O vizită în adâncurile sărate ale Praidului

TIPĂREȘTE

Aşa cum spuneam şi în articolul despre Întâlnirea AFA, acest eveniment ne-a oferit ocazia de a vizita şi câteva din obiectivele turistice existente în apropiere de Odorheiu Secuiesc. Noi am ales să mergem în zona Praid – Sovata (ţin să-i mulţumesc încă o dată lui BOGDAN DSN) şi astfel, binenţeles că nu am putut rata o vizită la salina Praid.

LOCALIZARE

Salina (mai exact intrarea în galeria ce duce la salină) se găseşte în zona vestică a localităţii Praid, în imediata vecinătate a drumului naţional 13A, ce face legătura între Odorheiu Secuiesc şi Sovata. Coordonatele geografice ale intrării în subteran sunt următoarele: 46.550755 / 25.120525.

ACCES

Până în Praid se ajunge pe DN 13A, dinspre Odorheiu Secuiesc sau Sovata. Aproape de limita vestică a staţiunii (cea dinspre Sovata), din drumul naţional se ramifică strada Minei (în cazul nostru, care veneam dinspre Odorhei, în stânga) iar imediat după intersecţie, în stânga se vede intrarea salinei. Atenţie însă căci gura minei nu coincide cu locul de îmbarcare în autobuzele ce intră în subteran. Peronul şi casa de bilete se găsesc pe partea opusă a aceleiaşi străzi însă după aproximativ 50 de metri. Tot în acea zonă sunt şi câteva parcări – cu plată.

Aşa cum deja am spus, accesul în mină se face DOAR cu ajutorul autobuzelor, costul transportului fiind inclus în tariful de vizitare al salinei: 20 lei / persoană pentru adulţi, 12 lei / persoană pentru elevi şi copii, gratuit pentru copii sub trei ani. De menţionat că cei veniţi pentru tratament puteau opta pentru abonamente – de cel puţin cinci zile, în acest caz costul unei intrări reducându-se la jumătate. Deşi cred că este posibil ca în sezonul cald să intervină schimbări, voi adauga aici şi programul autobuzelor (valabil la acea vreme). La intrare, plecările se făceau între orele 08.00 şi 11.00 (inclusiv), respectiv între 11.20 şi 15.50, la fiecare jumătate de oră. Pentru ieşire, prima cursă pleca din salină la orele 11.10, după care urmau plecări din jumătate în jumătate de oră în intervalul 11.30 – 16.00 şi o ultimă cursă la orele 17.00. După ce intră în subteran, autobuzul străbate aproape 1,3 kilometri printr-un tunel întunecat şi foarte îngust, şi astfel după câteva minute ajunge la intrarea în salină. De abia de aici începe adevărata “aventură” în subteran.

ISTORIC

Înainte de a vă conduce virtual prin salină, se cuvine să spun câte ceva şi despre istoria acestei locaţii. Chiar dacă la faţa locului am găsit destul de multe detalii (pe panouri informative) referitoare la acest subiect, nu cred că e cazul să mă apuc să le înşirui pe toate aici astfel că am să mă limitez doar la a menţiona câteva date. Cei ce doresc să afle mult mai multe pot găsi destule informaţii pe site-ul oficial al salinei.

Deşi salina este atestată documentar de abia în anul 1200, mărturiile arheologice dovedesc faptul că extracţia sării de la Praid se făcea încă din epoca romană. După ce timp de mai multe secole extragerea sării s-a făcut prin escavaţii de suprafaţă în cariere, zăcământul s-a exploatat subteran începând din anul 1762, atunci când s-a deschis prima mină de tip „clopot”. Ulterior, de-a lungul anilor, au fost săpate şi alte galerii, extracţia sării continuând şi în zilele noastre. Doar metodele de extracţie s-au schimbat, evoluând de la „munca brută” cu unelte „tradiţionale”, la folosirea materialelor explozive şi terminând cu utilizarea mijloacelor mecanizate.

De asemenea, şi aducerea sării la suprafaţă a trecut prin mai multe etape. De la deschiderea primei mine şi până în 1950, transportul sării se făcea cu ajutorul crivacului tras de cai. Ca să fie mai uşor de înţeles care era metoda, gândiţi-vă la o fântână cu două găleţi – bănuiesc că sunt destui cei care au folosit aşa ceva şi care ştiu că pe o parte coboară o găleată goală iar pe cealaltă urcă cea plină. Să revenim! A urmat o perioadă în care transportul s-a făcut pe cale ferată iar începând cu anul 1970 s-a trecut la folosirea camioanelor de mare tonaj.

Actualul spaţiu vizitabil a fost dat în folosinţă în anul 1980. De atunci şi până în prezent s-au tot făcut diverse amenajări, ce au transformat acest loc în unul primitor, unde turistul să se simtă bine, indiferent că este venit aici pentru tratament ori doar pentru relaxare.

DESCRIERE

Din punct de vedere turistic, când vorbim despre Salina Praid ne referim doar la baza de tratament, amenajată şi deschisă publicului, şi nu la întreaga mină de sare.

Aşa cum spuneam, până la intrarea în salină deplasarea am făcut-o cu autobuzul iar în subteran, înainte de intrare, am trecut printr-o sală de aşteptare, amenajată cu mese şi băncuţe. Pentru a ajunge în interior am depăşit turnicheţii de la intrare folosindu-ne de cartelele magnetice achiziţionate de la casa de bilete (aflată la suprafaţă). Chiar dacă deja trecuserăm de „punctul de control”, până să ne vedem ajunşi la baza de tratament mai aveam de mers. Mai exact, trebuia să coborâm aproximativ 250 de trepte, printr-un tunel îngust ce face legătura între nivelul de adâncime al sălii de aşteptare şi cel al zonei vizitabile. Într-un final, am ajuns la destinaţie.

Salina se constituie dintr-o galerie destul de lungă, ce oferă un spaţiu generos, cu lăţimea de aproximativ 20 de metri şi înălţimea de aproape 15 metri. Se poate spune că fiecare zonă a fost cumva pusă în valoare, de-a lungul întregii saline existând diverse amenajări, de la simple mese cu bănci şi spaţii comerciale până la capelă ecumenică şi muzeu. O să vă spun câte ceva despre fiecare dintre acestea (şi nu numai) însă la timpul potrivit. Deocamdată să începem cu... începutul.

Nu ştiu cât de corect este însă pentru a fi mai uşor de povestit şi înţeles cam cum arată această salină, am să încerc să împart galeria pe sectoare (o să iau în calcul pasajele în linie dreaptă).

Vizitarea a debutat cu un sector în care erau expuse câteva opere de artă plastică, plus panouri informative – cu date despre istoria minei, hărţi ce reprezentau încadrarea geografică a locaţiei, schiţe în care erau prezentate planurile salinei (secţiune verticală şi orizontală), etc. După acest prim sector, galeria se ramifică. Văzând că varianta care se continua tot înainte era destul de scurtă, ghidaţi şi de săgeţile orientative existente în mijlocul „intersecţiei”, am ales să ne continuam traseul pe cealaltă variantă urmând a ne întoarce în acest loc spre finalul vizitei - alegere care s-a dovedit a fi cea corectă.

În sectorul ce a urmat era amenajat un parc de aventură. Din câte am înţeles, se pare că ar fi vorba despre singurul parc de acest gen din Europa, existent într-o salină. Ne-a plăcut cum era realizat şi am fost tentaţi să-l încercăm însă timpul limitat ne-a obligat să ne rezumăm la a privi câteva momente, urmărind evoluţia câtorva căţărători. Existau mai multe trasee de străbătut, unele suspendate de pereţii de sare, altele pe „schele” realizate din piloni de lemn, trasee cu diverse grade de dificultate, marcate aşa cum se practică de obicei printr-un cod de culori. Binenţeles că cei dornici de aventură (obligatoriu persoane cu vârsta de peste patru ani) erau obligaţi să respecte nişte reguli stricte şi mai ales să poarte un echipament ajutător şi de protecţie, tariful pentru închirierea acestuia fiind de 20 lei pentru copii cu vârsta cuprinsă între 4 şi 9 ani, respectiv 25 lei pentru copii cu vârsta peste 10 ani şi pentru adulţi. Pentru grupuri mai mari de zece persoane se acordau şi reduceri. De menţionat că un echipament nu se putea folosi în intervalul de închiriere decât exclusiv de către o singură persoană. Ca şi concluzie, parcul arăta foarte bine şi cu siguranţă este un loc foarte căutat de turişti. Cu prima ocazie, sigur nici nouă nu ne mai „scapă”.

Mai departe, galeria coteşte în unghi drept la stânga iar în acest sector am găsit un spaţiu dedicat copiilor. E drept că mai erau şi câteva leagăne însă ţin să precizez că astfel de mici accesorii (leagăne, mese cu băncuţe, topogane, mici jucării din lemn) se găseau prin toată salina, aşa că nu cred că mai este cazul să le menţionez la fiecare pasaj. Aşadar, în acest sector atracţia principală era constituită de locul de joacă. E bine de ştiut că accesul în acest loc nu era gratuit, timpul de joc durând minim 20 de minute şi costând 10 lei (8 lei pentru cei cu abonament la tratament). Timpul se cronometra cu ajutorul microcipurilor iar plata se făcea la ieşire, în funcţie de timpul petrecut de copii în acest spaţiu. Pierderea microcipului implica plătirea unei taxe de 30 de lei. Ca o ultimă menţiune, programul de funcţionare era zilnic, între orele 09.00 şi 16.20.

Aş mai adăuga faptul că amenajarea acestui loc de joaca a blocat practic accesul pe galeria „principală” (care în acel loc formează un cot, în acel spaţiu existând locul pentru copii), pentru a se putea ajunge în următorul sector realizându-se o breşă în peretele de sare. Traversând acest îngust şi destul de mic tunel am ajuns în (hai să-i zicem) cea de-a doua parte a salinei.

Următorul sector, puţin mai lung faţă de precedentele, nu avea vreo atracţie aparte, aici existând doar un mic spaţiu comercial plus acele accesorii de care spuneam că se găseau prin toată baza de tratament.

Mergând mai departe, am ajuns la următoarea ramificaţie. În sectorul ce se continuă tot înainte exista o capelă ecumenică. Din câte am înţeles, aceasta poartă hramul Sf. Ioan de Nepomuk şi a fost sfinţită în anul 1993. Băncuţele, altarul şi restul... „obiectelor bisericeşti” erau realizate din lemn. În pereţii laterali erau săpate mici nişe, străjuite de personaje biblice, astfel de sculpturi existând însă şi la sol. Interesante mi s-au părut şi câteva vitralii care dădeau impresia că ar fi ferestre (erau luminate din spate). Nu ştiu dacă este o informaţie utilă sau dacă mai este de actualitate însă am să menţionez programul de la acea dată al slujbelor religioase: miercuri de la orele 09.00 – slujbă ortodoxă (Sfântul Maslu), joi la orele 11.00 – slujbă reformată şi vineri tot de la 11.00 – slujbă romano-catolică.

După ce am văzut capela am făcut cale întoarsă până la ramificaţia de care spuneam mai devreme, urmând a vizita şi ultimul sector (din această zonă) al salinei. Aici, într-un spaţiu destul de generos, se făceau la acea oră exerciţii de gimnastică coordonate de un antrenor. După ce ne-am antrenat şi noi puţin la „aruncatul cu privirea” eram gata să plecăm, însă curiozitatea ne-a făcut să descoperim că tot aici, într-o săpătură laterală (în partea dreaptă a zonei folosită pentru gimnastică) exista şi un muzeu.

Muzeul salinei era alcătuit dintr-o singură sală, de dimensiuni destul de reduse, în care exponatele erau bine scoase în evidenţă deşi modul lor de prezentare era unul cât se poate de simplist. În centrul sălii erau expuse (circular) o serie de imagini iar pe lateral, în nişele săpate în peretele de sare, diverse obiecte folosite de-a lungul timpului în mină, mostre de sare extrasă cu ajutorul acestora precum şi o machetă ce detalia metodei de extracţie a sării cu ajutorul crivacului cu tracţiune animală. Nu lipseau nici panourile informative ce prezentau pe larg istoria salinei. Nu ştiu dacă este cazul să adaug şi că intrarea în muzeu era gratuită.

După ce ne-am terminat şi „călătoria prin istorie” am străbătut în sens invers toată galeria prezentată până acum, revenind la prima ramificaţie de care vorbeam (după sectorul de la intrare), pentru a vizita şi ultima parte a salinei. În acest ultim sector ar fi de menţionat spaţiile comerciale (bar cu terasă, internet-cafe, magazine cu suveniruri), zona dedicată celor ce doreau să joace tenis de masă, şi grupurile sanitare, existente chiar în capătul galeriei. Tot în acest capăt am văzut că se lucra la o scară, care pe schiţele salinei apărea ca fiind calea de ieşire din baza de tratament. Ei bine, nu ştiu dacă acea scară a fost folosită în trecut iar la acea vreme se afla doar în renovare sau dacă de abia se amenaja (cred că cei care au vizitat salina cu ceva timp înainte ne pot lămuri), cert este că atunci ieşirea se făcea tot pe unde se intra, adică a trebuit să urcăm acele MULTE trepte pe care le coborâserăm la intrare.

Şi uite aşa a luat sfârşit prima noastră incursiune în mina de sare de la Praid. Cu siguranţă această vizită nu va fi însă şi ultima căci aşa cum am spus şi mai devreme, timpul destul de limitat nu ne-a permis să ne bucurăm pe deplin de toate facilităţile oferite de această bază de tratament. Aşa că... vom reveni.

CONCLUZIE

Salina Praid este un obiectiv turistic care ar trebui văzut cel puţin o dată. Deoarece a trecut ceva timp de la ultima mea vizită într-o mină de sare (e posibil ca între timp să fi apărut modificări semnificative) nu aş vrea să fac o camparaţie între acest loc şi altele similare de la noi din ţară. Din punctul meu de vedere, indiferent cum ar arăta în prezent celelalte saline, şi aceasta este una deosebită, foarte frumos amenajată, cu multe facilităţi menite să-i facă pe cei veniţi la tratament să se simtă cât mai bine dar să le ofere şi simplilor vizitatori adevărate momente de recreere.

Nici nu cred că mai are rost să lungesc povestea, un lucru fiind cât se poate de sigur: după ce AmFostAcolo, nu putem decât să vă spunem că Salina Praid merită vizitată.

---

VIZUALIZĂRI: 5277 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI