Itinerare andaluze (III) – Comori renascentiste

TIPĂREȘTE

Mare dreptate avea poetul Antonio Machado. Între Granada, locul nostru de cazare, şi Jaén, cale de aproape 100 km spre nord, pe autostradă, se înşiră livezi nesfârşite de măslini iar în aer pluteşte un miros atât de pătrunzător de la sus-numitul pom şi produsului său de bază, uleiul, încât, confuză, mi s-a părut la un moment dat că mă aflu la mine, la ţară, în octombrie, când sătenii dau năvală la cazanul lui Nea Gică pentru a prepara renumita licoare autohtonă – ţuica.

Pornim la drum: străbatem dealurile de la poalele Sierrei de Jabalcuz şi ocolim Jaén, după care ieşim de pe autostradă şi ne înscriem pe N321. După aproape 60 km parcurşi tot printre livezi de măslini, ajungem la Úbeda, prima noastră destinaţie. Vom face aici un popas prelungit, după care ne vom întoarce pe acelaşi drum, cale de numai 10 km, pentru a vizita Baeza.

Dar ce-i atât de special la aceste două orăşele din extremitatea nordică a Andaluziei de merită un drum?

Ei bine, într-o regiune faimoasă pentru excepţionalele mărturii ale stăpânirii maure, Úbeda şi Baeza reprezintă excepţia: două „enclave” renascentiste excelent păstrate.

Cum s-a ajuns la această situaţie? Ambele aşezări sunt străvechi şi au cunoscut perioade de înflorire în epocile romană şi maură, atingând însă apogeul în secolul al XVI-lea. „Vinovat” pentru asta se pare că a fost, cel puţin într-o anumită măsură, Francisco de los Cobos (1477-1547), ajuns comendador al regatului Castiliei şi ministru de externe al regelui Spaniei şi Sfântului Împărat Roman Carol Quintul. Cobos s-a căsătorit cu o nobilă din familia Molina din Úbeda şi exemplul palatului pe care şi l-a ridicat a fost urmat de celelalte familii de vază din oraş, care au angajat în acest scop arhitecţi renumiţi, precum Diego de Siloé, Berruguete şi Andrés de Vandelvira.

Odată cu avântul agriculturii şi meşteşugurilor locale (ceramica şi ţesăturile confecţionate din tenacissima sau alfa, o plantă germinee originară din nordul Africii şi cultivată în regiune), s-au înălţat conace impunătoare, şcoli, biserici şi s-au amenajat pieţe publice vaste. După această perioadă de prosperitate a urmat însă declinul, datorat unor dezastre naturale dar şi inovaţiilor tehnice aduse mai târziu de revoluţia industrială, care au „pus pe butuci” micile ateliere meşteşugăreşti. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea economia locală s-a prăbuşit, efectul secundar fiind însă unul benefic pentru turismul contemporan, căci grandioasele clădiri renascentiste s-au păstrat, nefiind dărâmate pentru a face loc altora noi.

Aşa se face că astăzi ne putem bucura din plin de plimbările prin cele două oraşe andaluze poreclite „regina”, respectiv „regele” de poetul Machado şi declarate de UNESCO în 2003 parte a Patrimoniului Cultural Mondial. Stilul arhitectonic dominant în Úbeda şi Baeza este cel plateresc, corespunzând primei perioade a Renaşterii spaniole. Denumirea trimite cu gândul la ornamentaţiile specifice artei orfevrăriei (în spaniolă, plata înseamnă argint iar platero - giuvaergiu). Platerescul îmbină influenţele gotice târzii cu cele ale Renaşterii italiene şi ale mudejárului. Printre motivele ornamentale predilecte se numără coloanele răsucite, scuturile heraldice şi decoraţiunile sinuoase ce contrastează cu suprafeţele de zid simple, întinse. Din Spania, stilul a fost „exportat” în ţările Americii Latine, contribuind la atmosfera tipic europeană a marilor oraşe de pe acest continent. De prisos să mai subliniez aşadar frumuseţea incredibilă a clădirilor.

Locuită din vechime de triburi iberice, ulterior cucerită de romani şi vizigoţi, Úbeda a intrat sub stăpânirea maură în timpul lui Abd ar-Rahman II (788–852), emir al Córdobei şi al Al-Andalus, care i-a dat numele de Ubbadat-Al-Arab. În 1233 a fost recucerită de regele Fernando III de Castilla, „cel Sfânt” (1199-1252).

În prezent are circa 36.000 de locuitori, majoritatea „cantonaţi” în partea de jos a aşezării, în blocuri de apartamente urâte care nu ne interesează. Lăsăm în urmă cartierele noi şi urcăm spre oraşul vechi, unde ne întâmpină o parcare generoasă. La picioare ni se aşterne întreg ţinutul de dealuri plantate cu măslini.

Pătrundem pe o stradă largă de unde se deschide în faţă monumentala Plaza Vásquez de Molina, inima oraşului vechi. Aici se află Palacio Juan Vàsquez de Molina sau Palacio de las Cadenas – „Palatul Lanţurilor”, numit aşa din cauza formei decoraţiunilor care împodobeau cândva faţada. În prezent găzduieşte primăria oraşului şi, spre deosebire de multe alte clădiri monumentale care sunt proprietate particulară, se poate vizita parţial. Am intrat şi noi în urma unui grup de turişti în curtea interioară, unde am admirat pavajul în formă de stea cu pietre meşteşugit aranjate şi coridorul de la etaj umbrit de arcade. Vizavi de palat se află o altă clădire interesantă: Colegiata de Santa María de los Reales Alcázares, un exemplu „viu” al succedării stilurilor arhitectonice. A fost construită pe ruinele unui templu roman închinat zeiţei Diana, transformat ulterior în moschee. Faţa actuală a bisericii, datând din secolele XVI-XVII, cu două clopotniţe înalte, este o combinaţie de elemente medievale şi renascentiste. Prin porţile cu ornamente renascentiste se pătrunde în claustrul tipic gotic, cu bolţi sprijinite de coloane din piatră. În imediata apropiere a acestei biserici se găseşte un edificiu emblematic pentru oraş: Sacra Capilla del Salvador. Biserica ridicată pentru a adăposti mormintele nobilimii locale a fost proiectată de Diego de Siloé, arhitectul catedralei din Granada, şi construită după planurile acestuia de către Vandelvira. Deşi avariată în timpul Războiului Civil, faţada bogat ornamentată şi iconostasul decorat cu o sculptură de Berreguete s-au păstrat.

Trecem pe lângă un parador – demnirea generică pentru hotelurile spaniole de lux amenajate în clădiri vechi (palate, mănăstiri, castele) – şi ajungem în Plaza del Ayuntamiento, dominată de o altă construcţie impunătoare, Palacio de Vela de los Cobos, opera arhitectului Vandelvira, care ne impresionează cu arcele rotunjite şi dantelăria ornamentală. Din păcate, este reşedinţă privată şi nu se poate vizita. În Piaza del Primero del Mayo ne întâmpină silueta gotică inconfundabilă a unei biserici mai vechi, din secolul al XIII-lea, Iglesia de San Pablo, încadrată de două turnuri cu garguie, dar şi o altă minunăţie arhitectonică, şi anume Casa Mudejár din secolul al XV, care găzduieşte o secţie a Muzeului Arheologic.

După această „doză” zdravănă de istorie şi arhitectură, intrăm pe Calle Valencia pentru a descoperi o altă specialitate a oraşului: ceramica. În atelierele ce se înşiră pe această stradă se pot cumpăra atât plăci de ceramică smălţuită (azulejos) cu perforaţii ce amintesc de tradiţia maură, dar şi alte obiecte din lemn, sticlă, pânză, nuiele, toate lucrate manual. Ne vârâm nasul în mai multe prăvălii, până ce dăm de una unde îl surprindem pe artizan învârtind la roata de olărit. Evident, nu plecăm cu mâna goală (vezi foto). Ne odihnim şi ne hidratăm la o terasă şi ne întoarcem în parcare pentru a porni spre următoarea destinaţie.

Spre deosebire de Úbeda, Baeza s-a lăsat mai puţin contaminată de modernism. E drept, e un oraş mai mic, având cam jumătate din populaţia Úbedei, însă densitatea de monumente istorice este copleşitoare.

Aşezarea a fost întemeiată de romani sub numele de Beatia. În perioada maură a prosperat, ajungând la 50.000 de locuitori. A fost recucerită de acelaşi rege Fernando III în 1227.

După ce am lăsat maşina într-o parcare am pătruns în Piaza del Pópulo, centrul oraşului. I se mai spune şi Plaza de los Leones (Piaţa Leilor). De o parte a sa se află un palat renascentist din secolul al XVI-lea, cu un splendid blazon deasupra portalului, actualmente sediul unor birouri administrative, iar de cealaltă Casa del Pópolo, ce adăposteşte în prezent biroul de turism. Din balconul ei se spune că cei doi monarhi catolici ar fi asistat la prima mesă de după Reconquista. În centrul pieţei, Fuente de los Leones este înconjurată de patru lei iar pe soclul său a fost înălţată o statuie despre care se crede că ar înfăţişa-o pe Imilce, soţia de origine iberică a generalului cartaginez Hannibal. Ieşirea din piaţă se face prin Puerta de Jaén, parte din vechiul zid maur, care susţine un arc suplimentar, Villalar, de asemenea împodobit cu blazoane.

Din Plaza del Pópulo am urcat în Plaza de Santa María, pentru a vedea Catedrala, ridicată de regele Fernando III pe structura unei moschei din care se păstrează câteva ziduri. A fost ulterior refăcută în mare parte de arhitectul Vandelvira. În mijlocul pieţei tronează Fuente Santa María, datând din 1564 şi având un fel de acoperiş asemănător cu un arc de triumf. Vizavi de catedrală se înalţă Seminario San Felipe Neri, pe ale cărui ziduri studenţii păstrează tradiţia scrierii numelui şi datei absolvirii cu sânge de taur! Doar suntem în Spania. Olé! Iar în imediata apropiere a seminarului este clădirea Universităţii, inaugurată în 1542 ca liceu, unde a studiat şi poetul Antonio Macedo.

N-am reuşit să vedem „tot” în Baeza, întregul orăşel fiind un muzeu în aer liber, însă atmosfera mi s-a părut mult mai liniştită decât în Úbeda – foarte puţini turişti şi localnici mai deloc! Să fi fost de vină căldura după-amiezei? Poate. De fapt, impresia generală pe care mi-au lăsat-o atât Baeza cât şi Úbeda a fost una de mare eleganţă şi frumuseţe, pe nedrept neglijate de vizitatori în favoarea celorlalte atracţii, mai agresiv promovate, ale Andaluziei. Totuşi ce poate fi mai plăcut ca o plimbare pe străzi pietruite, admirând palatele şi bisericile bogat ornamentate şi oprindu-te în câte o piaţă pentru a te uita de jur-împrejur şi a-ţi umple ochii şi sufletul de bucurie?

Ceva m-a intrigat însă – ba chiar aş zice că m-a iritat: intrarea în biserici se plăteşte. Am observat asta în toată Andaluzia. E drept, e vorba de monumente istorice şi taxa e modică (2,4-4 euro), dar ce se întâmplă cu credincioşii care vin în lăcaşurile de cult pentru a asista la slujbă sau a se confesa? Plătesc şi ei intrarea? Şi dacă nu, cum se face „departajarea” între credincioşi şi turişti? Pentru că pe noi nu ne-a întrebat nimeni nicăieri dacă suntem catolici sau nu. Recunosc, nu mi-a dat prin cap să pun întrebarea asta la faţa locului vorbitorilor de engleză sau franceză cu care am avut de-a face – la hoteluri, de pildă. Cât despre formularea întrebării în spaniolă, ce să zic? Poate că aş fi reuşit să bălmăjesc câteva vorbe, dar n-aş fi înţeles răspunsul!

Oricum ar fi, încântaţi de plimbarea prin cele două oraşe renascentiste, obosiţi şi cam necăjiţi că ne scăpaseră atâtea obiective, am decis să revenim la „bază”, adică în Granada, unde a doua zi aveam programată vizitarea Alhambrei.

Sper să mă însoţiţi şi în această nouă incursiune. Cu atât mai mult cu cât, vă promit, nu mă voi limita la superbul palat nasrid, ci mă voi strădui să vă prezint întreg oraşul, aşa cum l-am văzut eu.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=Pg447buWqEs&list=PL309A57B6514B643B&index=6

---

VIZUALIZĂRI: 2278 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI