Templul Soarelui

TIPĂREȘTE

La Templul Soarelui am ajuns maxim spontan. Doar treceam pe la foișor și mi-a atras atenția amenajarea ce se vede din stradă. Oare ce o fi acolo? Era și ora cinei. De multe ori fac așa. Decât să fac o programare peste ceva zile când habar n-am ce voi face sau unde voi fi sau ce chef voi avea, mai bine așa. Am avut situații când făceam rezervare de azi pe mâine pentru că mă invita cineva și a doua zi să nu mă prezint pentru că chiar nu aveam chef să merg acolo. De data asta a fost invers: văzut, călcat.

Prima dată a fost aspectul vizual: Templul Soarelui! Wow! La foișor! Wow! Oare chiar strălucește soarele oriental până la București? Wow! Se vedea clar că este restaurant chinezesc după decoruri și aspectul porții. M-a lovit curiozitatea: se încadrează în peisaj? Nu prea. Cum naiba? E chinezărie (nu peiorativ). Noi suntem europeni. Dar e atractiv așa cum e, cel puțin pentru mine. Arată bine? Daaa... Cum altfel?

Adevărul e că arată super bine. Când pui piciorul peste limita porții, de pe trotuar în curte, prima ajungi pe terasă, între două rânduri de mese lungi, din lemn și cu streașină deasupra. În capătul opus al terasei este toaleta dar la stânga, pe la mijlocul terasei, este intrarea în clădire, cu ceva trepte de urcat, puține. Prima e un hol mic și deschis ce dă într-un hol mai mare, cam pătrat, ce face joncțiunea între cele două saloane ale restaurantului care nu sunt prea mari dar sunt foarte frumos amenajate. Încă din primul mic hol ne întâmpină tot felul de decorațiuni asiatice iar în holul mai mare, fix în partea opusă intrării, într-un colț, e o statuie cât un om real ce întâmpină vizitatorii. Cred că-i Buda, parcă-mi amintesc. Și în celălalt colț e un chinez nervos din bronz ce vrea să dea de pământ cu un obiect ce-l ține deasupra capului. Cred că de-aia păstrează distanță fata de mai încolo – tot de bronz – că ține palmele deschise în față, spre toată lumea, parcă a apărare. Uite, acum scriu și abia așa îmi dau seama de ce era fata aia din bronz așa speriată că mai târziu au venit mușterii și, sincer, și pe mine m-au speriat cu limbajul lor. Eu știu doar că am văzut masa lor pregătită pentru multe persoane și cu scaune diferite și, strategic, am ales celălalt salon dar asta nu a ajutat pentru că încăperile erau dispuse liniar și puteam să-i și văd nu doar să-i aud. Astfel, am luat la cunoștință despre istoria multor familii. Când am intrat eu, locul era pustiu. Mă miram: o fi deschis, n-o fi deschis? Deschis era, evident, dar erau ei pregătiți de mușterii? Era fix ora 18:00 că am a poză cu ceasul de la foișor. M-am învârtit prin săli, fix timp destul să fac poze. Îmi plăcea ce văd și dacă tot nu era nimeni... Mai bine pe furiș decât să întreb că cine știe în ce conversație intru... Nu mai știu dacă m-au prins cu telefonul în mână dar s-au purtat bine cu mine.

La servire era o fată și un om de bine, amândoi echipați cu tunici chinezești foarte înflorate și colorate, foarte frumoase și fata avea și pantaloni de la Decatlon. Am apreciat că oamenii ăștia sportivi îs prietenii mei.

Un salon avea 3 mese aranjate, altul 4. M-am așezat cu fața la fereastră, cu vedere la foișor. Pe masă mă aștepta un tratat culinar de grosime apreciabilă. No, amu-i de studiat, zic. N-am avut multă vreme c-a și venit fata.

- Adu tu ceva de-ale gurii că eu m-apuc amu’ de studiat documentație.

Nu mi-a trebuit mult să mă hotărăsc. Am găsit repede ceva legume – fasole verde – buuun! Dar și ceva ciuperci. Ajunge atât, să nu exagerăm.

- Ceva de băut?

- Un vin discret, ceva?

- Doză,

200 ml, mor or les. 25 de lei. La magazin e 6 lei. Dar și crâșma e frumoasă, ce să zic? Se respectă.

Hrana mi-a plăcut, nu zic. Am servit cheepsuri: ba fasole verde, ba ciuperci (feliuțe) stropite ușor cu vin. De bune, erau bune, nu zic dar cumplit de sărate. Mie mi-a plăcut însă n-a dat prea bine la sănătate că vreo 3 zile, rinichiul tot încerca să-mi spună lucruri. Schimbasem obiceiul de tradițional românească și nu prea mi-a picat bine deci am decis să mă hazardez mai ușor la experiențe noi.

Între timp studiam meniul. E o adevărată monografie vizuală cu multe poze color unde și-o bucată crudă de ceva arăta mai impresionant decât Michelangelo în vremurile lui bune. Aveam ce admira. Zic de crudități că după mijlocul monografiei am ajuns la poze cu produse crude. Mă uitam cruciș. Fata își făcea de lucru pe lângă mine cu doza de vin. N-am putut să mă abțin:

- Serviți piept de pui crud?

Eram fascinată de obiceiurile astea asiatice. Fata mi-a explicat că toate cruditățile astea se serveau alături de un platou cu sos și cu un bol de ulei încins la mijloc ce era întreținut fierbinte de o sursă de încălzire dispusă dedesupt astfel încât îți preparați singur hrana, precum strămoșii noștri la foc sau, venea bucătarul și făcea asta în locul tău iar bucata proaspăt rumenită era apoi tăvălită prin sos. O fi, nu zic. N-aveam chef să încerc. Mai au o chestie care se numește "furnici în copac" dar nici la astea nu mă trăgea inima deși mi-a plăcut cum sună.

În altă ordine de idei, seara a fost deosebită și instructivă, nimic de zis, mi-a plăcut aspectul locului, meniul, oamenii casei (mușterii mai puțin), originalitatea, conversația, informațiile – cum că ideea cu amenajările vine de la doi frați din India care așa au gândit ei locația asta – și putea chiar să fie o seară perfectă. Sincer, dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut meniul care chiar m-a lăsat tablou. Așa mi-a plăcut de nu mă puteam opri din făcut poze. Cred că nici nu am spațiu alocat să le pun pe toate aici.

De frumos, a fost frumos dar nu mai merg că m-au zbârlit vecinii.

La servicii nu-i nimic de comentat, oamenii sunt simpatici, cooperanți, empatici, profi, m-am înțeles bine cu ei.

Pfai de mine... La subiectul ăsta e mult de scris, chiar prea mult pentru mine... Este gastronomie selectă asiatică, multe feluri de orez cu multe feluri de condimente, legume, sushi - în multe variante, tot felul de combinații cu tot felul de sosuri, dulci - acrișoare, picante, condimentate în fel și chip, combinații aiuristice, paste în cele mai bizare feluri și câte și mai câte și tot felul de deserturi bizare.

E plin de clădiri vechi în jur și trafic corespunzător unei intersecții cu rond central. Poate fi arhaic dar eu, sincer, preferam să fiu într-o pădure (reală), sincer, decât în mini-jungla asta urbană pe care, uneori, o suport.

---

VIZUALIZĂRI: 501 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI