Red Beach, aflata in imediata apropiere. Chiar inainte de zona de parcare, ne atrage insa atentia o taverna vazuta in emisiunea Giadei de Laurentiis, The Dolphins se numeste. Si cum este trecut de ora pranzului, hotaram sa mai amanam putin plaja si ne oprim sa mancam. Taverna este superb amplasata pe malul marii, iar mesele sunt insiruite pe un ponton lung si adapostite de soare sub umbrelute de stuf. Preturile sunt cam la fel ca in Oia, iar pentru o salata santorineana, caracatita la gratar (luata mai mult sub imboldul momentului, la vederea acvariului amplasat la intrarea in taverna), gratar de porc cu cartofi pai, o bere si un pahar de Vinsanto platim exact 34 de euro. Nimic de reprosat, servire impecabila, cadru natural de exceptie si caracatita face toti banii.

De la taverna ajungem cam in 10 minute la Red Beach, pe o poteca ingusta care mai intai urca destul de abrupt, iar apoi coboara pana jos la plaja. Plaja impresioneaza mai mult prin spectaculozitatea peisajului, decat prin atributul de plaja propriu-zisa. In apropierea potecii este zona amenajata cu sezlonguri si umbrelute, foarte aglomerata, iar dupa ce treci de ea, inspre capat, exista si o portiune destul de ingusta, neamenajata, dar cam periculoasa. La fiecare rafala de vant se desprind de pe versant pietricele care antreneaza pietre mai mari si ai mari sanse sa te trezesti cu un bolovan in cap cand ti-e lumea mai draga. Dar pentru ca tot suntem aici si deja e tarziu, ne asezam prosoapele cat mai departe de perete si intram in apa sa ne racorim. Red Beach este singura plaja din concediul nostru, unde chiar e nevoie de papuci de apa, pentru ca sunt pietre mari si pe plaja, dar si in apa. Puteti lua, daca vreti si taxi boat spre White Beach, pretul e undeva in 4-5 euro dus-intors. Noi preferam sa ramanem aici, oricum judecand dupa aglomeratia din taxi-boat, Plaja Alba pare a fi chiar mai aglomerata decat cea rosie. Nu ma intelegeti gresit, Red beach nu e, in nici un caz, o plaja urata si merita sa o vedeti, macar si numai pentru cateva poze. Efectul dat de rosul stancii in combinatie cu apa de un albastru cu nuante verzui este unul deosebit de spectaculos, si e o imagine reprezentativa pentru Santorini. Insa, daca sunteti mai pretentiosi cand vine vorba de calitatea plajei, probabil ca veti fi dezamagiti.

Noua ne ajung 2 ore de plaja si baie ca sa ne odihnim si sa ne racorim si plecam spre farul sudic, de unde avem in plan sa vedem apusul. Insa ajungem cam prea repede si, neavand rabdare sa asteptam mai bine de o ora pana la apus, ne multumim cu cateva poze si o luam usor spre Oia. La intoarcere ne hotaram sa cumparam de la gazda noastra, Anna, excursia la vulcan. Desi de-acasa inclinam spre „Caldera in the morning”, Anna ne sfatuieste sa optam pentru vizitarea vulcanului dupa-amiaza, cu cina si vederea apusului de pe vas. Pretul excursiei este de 50 euro/pers., la care se mai adauga 2 euro /pers. pentru intrarea la vulcan. Daca doriti si transport cu autocarul din localitatea d-voastra pana in portul Athinios, mai platiti inca 5 euro/ pers... Si pentru ca suntem cam obositi si maine e o zi plina, ne decidem sa nu mai iesim in oras si sa vedem apusul de- acasa, de la balconul pensiunii...

---

VIZUALIZĂRI: 1980 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI