Primăvară în Atena (II)

TIPĂREȘTE

Ziua 3

Primul gând a fost să continuăm de unde am rămas cu o zi înainte, cu Agora Greacă adică. Dar cum Anafiotika ne era în cale, am zis să nu ratăm momentul, mai ales că deja ne imaginam cum trebuie că strălucesc casele albe sub razele dimineții. Între timp mă luminasem și în ceea ce privește drumul cel mai scurt, puteam să ajung acolo și cu ochii închiși!

De la noi, de pe Makrigiani, am mers câțiva pași spre dreapta, apoi stânga chiar pe sub nasul aceluiași General Makrigiani (de fapt, a reprezentării sale de bronz) și în final iar dreapta. Drumul se numește Stratonos Thrassilou și urcă (în prima lui parte destul de voinicește) chiar pe lângă poalele Acropolei, acolo unde sus, departe, flutură pe cer drapelul elen. După vreo 10 minute (măsurate cu pasul meu destul de neantrenat), strada se înfundă într-o bisericuță albă, pe numele ei Agios Giorgios Stratonus (cum ar veni, a Sf. Gheorghe de pe stâncă). De aici începe Anafiotika. (Am simțit nevoia să vă explic în amănunt pentru că pe GoogleMaps zona e în mod greșit marcată, undeva la sud de Acropole, iar eu a trebuit să sap un pic pe net până să descopăr adevărul.)

Mai exact, trebuie să urcați treptele din stânga, ce înconjoară biserica. N-aveți prea mult timp la dispoziție să vă dezmeticiți, căci imediat veți fi transportați într-un spațiu nefiresc și o să trebuiască să căutați deseori în zare, printre case sau printre ramurile copacilor, imaginea familiară a Dealului Likavittos, pentru a fi siguri că vă aflați încă în capitala elenă și nu printr-un sătuc de munte, pe vreo insulă aruncată în mijlocul mării...

Și nu, nu e nicio vrajă la mijloc, asemănarea chiar este uluitoare, însă are și o explicație cât se poate de prozaică: Anafiotika este un mic cartier (de fapt, câteva alei - unele atât de înguste că abia ai loc să te strecori - și șiruri de trepte, ce se îmbârligă din una în alta pe o bucățică din versantul nordic al Acropolei) ridicat de locuitori din Anafi (o insuliță cicladică) aduși de Regele Otto să re-construiască Atena după Războiul de Independență. Evident că, printre altele, oamenii și-au construit și propriile locuințe și evident că le-au făcut așa cum au învățat din străbuni: mici și scunde, ca niște cuburi de zahăr, exploatând la maxim parcimonia terenului, lucru la care erau maeștri! Le-au dat contururi curbe, blânde, le-au văruit în alb-orbitor, la fel și treptele de piatră, iar ușile și obloanele ferestrelor le-au vopsit în albastrul mării. Au împodobit totul cu buganvillea sângerie și cu mușcate și... iaca Paradisul!

Vă reamintesc că era abia februarie când noi am fost acolo, ce-i drept primăvară în Atena, dar nema buganvillea, doar zeci de ghivece cu plante verzi - și tot nu mai conteneam uimindu-ne la fiecare pas, după fiecare colț... Am țopăit din treaptă în treaptă în sus și în jos și pe urmă am luat-o de la capăt (nu știu ce setare am făcut la telefon, că m-am trezit la un moment dat că toate pozele mele erau... albastre! așa că a trebuit să mă întorc, să le mai fac o dată). Era o liniște de început de lume, deși se vedeau urme clare de locuire, doar câte o pisică planturoasă își mai întindea câte o lăbuță sau ne urmărea cu ochii întredeschiși și astfel ne linișteam: nu, nu nimeriserăm într-un decor de film, ci totul era minunat de adevărat...

Anafiotika se sfârșește la biserica Sf. Simeon, pe care n-am putut-o decât întrezări prin desenul complicat al porții metalice. Am coborât din nou în Plaka și, taman când era cazul s-o cotim la stânga, în direcția anticei agore, Tati și-a amintit că nu știu ce-și uitase în cameră și că hai să ne întoarcem! Nu vreți să știți ce-a fost la gura mea!... L-am așteptat cu Istețica pe o bancă, în fața unor „pietroaie” și, când m-am mai calmat, am fost capabilă să întorc capul și să descopăr Arcul lui Hadrian chiar la capătul străduței pe care ne aflam! Hmm... „Reconfigurarea traseului! ”

Hai că nu mai mergem la agora, l-am anunțat pe Tati când a revenit, arătându-i minunăția din vecinătate. Doar așa, în treacăt, am intrat câteva clipe și în biserica din capătul părculețului cu „pietroaiele”, a Sf. Ecaterina. Pe urmă ne-am îndreptat către arcul cu pricina, pe care l-am admirat îndelung cât am stat la semafor, să traversăm aglomeratul bulevard Amalias. E considerat un arc de triumf ce a fost ridicat în onoarea venirii în oraș a împăratului Hadrian, în 131 sau 132 d. H. Am citit ulterior că era inscripționat pe ambele părți; pe partea dinspre Acropole scria: „Aceasta este Atena, cetatea veche a lui Tezeu”, iar pe cealaltă: „Acesta este orașul lui Hadrian, nu al lui Tezeu”. Timpul și intemperiile au șters în mare parte aceste mesaje, probabil pentru a ne comunica deșertăciunea amândurora...

Dincolo de arc se află situl arheologic cu templul lui Zeus Olimpianul, deasemenea inclus în biletul nostru combinat. Un spațiu generos, dar în mare parte gol, de fapt, acoperit cu iarbă. Câteva coloane terminate prin frumoase capiteluri se țin încă bine, le dai ocol, le pozezi și gata, nu prea ai altceva de făcut. Dacă aveți o cameră foto cu zoom bun, nu prea merită să cumpărați bilet.

Când am ieșit din sit, era să ne luăm o țeapă. Nu știu ce s-a apucat Tati să întrebe un taximetrist, că ăsta ne-a și mirosit și nu mai scăpam de el, să ne ducă la vechiul stadion de marmură și pe urmă într-un loc de unde se vede toată Atena... M-am uitat pe hartă și am făcut o socoteală rapidă: până la stadion nu făceam mai mult de 15-20 de minute pe jos, iar „toată Atena” ne săturaserăm deja de văzut de pe Acropole și de pe Areopagus... Așa că am mulțumit frumos și i-am întors spatele lu nenea, continuându-ne plimbarea pe Bd. Vasilissis Olga, cu Grădina Națională în partea stângă.

Socoteala mea s-a dovedit corectă și în curând ne-am prezentat în fața casei de bilete a Stadionului Panathenaic (5 euro de adult, pentru Istețica redus la jumătate; a propos: când e vorba de reduceri, grecii chiar verifică actele, adică a trebuit să prezentăm de fiecare dată carnetul de student al fetei, nu ne-au crezut pe cuvânt, ca prin alte părți). Ei, și în momentul ăsta răsuflu ușurată, căci n-am să fiu nevoită să vă prezint chestii istorice și tehnice despre acest obiectiv, o făcură alții înaintea mea, și chiar cu simț de răspundere (recent, colegul @Nasshu, spre exemplu) ! Așa că mă simt liberă să zburd printre tribune, să alerg pe pistă (bine, să mă plimb, mai mult), să urc pe treapta cea mai de sus a podiumului, încasându-mi laurii binemeritați! Anticul stadion este construit din marmură albă, perfect reabilitat și în bună stare de funcționare. Mi-au plăcut mult cele 2 tronuri din capăt, „pentru rege și regină”, precum și alegoria reprezentată de busturile cu două capete unite în partea posterioară: atletul cel tânăr și viguros și bătrânul înțelept, dar neputincios care va fi ajuns... Interesant e și muzeul, organizat în tunelul prin care veneau sportivii în arenă.

Următorul obiectiv se află chiar peste drum de stadion și era perfect de vizitat într-o astfel de zi însorită și călduță: Grădinile Naționale. Datorându-și existența Reginei Amalia, care, în prima jumătate a sec. 19 a tocmit specialiști germani spre a armoniza sute de specii de plante (și câteva de animale mici, precum rațe și broaște țestoase) din toate cele 4 zări, grădinile s-au numit inițial „regale”, căci erau întru deliciul familiei regale și a protipendadei de la palat; abia în 1975 se deschid publicului larg (gratuit) și reprezintă o adevărată oază de verdeață și răcoare în centrul metropolei. Ne-am bucurat și noi de susurul cascadei, de portocalele aurii din portocali, de foșgăiala a zeci de țestoase într-un mic bazin, de imaginile feerice cu foișoare și statui răspândite pe ici, pe colo... Există și un muzeu al grădinii botanice, dar l-am șters rapid de pe listă, eram avizi de aer liber și de verde și de miros de iarbă proaspătă!

Am părăsit grădinile prin partea opusă, pe Vasilissis Amalia și în câteva clipe am ajuns în fața Parlamentului. Habar n-aveam cât era ceasul, dar am văzut persoane strânse pe platoul din față, n-am dat prea multă atenție, turiști ca și noi... Cei doi soldați evzoni stăteau nemișcați de-o parte și de alta a mormântului simbolic al Sodatului Necunoscut, păzindu-l cu sfințenie. Cât am mai făcut noi o poză-două, s-a și produs ceva rumoare și ne-am dat seama că norocul ne era din nou prieten, ajunseserăm chiar la țanc pentru schimbarea gărzii! Chestia asta (deși un must, după unii) era cu plus/minus pe lista noastră, dar dacă tot ne-am nimerit... Până la urmă a fost o experiență interesantă: un adevărat ritual, pe care îl știam parțial din filmulețele de pe net, dar ce mi-a plăcut a fost faptul că totul era dirijat de un al 6-lea personaj, un soldat îmbrăcat într-o altfel de uniformă, care avea în atribuții inclusiv aranjarea ciucurilor și a faldurilor evzonilor, pur și simplu la finalul fiecărei etape trebuia ca aceștia să arate perfect!

Am traversat apoi Piața Sintagma, unde am căscat câteva minute gurile la performanța unei tinere trupe rock ce se producea pe o scenă, pe urmă ne-am lansat pe strada comercială Ermou, plină de magazine de tot soiul. Pe mine shoppingul mă plictisește teribil în ultimii ani, parcă nimic nu mă mai dă pe spate; n-am nici pasiunea bijuurilor, nici a genților și mi-a pălit și cea pentru țoale de când am realizat că nu mai am unde să le pun și că pe unele chiar am aruncat banii de pomană. Mi-ar fi trebuit însă niște pantofi de trecking mai ca lumea, dar până la urmă n-am avut parte eu de ei, ci Istețica. :)

N-am ratat nici frumoasa bisericuță bizantină Panaghia Kapnikarea (și nici n-am fi avut cum, căci e pusă fix în mijlocul drumului!), una dintre cele mai vechi din Atena; cică regele Otto, când a proiectat noul plan al Atenei după Războiul de Independență, a vrut să demoleze această mică bijuterie, noroc cu ta'-su, Ludovic I al Bavariei, care i-a tras una peste ceafă și i-a băgat mințile-n cap...

Ne abăturăm un pic în stânga pe urmă, căci văzurăm mai devreme niște mândre turle înălțându-se spre cer și, întrebând harta, aflarăm că-i vorba despre Catedrala Mitropolitană a Atenei, purtând hramul Fecioarei Maria. Frumoasă și nouă biserica, dar nu ne-a impresionat prea tare; mai mult m-a atras vecina ei mai modestă din spate-dreapta. Bisericuța Sf. Elefterie (vechea catedrală mitropolitană) stă aproape ascunsă într-un mic scuar, alcătuită din marmură alburie și decorată bogat cu frize sculptate, cu reprezentări cel puțin ciudate pentru o biserică ortodoxă: animale reale și mitologice, plante, lupte de care; se pare că sunt vechi opere păgâne, grecești și romane, între care s-au intercalat simboluri creștine. Din păcate, era închisă, mi-ar fi plăcut să-i văd și interiorul...

Din nou pe Ermou, câțiva pași și-am ajuns în celebra Piață Monastiraki, inima orașului vechi! Sunt câteva clădiri emblematice pentru această zonă, de exemplu bisericuța „îngropată” Kimisi Theotokou Mitropoleos, în contrast cu vechea moschee care azi găzduiește Muzeul Ceramicii. Un mozaic frumos, mulți porumbei ce zburătăceau care încotro și, în general, o hărmălaie de nedescris! Mirosuri apetisante se întretăiau în atmosferă, așa că brusc am decis că e musai să ne facem aici pauza de prânz. Știu, turistul serios evită buricul centrului în scop de alimentare, dar noi am nimerit la o mâncătorie bună, iar nota de plată nu ne-a destabilizat bugetul (voi detalia cu o proximă ocazie).

Și din nou pe Ermou, până la capăt. Aveam planuri ambițioase: să vizităm situl arheologic Kerameikos (anticul cartier al olarilor plus vechi cimitir), iar apoi să ne cocoțăm pe Dealul Philopappou, în scop de apus de soare. Numai că... a fost de ajuns un moment de luciditate ca să realizez că soarele mai avea cam juma' de oră până să-și pună pijamalele... Am ajuns totuși până la Kerameikos, pe care l-am găsit închis, așa că l-am vizionat de sus, din stradă, frumos aurit de razele apusului (n-am simțit nevoia să ne mai întoarcem în zilele următoare). Am traversat apoi un pod peste calea ferată (de fapt, liniile de metrou) și am cotit-o dreapta, în direcția Acropolei. Până la poalele lui Philopappou am nimerit pe o stradă superbă, Iraklidon se numește, cu blocuri de câteva etaje împodobite din abundență cu plante, cu copaci crescuți chiar în mijlocul drumului, cu pisici pufoase și mici terase colorate și cochete... Foarte mult mi-a plăcut zona asta!

Apusul l-am savurat tot pe terasa de pe acoperișul clădirii unde ne aveam apartamentul, acompaniați de câte un pahar de vin atenian...

Ziua 4

Pas întins la Agora Greacă, fără să ne mai uităm nici în stânga, nici în dreapta (vorba vine)! Cândva centru religios, comercial, politic și social al anticei Atene, agora e plină azi de rămășițe ale templelor, fântânilor, sistemului de canalizare, clădirilor administrative și private din acea epocă. Situl e destul de întins și merită luat la pas, pentru că fiecare piatră spune o poveste.

Vizitarăm și noi, în ordine: Odeonul lui Agrippa, Gimnasium (sau Palatul Giganților), Templul lui Ares (resturi de pietre), Altarul lui Zeus (resturi de pietre și de coloane), Templul lui Apollo (pietroaie), statuia fără cap a Împăratului Hadrian, vechiul Buleuterion (Casa Consiliului), Metronul (arhiva). Apoi am urcat pe o cărare șerpuită către cel mai bine păstrat templu din Grecia, cel închinat lui Hefaistos, cu superbele lui coloane dorice. Ridicat în sec. 5 î. H. din marmură albă și decorat cu frumoase frize, a fost transformat în sec. 7 d. H. în basilică (Sf. Gheorghe). Ulterior, în sec. 19, aria în care se găsește templul a fost folosită drept cimitir pentru cei căzuți în Războiul de Independență. Mi-ar fi plăcut să mă plimb printre coloane, dar nu e voie, templul e împrejmuit și m-am mulțumit să-l pozez din toate unghiurile.

Din nou prospețimea și parfumul naturii ne-a cam distras atenția de la „pietroaie”, iarba fragedă era smălțuită cu mii de floricele, cerul mai puțin albastru decât în zilele următoare, dar asta se putea schimba oricând, în orice sens... Cât era vreme bună, eram totuși hotărâți să stăm pe-afară, să batem drumurile... Coborârăm așadar din sferele zeului Hefaistos și ne îndreptarăm spre capătul opus al sitului, de unde ne făcea semne micuța biserică a Tuturor Sfinților. Ușile îi erau din păcate ferecate temeinic, dar am putut s-i admirăm în voie silueta robustă și detaliile sculpturale cu adânci și vechi semnificații.

Ultimul obiectiv a fost clădirea luuungă cu portic generos sprijinit pe două rânduri de coloane, zisă și stoa lui Attalos (un alt rege al Pergamonului) și care azi adăpostește muzeul agorei. Interesant muzeul, numai aici, dacă-ți pui mintea, poți petrece lejer o juma' de zi. Exponatele sunt artefacte găsite în sit și sunt organizate pe căprării, de la neolitic până în vremuri mai recente. Era plin de grupuri gureșe de copii de toate vârstele, însoțiți de profesoarele lor; mi-a plăcut întotdeauna ideea de a desfășura în astfel de locuri lecțiile de istorie și cred că metoda asta e mult mai eficientă pe termen lung decât învățatul anost și arid din sălile de clasă.

Ne rămăsese o restanță de cu o zi înainte și chiar dacă apusul era departe, nu doream s-o mai amânăm: Dealul Philopappou. Este o colină înaltă de 147 m, situată în partea de vest în raport cu Acropole, în vârful căreia se înalță monumentul senatorului roman de la care-și trage numele. Dealul poate fi privit și ca un parc destul de întins, organizat cu alei pietruite, cu bănci și cu zone de belvedere - căci da, logic, oferă priveliști minunate asupra orașului, cu atât mai ample, cu cât urci mai mult. În același timp, e plin de vestigii istorice.

Din nou mă relaxez și-mi „iau mâinile”, căci @irinad mi-a făcut toată treaba în articolul ei dedicat colinelor Atenei. Ce bine! Nu-mi rămâne decât să rememorez plimbarea noastră, care a început din partea nordică a dealului, de lângă biserica Agia Marina. Am început a urca pe o stradă delimitată de portocali încărcați cu fructe și în curând casele tăcute au lăsat locul naturii și mai tăcute. Am urcat în continuare, traseul e ușor și plăcut, nu trebuie să vă fie teamă de cuvântul „urcat”, mai ales că imaginea Parthenonului și a altor bucăți de oraș reprezintă un bun motiv să faceți pauze lungi și dese (deci, alocați-vă timp suficient). Am ajuns în vârf, unde popasul a fost chiar și mai lung, căci nu ne mai săturam privind panorama ce ni se înfățișa de jur împrejur, mai ales zona mării, cu insulele Salamina și Aegina pe fundal... Doamne, peste 2 zile vom pluti pe ape, către insula mea de vis!...

Am coborât pe partea de est a dealului și am reușit să descoperim toate punctele de interes: biserica Agios Dimitrios Loumpadiaris, Închisoarea lui Socrate (pe naiba!), Grota Surdului (un complex de 3 morminte săpate în piatră), Cele 7 scaune (chiar seamănă cu un fragment de lojă de teatru!). Doar cu vechiul teatru grec Dora Stratou m-am țăpănat, căci era închis (am înțeles că-i folosit mai mult pentru spectacole). Căutându-l însă, am descoperit sursa parfumului mirific ce plutea peste tot în aer: tufele înflorite de rozmarin și salvie!

Și cum Duracellu' trebuia iar reîncărcat, ne-am oprit tot la taverna Liondi, că Istețica poftise la musaca vegetariană și-și amintise că văzuse așa ceva în meniul lor. După masă, ne propuseserăm inițial celălalt deal, Likavittos. Ne-a cam pierit elanul când am constatat că aveam de mers cam 2 km până acolo (2 dus, 2 întors, desigur) și că măsura în înălțime un pic mai mult ca ălălalt, respectiv 277 m! Ne-am uitat pe previziunile meteo din ziua următoare și am decis că da, o să-l lăsăm pe mâine.

Bun, și ce mai facem azi? Păi, un traseu ușor, așa, să nu ne pierdem antrenamentul... Ce-ați zice de o plimbare în... cel mai vechi cimitir al Atenei?! Spre surprinderea mea, nimeni nu s-a împotrivit. Am ieșit „în spate”, pe Bd. Singrou, pe care l-am traversat, apoi pe Vourvachi am ieșit fix în fața intrării în cimitir. N-am văzut Pierre Lachez (încă), nici în Bellu n-am ajuns (încă), dar ideea de vechi cimitir mă atrage prin componenta pur arhitectonică. Când eram copil, obișnuiam să mă joc cu verii mei în vechiul cimitir al satului; nu vedeam crucile și mormintele, ci pomii plini de roade, florile și albastrul cerului.

Într-adevăr, primul cimitir atenian nu m-a dezamăgit, singurul lucru pe care-l regret e că la un moment dat a trebuit să-l fușăresc, căci la ora 5 închidea. Conține câteva bisericuțe frumoase, răspândite pe ici, pe colo și - desigur - morminte mai noi sau mai vechi, mai simple sau mai elaborate, multe din ele adevărate opere de artă, împodobite cu statui, vitralii, elemente metalice. Frumos, mi-a plăcut și recomand, dacă nu vă deranjează ideea că într-o zi veți fi de partea cealaltă a baricadei.

Am ajuns din nou la timp pe terasa noastră pentru a savura un alt frumos apus de soare...

Ziua 5

Ultima zi în Atena a debutat tot cu vreme frumoasă, dar nu aveam cum să ratăm vizitarea Muzeului Acropolei, era vecinul nostru și ne simțeam cumva datori! Din nou trebuie să-i mulțumesc colegei @irinad, că l-a descris așa de frumos și de complet, că mie nu-mi mai rămâne mare lucru de spus. E un muzeu mare, modern, organizat pe 3 niveluri și de acolo veți pleca doxă de Acropole și istoria ei (documentarul cu pricina mi-a plăcut așa de mult, că l-am urmărit de 2 ori!). Din păcate, sunt multe zone unde fotografiatul nu este permis. La cariatide e. Are și magazin, și cafenea. Deasemenea, era plin de grupuri de elevi. Recomand, nu veți fi dezamăgiți. A, costă 5 euro (parcă).

În continuare, Istețica ar fi vrut Muzeul de Artă Contemporană, mai ales că nu era foarte departe, dar Tati a cedat nervos și a zis că până aici! Documentată cum eram, mai aveam niște variante de rezervă și până la urmă am găsit soluția de compromis: Muzeul de Artă Cicladică (artă pentru Istețica și Ciclade pentru Tati!). În plus, era și în drumul nostru spre Likavittos. Până la el am traversat o zonă plină de ambasade, ba chiar și pe lângă Președenție am trecut! Și nu ne-a pus nimeni să traversăm pe trotuarul celălalt...

Am avut un impuls să intrăm și la Muzeul Benaki (o colecție privată de artă bizantină), dar am renunțat totuși. Pe ăl de artă cicladică l-am vizitat cu simț de răspundere și ne-a plăcut mult, așa că sper să pot face un articol separat.

Buuun... Hai pe Likavittos, dar mai întâi poate n-ar fi rău să ne refacem rezervele de energie... Bună invenție GoogleMaps asta, în 2 timpi și 3 mișcări am identificat mâncătoriile din zonă (ciudat de puține). Am ales un bistro chiar la poalele dealului, cu mesele de tablă înșirate pe marginile treptelor largi. Cu 5-6 aperitive ne-am rezolvat toți 3! Ieftin și bun!

Likavittos e mai greu de urcat decât Philopappou, deși e la fel de bine amenajat. În plus, mai stâncos, mai sălbatic și mai plin de cactuși. Dar nu e foarte greu, n-aș vrea să mă înțelegeți greșit! Dacă eu am urcat, oricine poate, credeți-mă! Vestigii istorice nu sunt, oferă doar imagini de vis asupra împrejurimilor (probabil cele mai de vis!), deși se află mai departe de mare și de Acropole. În vârf e o platformă cu drapelul Greciei și o biserică albă (Agios Giorgios), din spatele căreia se coboară câteva trepte la un restaurant (organizat și el pe 2-3 terase). Am ajuns destul de devreme (raportat la apus) și sus bătea un vânt înfiorător. Ne-am încălzit un pic în biserică, apoi am zis că totuși se cuvine să sărbătorim cu câte o băutură (caldă) la restaurant. Din partea casei am primit alune de ronțăit, așa că am mai lungit-o cât am putut. Dacă tot am stat atât, hai să mai stăm juma' de oră până la apus, nu?!

Se pare că nu numai noi am avut ideea cu apusul de pe Likavittos, căci platforma din fața bisericii se umpluse, se ocupaseră locurile strategice, chiar și cele semi-cocoțate pe clopotniță. Am avut ideea de a coborî un pic pe aleea pe care veniserăm, un nivel mai jos cum ar veni, iar Istețica m-a urmat. Tati însă nu și chiar râdeam cu fata că, la stilul lui, precis avea să se infiltreze prin mulțime și să le ia fața tuturor (ceea ce s-a și întâmplat) ! Noi am stat cumințele acolo, mai jos, dimpreună cu alți romantici, până când soarele s-a ascuns după un nor subțire, chiar deasupra dragei noastre Aegina...

... Cam asta a fost aventura noastră prin Atena. Am avut noroc de zile senine (în mare parte) și de temperaturi numai bune pentru plimbăreală. În general, am avut noroc. Am trăit cele 4 zile și jumătate ca într-un vis frumos și, deși nu era prima dată când ajungeam în Atena, era prima dată când ne fermeca. Încă o dovadă că e foarte important când și cu cine te duci într-un loc...

Avea să urmeze însă fantastica aventură a cuceririi insulei Hydra, pentru care mă pregătisem (psihic) de atâta vreme! Dar despre asta în episodul următor!

---

VIZUALIZĂRI: 4628 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI