Daruri ale mării la Preveza

TIPĂREȘTE

Deși ne cam pălise foamea de multișor, am tras totuși tare, să ajungem în Preveza, să mâncăm acolo. Ne imaginam deja: prima masă la țărm de mare, adulmecând aerul sărat, în timp ce briza caldă ne mângâie obrajii... Preveza e poarta de intrare în insula Lefkada, numai bună de făcut popas; un orășel micuț și tare drăguț, după cum aveam să ne dăm seama. Am ținut drumul drept către mare și, odată ajunși pe faleză, am virat dreapta (la întâmplare), iar după puțin timp am oprit. Ne-am uitat după o parcare-ceva, n-am zărit, mai erau mașini pe marginea drumului și-am lăsat-o și noi acolo, că, la o adică, nu ne-om depărta prea tare.

Și într-adevăr, n-a fost nevoie să ne depărtăm prea mult; la maxim 100 m se zărea o terasă oganizată pe un ponton umbrit, ce înainta binișor în mare. Am căutat repede pe harta Google, de la care am primit încurajări, Alati Seafoood & More părea să aibă o cotă destul de bună (4,2/5). În plus, ne-a plăcut numele, o combinație promițătoare, adică dacă n-o să ne satisfacă oferta de vietăți marine (puțin probabil), s-o găsi oarece pe-acolo să ne mulțumească...

În binecunoscutul stil grecesc, mâncătoria se află de fapt într-o clădire, iar terasa dincolo de stradă. Clădirea este de tip P+2, la primul etaj toate obloanele erau trase, ceva urme de locuire umană se zăreau doar la ultimul nivel. Primul e dedicat, desigur, restaurantului – o sală de mese (pustie), bucătăria și toaletele, plus alte câteva mese afară, în față, pe o mică terasă acoperită.

Noi însă ne-am îndreptat glonț spre pontonul de deasupra mării, unde n-a fost greu să găsim o masă liberă, ora prânzului fiind un pic cam depășită. În imediata apropiere se află un părculeț, cu o tablă de șah uriașă și o fântână albastră din mijlocul căreia răsare o sirenă de marmură albă.

Am găsit masa deja aranjată (la fel ca toate celelalte), acoperită cu o față personalizată din hârtie, cu farfurii întorse invers și tacâmuri înfășurate în șervețele. Am fost preluați rapid de o domnișoară, am cerut o sticlă mare de apă și câteva minute răgaz să ne hotărâm ce mâncăm. Oferta era într-adevăr destul de bogată, chestii grecești normale, atât din categoria aperitivelor, cât și a felurilor principale (cu cărniță marină sau ne-).

Am comandat pentru început o salată grecească, de șeruit, să ne amețim foamea. La felul 2, Tati știa clar ce dorește: caracatiță la gril. Eu de asemenea știam: pește. De oricare. De aceea, am cerut ajutorul domnișoarei, care mi-a recomandat o porție de barbunei de-ăia roșiori. Nu mai știu pentru ce rațiune (dacă o fi fost vreuna) am refuzat; probabil, n-aveam chef să migălesc la oscioare, voiam un pește baban, să-nțeleg ceva din el. „Păi atunci...” Și-a zis un nume în engleză, n-am reținut. Ok, cum zici tu. Și plecă. Și se întoarse. „Ăăă... (ăla, numele de mai devreme) are cam 3 kile. Nu cred că puteți mânca un pește de 3 kile...” „Eu sunt sigură că nu pot.” Și când să zic fie, barbunei, tânăra mi-o luă înainte: „Dorada e mai mică, e ok.” (Și de ce nu ziseși de la-nceput?!) Bine, doradă atunci!

Am balotat vreo 2 pahare de apă, am vizitat toaletele, am făcut câteva poze prin vecini, apoi am așteptat cuminți la masă, urmărind bărcile ce se-ntorceau sau plecau din port (Preveza are una dintre cele mai cunoscute Marine de la Marea Ionică, cel puțin așa zice Tati).

Grecii sunt destul de expeditivi când e vorba de mâncare, n-am așteptat mult. Întâi a venit salata, dimpreună cu un coș mare cu pâine; delicioasă pâinea aia a lor! După câteva minute, restul. Caracatița lui Tati – hm, normală, cum te-ai aștepta să arate. Am fost întrebată dacă vreau să mi se fileteze peștele. Mda, de ce nu?!... Mamă, ce șoc am avut când văzui ditamai monstrul!... O avea un kil?! Mai mult?! Mai puțin?! Mai puțin n-are cum!... Am înghițit în sec și m-am calmat, urmărind mișcările sigure cu care domnișoara îndepărta scheletul bietei vietăți: mănânc cât pot și restul iau la pachet.

Ei bine, peștele a fost delicios, carnea albă și fragedă, ia cu un pic de pâine, ia și cu lămâie, hai, ajută-mă și tu, Tati, încă un pic – încet, încet, m-am trezit că n-a mai rămas nimic. (Ce-i drept, probabil că mă voi deplasa prin rostogolire în următoarele 2-3 ore, dar a meritat!)

Dă, Doamne, să nu ne aducă desert din partea casei, zău că nu mai pot! Și Dumnezeu mi-a ascultat ruga; când am cerut nota de plată, n-am primit decât nota de plată. Ocazie cu care am aflat cât a cântărit monstrul: 900 g. Fusei pe-aproape... Ei haideți, că mai bine de jumate fură oasele și pielea, n-am mâncat chiar așa mult!... Și-am răsuflat ușurată: „decât” 40 de euroi. Numai peștele, ce credeați?! 63,5 per total. Oricum, am rămas cu ambii rinichi. Și-am putut plăti cu cardul.

... Dup’-o masă copioasă... o plimbare, drept pedeapsă!... O luarăm frumușel de-a lungul falezei, înspre port, trecând pe lângă un șir nesfârșit de mâncătorii și cafenele (numai când priveam într-acolo și mă lua greața!)... În capăt, am identificat Primăria, Judecătoria și – cea mai frumoasă clădire din oraș, cu un superb balcon decorat în stil islamic – sediul Băncii Naționale a Greciei. Am admirat și bărcuțele fremătând ușor în port, frumos aliniate una lângă alta... Pe urmă ne-am întors la mașină. Ardeam (la propriu, sub soarele necruțător și la figurat, de dorul Lefkadei) ! Hai, că mai e un pic, doar o picătură, și ajungem!...

---

VIZUALIZĂRI: 5192 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI