Aquarius - Vestitorul Verii

TIPĂREȘTE

Mulți dintre noi obișnuiesc să scrie despre experiențele culinare cu care s-au confruntat, bune sau ne-bune, fie în peregrinările pe care le-au făcut, fie chiar în urbea natală. A scrie despre restaurante e un subiect care a creat multe divergențe pe acest site și într-un fel acestea sunt îndreptățite: lucrurile sunt ușor versatile în timp, personalul, decorațiunile, specificul unui loc se pot schimba de la un an la altul, ce a fost bun ieri poate să se fi stricat între timp și viceversa, ca să nu mai vorbim despre „ce-ți place ție și nu-mi place mie”. Dar, în aceeași idee, ce rost ar mai avea să descriem pensiunile și hotelurile prin care ne cazăm?! Eu cred că articolele despre „mâncătorii” sunt cel puțin la fel de utile ca și cele despre „dormitorii”, iar când recomandarea vine de la un localnic, utilitatea se dublează! Să scriem deci - și fiecare să aleagă ce poftește!

Așa că m-am uitat pe site și am constatat că sunt foarte puține postări despre restaurantele din Galați, cam jumătate din ele fiind de prin 2010. Subțire, mult prea subțire... Păi de acord, n-o fi Galațiul meu adoptiv cine știe ce destinație turistică (deși potențial are, din păcate mult prea puțin exploatat până acum, însă asta e altă poveste), dar cine știe?! poate o fi bun măcar de-o stație în drum spre mare sau mai știu eu pe unde... Și atunci de ce n-am îndruma noi, cei de-ai casei, turiștii însetați și înfometați?!... Dacă nu noi, atunci cine?! (Cu asta ar fi de acord și prietena mea, Doina, cu care colind din când în când restaurantele locale ca pretext de socializare; pe vremuri, obișnuiam să facem asta măcar o dată pe săptămână, că ajunseseră să ne cunoască toți chelnerii, iar Doina glumea spunând că am putea să ne susținem cu brio doctoratul în... crâșmologie!).

Să zicem că sunteți în trecere prin Galați și vă pălește curiozitatea sau vreți să vă trageți oleacă sufletul (noi am început să facem asta, adică să nu mai ocolim orașele de pe traseu, ci să ne abatem prin centru și să facem vreo câțiva pași; ne dezmorțim puțin și ne facem o idee despre loc, dacă merită sau nu să revenim pentru o ședere mai lungă; am descoperit astfel multe locuri faine!). Ei, bine, ce e definitoriu pentru Galați?! Desigur, frumoasa faleză a Dunării! Oamenii sunt atrași, sunt fascinați de apă, oricare ar fi forma ei de prezentare. Iar Dunărea la Galați chiar e o formă de prezentare cu care Apa nu are de ce să se rușineze! Parol! Veniți și vă convingeți! Imaginați-vă un parc ce se întinde pe vreo 2 km de-a lungul bătrânului fluviu. Faleza e epicentrul orașului, e locul către care converg gălățenii, mai ales în week-end-urile însorite, căci găsesc acolo alei de plimbare și de mers cu role sau cu biciclete, bănci pe care să se odihnească, locuri amenajate cu tot felul de aparate de sport, parc pentru căței, locuri de joacă pentru copii, chioșcuri cu diverse, câteva terase și restaurante.

Buuun! Să zicem că ați parcat undeva sus, pe faleza superioară (căci cea inferioară de care vă povesteam e, desigur, doar pietonală). Vă îndreptați spre mica esplanadă de pe care coboară scări în stânga și în dreapta, admirați câteva minute de sus panorama spectaculoasă a Dunării, dincolo de care se profilează culmile știrbe ale celor mai vechi munți românești, apoi coborâți cele câteva zeci de trepte. Jos, briza e ceva mai puternică, iar aerul miroase puțin sălciu, miros de apă mare curgătoare. Nu vă hotărâți încotro s-o luați: în stânga sau în dreapta?!

Păi dacă vreți doar să vă plimbați (deși nu cred), luați-o în dreapta. Dar, pentru că în articolul meu e vorba despre o mâncătorie, despre o anume mâncătorie, aș zice s-o luați mai bine în stânga. Ignorați chioșcul de înghețată de sub scări, precum și terasa ce urmează, lăsați apoi pe stânga un imens loc de joacă pentru copii, vis-a-vis de care se află un loc care îmi produce suspine adânci ori de câte ori trec pe lângă el: fosta terasă Andrada, unde cândva ne petreceam serile ascultând muzică veche și bună, în timp ce mâncam mici și beam bere, totul la niște prețuri ridicol de mici, la niște mese rustice de lemn, pe care mai săreau din când în când broscuțe dintre bălăriile Dunării vecine... Între timp Andrada s-a făcut mare, s-a modernizat, lemnul s-a transformat în plastic, între Andrada și Dunăre s-a ridicat un zid despărțitor, micii au dispărut, berea a rămas tot ieftină, muzica în schimb e nouă și impersonală; și, din păcate, astea sunt impresii de vara trecută, căci nu știu ce s-a întâmplat, dar Andrada a rămas sechestrată în turnul ei de fildeș tot acest sezon estival, am făcut tot felul de speculații, nu e locul să le prezint, dar nu pot să nu scap un oftat când trec pe acolo...

... Depășiți momentul, ca și mine, depășiți și pontonul pe care scrie, cu emfază: Clubul Nautic Monaco și... deja începeți să întrezăriți locația către care vă îndrum! Un ponton alb, garnisit cu mușcate roșii, la care ajungeți după ce călăriți câteva scări ce urcă (destul de abrupt, din punctul meu de vedere) și apoi coboară zidul ce mărginește aleea de promenadă. Încă de acum puteți să vă convingeți că sunteți unde trebuie: Aquarius, summer lounge, cum ar veni, salon de vară. Da, ați înțeles ideea, grăbiți-vă, că acuși vine vremea rea și intră în hibernare!

În ultimii ani, eu și cu Tati știam cu certitudine că vara nu-i departe când se deschidea Aquarius. Anul ăsta însă vara venise de mult, puteam să jurăm pentru asta, și Aquarius se încăpățâna să rămână un loc trist și întunecat. „După Andrada, și tu, Aquarius?! :(...) Așa că mare ne-a fost bucuria într-o seară de marți când am regăsit locul luminat și vesel, ca pe vremuri... Marțea e ziua mea cea mai aglomerată, însumând de obicei 10-11 ore de muncă (sedentară, totuși). Tati venise să mă ia de la serviciu cu mașina, când eu nu-mi doream decât să fac vreo câțiva pași pe jos, să mă dezmorțesc. „Mâncăm ceva acasă și pe urmă facem o plimbare pe faleză! ”, a propus Tati. Evident!

Am zărit luminile tremurătoare de pe mal, ghiceam ghivecele cu mușcate și petunii legănându-se în briza ușoară, parcă răzbătea și o undă de muzică până la noi... „Hai și-om vedea! ” Am escaladat zidul (pe scările de vă povestii), am străbătut puntea metalică mângâiată de sălcii, am pătruns în incinta arhicunoscută și am întrebat cu teamă: „E deschis? ” „Desigur, poftiți! ” Doar vreo 2 mese erau ocupate, deci locuri pe alese, gașca încă nu aflase pesemne... și mai era și marți... Doamne, și ce lună plină se etala deasupra Munților Măcinului, îndreptându-se taman spre noi! Am zâmbit, presimțind: o zi grea care se va termina superb! De-aia iubim viața, nu?!

Într-adevăr, așa a fost. Am ales o masă lângă apă și ne-am relaxat, îmbătați de parfumul petuniilor, urmărind cărarea lunii pe cer, luminițele de departe, din port, întoarcerea bărcilor acasă, zborul pescărușilor... Am remarcat cu bucurie că înăuntru decorul cunoscut nu s-a schimbat, același mobilier alb-turcoaz, combinație cromatică pe care o iubesc nespus, pentru că-mi amintește de mare. Ni s-au adus meniuri, dar n-am comandat decât câte o bere, căci cina o luaserăm deja acasă. Am constatat însă că formatul meniului era cel vechi (desene marine pe un fond albastru), dar felurile de mâncare nu le recunoșteam. Hmmm... Înseamnă că au alt bucătar. Cum o fi? Măcar la fel de bun ca celălalt?! Fiind puțină lume, am avut timp să fotografiez meniul, întru aducere aminte. Câteva (nu multe) feluri de supe/pește/vită/pui/porc/salate/paste/deserturi. Denumiri sofisticate, în limba română, dar și în engleză, gramajele dedesubt, precum și principalele ingrediente. Prețuri medii. Întrucât se apropiau 2 evenimente familiale pe care aveam de gând să le sărbătorim, am cerut o carte de vizită.

N-am răbdat și după vreo săptămână ne-am mai dus o dată, să încercăm și terenul... gastronomic. N-a fost nevoie de rezervare, că era tot în timpul săptămânii, dar acum aria era mult mai animată, în curând cu greu mai puteai găsi o masă liberă. Am comandat eu - ceva fâșii de pui cu ghimbir, legume și orez (un fel cu iz chinezesc), iar Tati - pulpă de pui marinată, legume la grătar și salată Coleslaw. Totul a fost delicios, dar parcă mai mult mi-a plăcut ce am gustat de la Tati. Denumirile deserturilor sunau atât de tentant, încât, contrar obiceiurilor noastre, am cerut și o porție de semifredo cu fructe de pădure, care pe mine una nu m-a satisfăcut pe cât mă așteptam. Era, de fapt, un amestec de biscuiți pisați, înghețată și un soi de dulceață de fructe de pădure, o chestie mult prea dulce pentru mine. A doua oară n-aș mai lua, dar trebuie să luați această declarație cu rezerva că eu sunt foarte, dar foarte pretențioasă când e vorba de deserturi. Deci s-ar putea ca altora să placă acel semifredo. Costul distracției? Împreună cu vreo 3 beri și rotunjit corespunzător, 70 lei mari și lați.

Pentru sărbătorirea evenimentelor cumulate, n-am riscat și am făcut rezervare, fiind vorba de vineri seara și de vreo 7 persoane, și mai ales că vroiam o anumită masă. S-a băut bere, apă și sucuri, nu prea le mai știu numărul, că am rătăcit nota de plată. Dacă nu făceam poze, totuși n-aș fi uitat ce am mâncat, căci mi-a plăcut mult: șalău cu 2 feluri de piure. Tati a luat biban de mare cu salată, Istețica-silfida - supă de praz cu crutoane, iar ceilalți, conservatori, un soi de chicken fingers cu cartofi prăjiți și sos tzatziki. Bune toate, parol, am gustat! Mie desert nu mi-a mai trebuit, dar țin minte că s-au mâncat panacotta și clătite cu înghețată. Au fost declarate bune, iar ca dovadă au fost linse farfuriile. Nu mai știu cât a costat, dar dacă n-a fost ceva memorabil, înseamnă că nu dărâmător de mult.

Recomand? Păi voi ce ziceți, de ce mi-am cheltuit 3 ore din viață să vă povestesc aicișa?!

Da, dacă vreți papa bun, prezentat frumos, acompaniat de o băutură mai mult sau mai puțin răcoritoare și de o muzică bună, la un volum rezonabil, în mijlocul Dunării, printre pescăruși și bărci și mușcate și petunii... Din păcate, precum vă spuneam, Aquarius este o treabă sezonieră. Iar pentru mine, e unul dintre visurile frumoase de vară, visat iarna, la gura sobei...

---

VIZUALIZĂRI: 2165 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI