Ruta acvatica pe raul Chillar – in premiera mondiala pentru noi!

TIPĂREȘTE

Nu stiu altii cum sunt… (si daca au facut asa ceva; eu nu facusem), insa abia asteptam sa realizam aceasta ruta acvatica. Nu vreau sa ma aventurez, dar cred a fost activitatea mea preferata din saptamana petrecuta in Nerja (vezi impresii).

Pregatirile

Nuuu, nu va asteptati la antrenamente de doua luni sau mai stiu eu ce alte minuni. Cand am vazut in program ruta acuática por el río Chillar, imediat am scormonit pe net sa vad cu ce se mananca. Si tot imediat am gasit ca este una din cele mai frecventate “rute de vara” din zona. Se merge cam suta la suta prin albia raului, astfel incat este foarte recomandata mai ales cand caldura te inmoaie rau. Drept echipament, ni se recomanda incaltaminte care putea fi bagata la inmuiat. Noi (si marea majoritate a grupului) nu ne-am indurat de vreo pereche de adidasi mai vechi, cum cred ca ar fi fost cazul. Ci ne-am dus cu gandul, imediat, la incaltamintea aia cumparata anul trecut pentru activitatea de kaiak din Murcia - vezi impresii (repetata si aici, in Nerja, si mult mai frumoasa, ii vine randul la povestit intr-o zi, cu siguranta). Un fel de espadrile care se muleaza pe picior, cu talpa de guma (nu stiu cum le zice in romana, “pe vremea mea” nu exista asa ceva;)). Nu exista riscul sa-ti scape din picior si nici nu se strica la apa, ca doar sunt facuti pentru apa. La ce nu ne-am gandit noi a fost la… masajul de care urma sa avem parte;). Pietre, multe pietre, ca in orice rau de munte. Da’ lasa, ca talpilor noastre de oraseni le-a venit bine masaju’.

Cum ajungeti acolo

Partea asta nu-mi apartine, am luat-o de pe net in caz ca veti ajunge acolo si veti fi interesati. Noi am ajuns simplu de la hotel (Perla Marina, Nerja - vezi impresii): m-am tinut frumusel dupa masina in care mergea Pablo, monitorul nostru. Asa ca nici n-am fost atenta la explicatiile lui pre-excursie, cu harta-n mana.

De pe autostrada A 7, iesiti pe salida 292 (vedeti ce bine stiu sa explic?) si continuati pana la sensul giratoriu din Nerja; de acolo mergeti in directia “Parador Nacional” pana la al treilea sens giratoriu, unde luati a treia iesire pe strada Calle Julio Romero, mergeti pana la sfarsitul acesteia si pe dreapta e o sosea care ne duce pana unde incepe ruta. Acolo veti da de o parcare pe sant, gratis daca indrazniti. De obicei nu se intampla nimic, ne-a zis Pablo, drept pentru care cu totii am bagat masinile in parcarea special amenajata, care costa un trist euroi… E un baiat acolo care taie bilete. Parcarea e ingradita si, daca nu ma inseala memoria (cateodata imi face niste feste… mama, mama), se numeste Canteras de Nerja.

Cate ceva despre raul Chillar si imprejurimi

In primul rand, ca si curiozitate, “chillar” (fara litera mare) este un verb in spaniola, si inseamna “a striga, a zbiera” (mai degraba asta ultimul). Mi-a placut, asa, din start. Nu c-ar avea legatura.

Raul tine de Parcul Natural Sierras de Tejeda, Almijara si Alhama si se afla in partea orientala a provinciei Málaga, intre frumosul Nerja si Cómpeta, o localitate pe care noi nu am vazut-o. Atat, ca e de-ajuns, nu cumva sa va incarc memoria cu info inutile si pe care, oricum, nu le-am tinut minte;).

Ruta propriu zisa

Dupa cum v-am zis, eu abia asteptam sa ajungem acolo. Era prima noastra activitate de grup din aceasta vacanta, si se presupunea ca lumea (mare si mica) incepea sa socializeze, ca doar trebuia se ne cunoastem, bla bla. Cum a socializat romanca veti vedea imediat.

Dupa ce-am parcat cu totii, Pablo ne-a strans la inceputul rutei sa ne spuna cateva cuvinte despre ce urma sa vedem. Noi nu prea mai aveam rabdare, asa ca in cateva minute am pornit la drum. Ei bine, nu c-as fi salbatica, dar am luat-o asa, binisor, inainte, ca sa ma pot bucura in voie de ce urma sa vad. Fetele cu care m-am imprietenit ulterior mi-au zis acest lucru. Nu ca repros. Aveam chef sa ma plimb in liniste, nu sa spun de unde sunt, cati ani am si unde lucrez. Nu acolo, am timp sa socializez pe plaja, dupa masa, sau la masa de pranz, sau la terasa, seara, ca aveam sa stam in fiecare seara la un pahar de vorba…

Ruta incepe in locul unde raul are cel mai putin volum de apa, datorita evaporarii si filtrarii in straturile subterane (am fost atenta la explicatia lui Pablo de la inceput, eeh??). Muntii stau fata in fata, la o distanta considerabila, iar eu deja sunt la vreo suta de metri inaintea celorlalti. Sunt bucuroasa ca fi-miu si-a facut deja prieteni, cu care merge prin primele firisoare de apa. Cam din km. 2, sa zic asa, al acestei rute, incepem sa ne bucuram din plin de frumusetea ei. Muntii incep sa se apropie unii de altii, albia raului se stramteaza si senzatia de a merge prin apa racoroasa e grozava. Deocamdata intram pana la glezne. E poteca si pe margine, dar… de-aia se numeste ruta acvatica, sa mergem prin apa, nu? Ma opresc din loc in loc sa fac poze, si sunt prinsa din urma de parte din grup. Se mai leaga de mine cate cineva, ca sa inchege conversatie. Dar eu inca nu am chef, of, sigur par naspeta, singuratica… Nu e deloc asa, doar imi astampar setea de frumos. Cand Pablo ma vede ca fac atatea poze, ma trezesc vorbindu-i de Afa. Pfuaaa, oare microbul asta n-o sa se duca niciodata? ;) Deja peretii muntilor sunt plini de vegetatie si, desi soarele e sus de tot acum, si e cald, ca suntem in august si in Andaluzia, aici parca nu se simte asa de tare.

Cam dupa vreo doi km. ajungem la prima cascada, artificala, da, unde intai copiii, si mai apoi cativa parinti, se scalda zgomotosi. Acolo langa, sus, se afla un fel de jgheab. Ne explica Pablo ca e al companiei de ape din regiune, o mica centrala hidroelectrica, si ca sa nu facem baie acolo. Nu tin minte mai mult din explicatiile lui.

Ne intalnim pe drum si cu alte palcuri de oameni. Deja nivelul apei creste, acum ne ajunge pana la jumatatea distantei intre glezna si genunchi. Si ajungem si la prima cascada naturala, unde e gramada mare la poze. Acolo reusim sa ne facem si prima poza de grup. Ba vad si-un caine pe care aproape ca nu-l bag in seama, nu de-alta, da’ nici el nu ma baga. Ne dam ignore reciproc si ne vedem de drum.

Pablo incearca sa ne spuna sa nu ne uitam numai la picioare, ci si in sus, pe peretii muntelui. Vegetatia e foarte abundenta. Si… in curand (asta insemnand cam la vreo ora, o ora jumate) ajungem la Cahorros del río Chillar, adica partea cea mai frumoasa a acestei rute: un peisaj cu un “tunel” nu mai lat de doi metri intre peretii muntelui. Aici trebuie sa avem grija la pietre – cam mari -, mai ales ca deja mergem cu apa pana la genunchi. Deja fiecare e concentrat pe unde pune piciorul, cu grija sa nu alunece. Nu e periculos, stati linistiti. Trebuie doar sa fiti putin atenti, nimic mai mult. Oricum, e superb. Te poti tine cu mana de peretele muntelui, care are o inaltime de pana la douazeci de metri. Nu ma ajuta cuvintele sa explic mai frumos… Pozele sper sa va convinga mai mult decat slaba mea incercare de descriere. Desi acolo, intre peretii stramti, nu am facut foarte multe, pentru ca trebuia sa ma tin cumva sa nu cad…

Nu te poti rataci pe aceasta ruta. Trebuie doar sa urmezi cursul raului. Pablo ne spusese ca majoritatea turistilor, asa ca noi, adica mai putin curajosi nuuuu, ci doar cu atenuantul ca aveam copii dupa noi;), se opresc la prima piscina naturala intalnita in cale, adica imediat dupa aceste cahorros. Cred ca am facut vreo sase-sapte kilometri pana acolo. E si punctul nostru final, unde ne oprim zece cinspe minute sa mancam o banana, un senvis sau ce-om avea prin rucsac. Bineinteles pastrand gunoiul in rucsac, aici e chiar pacat de Dumnezeu sa lase cineva ceva… Natura e atat de generoasa, imparte cu noi frumusetea ei, incat ar fi o crima sa-i lasam gunoaie, dupa ce-o calcam in picioare… La propriu, pentru ca ma gandesc ca si habitatul raului s-o schimba cumva datorita turistilor. Ma refer la fauna si flora, evident. Piscina asta naturala nu are mai mult de un metru adancime. Cei mici profita de o noua baie, evident. Ei se bucura de orice “baltoaca/helesteu”. Deja sunt prieteni si nu a trecut nicio zi de cand am ajuns. Semn bun.

Daca n-am fi avut puradei dupa noi, probabil am fi continuat drumul. Pentru ca, de aici, albia incepe sa urce, si drumul e mai abrupt, intre roci si denivelari la nivelul apei. Pablo ne-a spus ca pana aproape de izvor ar fi in jur de 9 km. Cu inca 9 la intoarcere, pentru cei mici era probabil prea mult. Desi amica Inma, mai ceva ca mine, a luat-o inainte cu copchilul din dotare, si a ajuns pana la sfarsit, fara sa-si dea seama. De-aia era Pablo ingrijorat pe drumul de intoarcere, ca nu-i mai vazuse de-o buna bucata de vreme… Inma e… unica. Cred ca se rataceste si cand se duce la paine;).

Este o ruta foarte frecventata pe timp de vara, asa ca banuiesc ca e de evitat duminica, sau in weekend in general, daca vreti sa nu dati din coate pentru a avanza;). Noi am fost intr-o zi de luni. Era lume, dar nu exagerat, a fost chiar placut.

Noi ne luasem, citind sfaturile de pe net si ale celor de la agentie, si costum de baie pe noi, si un tricou de schimb. Nu am stat sa ne schimbam, ne-am udat care cum am nimerit. Singurul sfat e sa va schimbati incaltarile la intoarcere, inainte de a va urca in masina, pentru ca iesi cu ele ude din apa si apoi mergi prin praf pana la parcare. Noi nu am facut-o, desi aveam adidasi de schimb, si am facut masina de nicio lege, eu, care o spalasem inainte de a pleca de-acasa… Si, de importanta vitala, nu uitati de crema de protectie!! Eu, desi stiu teoría pe de rost, cum era dimineata cand am ajuns, si stiam ca ruta va fi racoroasa, nu am abuzat de crema, din pacate. La intoarcere bratele ma usturau putin. Invatare de minte, ca de obicei.

In loc de incheiere

A fost o premiera pentru noi. Dar dac-o sa mai am ocazia, cu siguranta o sa repet experienta. Mai ales pe timp de vara. Talpile mi-au ajuns la hotel masate de nu-mi mai trebuie podolog pana la vara;). Va recomand din tot sufletul o astfel de ruta acvatica. Pe timp de vara, of course. E racoroasa, originala, sanatoasa, frumoasa…

---

VIZUALIZĂRI: 1557 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI