India, într-o logică a ilogicii

TIPĂREȘTE

Cei doi interlocutori din Muzeul Ghandi se dovedesc a fi până la urmă niște prieteni calzi, cu sentimente și trăiri pe care le au toți oamenii planetei... dacă Amin, care a făcut și studii de antropologie urbană, are fața ovală, invadată de o barbă neagră zburlită și este un familist convins, Ajiht, mai tinerel și cu o claie de păr cu vârfuri mai colorate, vrea să-mi demonstreze că nu toate pisicile din India sunt negre noaptea și că, acum, înainte de căsătorie, dragostea este o boală fără leac, pe care nimeni nu o trăiește ca indianul... și ambii mi se plâng de traficul infernal, haotic și criminal de lent din India.

Tocmai când încercam să le explic câteva din modelele culturale ale Europei, unde nici o religie nu se bazează pe nefericire, cineva, însoțit de două persoane de la Consulatul Australiei, îl cheamă pe Amin la datorie... una din doamne, cu piept generos și cu perle la gât, păr cărunt, cu trei onduleuri ce ies dintr-o pălărie albă belle epoque, șolduri pătrățoase, rochie gri, pantofi lilla, unghii vopsite și cercei discreți, ne salută cu cea mai nobilă distincție... este însoțită de o pupilă creolă, îmbrăcată în albastru turcoaz, cu ochii suficienți de limpezi ca să vezi prin ei.

Rămași singuri, Ajiht mă coboară din nou, cu un modul science fiction, în actualitatea indiană și îmi atrage atenția că, printre oamenii singuratici ai străzii, sunt unii pe care îi poți distinge prin faptul că au o pânză de culoare șofranului în jurul șoldurilor, părul vopsit gri, cu barba netunsă de ani de zile, oameni care cred că, “să trăiești veșnic înseamnă să dobândești nemurirea și să devii egalul zeilor”, după modelul lui Brahma, care fusese, la rândul său, un muritor de rând... ei stau nemișcați, adânciți în meditație, trăiesc doar din mila oamenilor și se declară de meserie... sfinți... pot fi văzuți stând pe o scândură sau într-un grilaj din lemn în locurile mai aglomerate de turiști dar, continuă Ajiht, cam 90% din ei sunt șarlatani cărora nu le place munca, ceea ce, trebuie să recunosc, îmi sună mai familiar.

Apoi, Ajiht, îmi spune să nu fiu surprins dacă, odată cu sosirea întunericului, orișiunde m-aș afla în India, voi auzi refrenul morții-Ram, Ram-o invocare de deschidere a cerului, rostită de mulțimile ce-și conduc persoanele apropiate, înveșmântate în alb, pe ultimul drum, cel al incinerării, în apropierea Râului Gange, sau a altor râuri sfinte... moartea este văzută ca un ultim sacrificiu, un drum spre reâncarnare iar odiseea sufletului spre mântuire, așa cum spuneam într-un review anterior, este este un spectacol plin de suspans și curaj... dacă la vechii egipteni, sufletul cântărit pe două talere, trebuia să fie mai ușor decât o pană, la indieni, sufletul trece în mod halucinant, pe o sfoară subțire, peste infernul dezlănțuit...

Revenind la cortegiile incinerării, corpul defunctului se pune pe un rug îndreptat spre sud, unde se deschid porțile cerului, apoi apar în prim plan câțiva tineri, îmbrăcați sumar doar în dhoti, cu niște prăjini lungi ce grăbesc arderea sub privirile senine ale audienței, care, spre deosebire de turiști, văd moartea ca pe o continuitate a vieții în univers... toate resturile se aruncă în apa sfântă, o apă ce ține unită toată India într-un mit al eternității... îi spun lui Ajiht că cei de la Națiunile Unite introduc în ultimii ani, cu acordul guvernului indian, cantități masive de dezinfectanți, pentru a evita epidemiile care macină multe vieți în peninsulă dar asta nu-i poate schimba convingerile despre sacralitatea apei.

La aceste ceremonii cu iz păgân de preistorie, se mai întâmplă lucruri ce stârnesc ilaritate printre turiști... sunt câteva grupuri de oameni ce se se lasă sub apă și răscolesc nămolul, în căutarea bijuteriilor, oameni pe care autoritățile nu-i bagă în seamă... apoi, sunt familii mai fanatice, care preferă să-și aducă muribunzii pe malul Râului Gange, pentru a-și da duhul în preajma rugurilor învăluite de flăcări... spuneam că, înainte de moarte, o gură de apă sfântă din râu, este un ritual obligatoriu, dar, dacă omul nu-și poate da sufletul, o mână de lut sfânt îl va ajuta să-și ducă la bun sfârșit ultimul sacrificiu...

Ies din Muzeul Ghandi și redescopăr viața trepidantă a străzii, unde văd pentru prima oară, și tonga, un vehicul amuzant, tras de om, pe două roți, cu o saltea unde poți ședea turcește... sunt deja convins că nimeni nu va putea vreodată doborî edificiul prejudecăților și al privilegiilor indiene într-o țară unde majoritatea locuitorilor știu că în lume au existat doar două mari imperii-cel al britanicilor, care i-au chinuit pe băștinași și cel al romanilor, care l-au omorât pe Isus...

Vreau să ajung pe Palam Marg, strada unde un mini cartier colonial restabilește dreptul la civilizație... un bătrânel de la tarabă, cu ochii veseli, îmi explică în cel mai pur dialect local, pe unde să o iau... până la urmă, mă uit atent la degetul lui pătrat, zbârcit ca un vierme, care se mișcă mai mult spre dreapta... peste o jumătate de oră, văd coșurile de pe acoperișurile victoriene tușind, acoperite de frunze, în aerul după amiezii... o ploaie suptă din oceane și lăsată să se scurgă din ceruri se lasă pe pământ și-mi spală toată greutatea unei istorii dincolo de înțeles, de pe umerii mei îngreunați, o istorie vie, pe care încerc să o redau, într-o logică a ilogicii, pe paginile albe ce îmi readuc liniștea

---

VIZUALIZĂRI: 1165 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI