Busteni - Poiana Izvoarelor (Fosnete de iubire)

TIPĂREȘTE

Traseul descris: Busteni - Camin Alpin - Poiana Costilei - Poiana Pichetul Rosu - Cabana Poiana Izvoarelor - Cabana Gura Diham - Busteni.

Marcaj: Triunghi Rosu

Durata: cca 6 h

Descriere: Traseu fara dificultati persoanelor cu conditie fizica buna. Traseu de tip forestier cu marcaj foarte bun.

!!! Traseu frecventat de ursi!!!

----------------------------------------------------

Să vă zic povestea în culori, când noi doi rătăcitori, plecam departe de-ale primăverii flori, spre-o lume-n care frunzele-ţi şoptesc: " E toamnă, hai şi tu, cu noi, să zbori! ”

Eram racit şi gâtul mă durea; dar nu conta atât de mult, de cicăleli n-am vrut s-ascult, vroiam să fim la munte, doar noi 2; se anunţau vremuri senine, vroiam să le împart cu tine; departe-i orice gând de ploi... deci, nu e cale de întors, şi nici nu-i loc de: "hai 'napoi".

Buşteniul era ca o carte poştală, unică, fermecătoare, deloc banală... Buşteni, staţiune-n care, toamna a sărutat pădurea, şi a pudrat-o în culoare... iar noi, priveam şi exclamam: "Ahh ce incantare".

Păşeam noi 2 sub cerul cel senin, ne îndreptam spre un Cămin Alpin, dincolo de care, voioşi în urcare, doi îndrăgostiţi în toamnă şi sub soare, porneam având ca destinaţie, o cabană într-o Poiană cu Izvoare.

Ce clipe efemere sunt frunzele în zbor, în foşnete formează al toamnei drag covor…

covor pe care, cu-atenţie călcăm, e prea perfect, nu vrem să-l deranjăm,

Iar dincolo de orice frunză care într-un portocaliu moare, ia viaţă, câte-o albă floare...

Când paşii călătorilor în luminişul verde s-au oprit, troiţa spune povestea acelora, ce muntele-au iubit, aici pentru ei a fost şi-un răsărit, dar tot aici, soarele pentru mulţi a asfinţit...

Dincolo de troiţă intersectăm drumul ce ne poartă spre zări ca de poveste, ghidaţi vom fi de un triunghi roşu, ghidaţi vom fi de-ale Caraimanului creste.

Vreau să privim spre creste, şi vreau să te sărut; ascultă şi tu vântul ce şi eu îl ascult, sărută-mă, căci ştii că te iubesc, în jur pădurile la noi privesc, priveşte-le iubito, păduri timide povestea noastră o foşnesc, se scutură de drag, apoi se înroşesc.

Şi calea o urmăm, de foşnet ascultăm, e toamnă suntem noi, e locul ideal de doi, aici noi liberi ne simţim, departe de-oraşe, mereu am vrea să fim, înconjuraţi de ramuri de păduri, să fim mereu, aici singuri.

Natura ne răsfaţă, e vorba despre viaţă, de mici minuni ascunse, frunze pline de nuanţe, fardate în culori, dansând la braţ cu iarna, cu ţurţuri incolori.

Iar sus, priveşte creasta, copacii parcă ard, albastru-i infinit, minuni din ceruri cad, e totul prea senin, e totul atât de cald, munte, mi-e atât de dor, e senetimentul meu, mă simt nemuritor, sunt vultur, privesc cerul, spre creste vreau să zbor!

Îmi spui să las visarea, să ne continuăm calea, minutele se scurg, mai e până la amurg, m-aştepţi, zâmbind spre mine, eu te privesc, zâmbind şi eu spre tine.

Fiecare muşchi, fiecare stâncă, fiecare detaliu ne spune poveşti. Eu sunt aici cu tine, iar tu cu mine eşti.

Când s-au scrus 90 de minute, oare? Când ne uitam la frunze? Când ne uitam la flori? Când ne uitam la soare? Priveşte... Poiana Costilei, cum ne primeşte, un ocean întins de păduri şi culoare ascuzand poveşti nemuritoare.

Abrupturile spre noi 2 privesc, parcă aud crestele cum şuşotesc, despre doi tineri, care se iubesc, doi tineri, eu şi tu şi toamna noastră, doi călători, la poale de munţi, sub zarea-albastră.

Aici pădurea parcă-i întregită într-un minunat cor, purtând pe frunze, balada cântată de vânt şi de dor, culori care învie, culori care mor.

Drumul îl continuăm, când calea stâncilor apucăm, le depăşim pe rând apoi, spre Pichetul Roşu noi înaintăm.

Aici, e o intersecţie de poteci, detalii călătoare, doar 10 minute ne mai despart, până la Poiana cu Izvoare, unde vom ajunge să furăm clipele unui apus de soare.

Să ne-oprim paşii preţ de câteva clipe, şi purtaţi pe-a vântului aripe, să rătăcim cu gândul spre zări în amurg…ce lent, acum, secundele se scurg.

Umbra parcă e un uriaş care prin întuneric vrea să spună, pădurii, un nocturn: ” noapte bună ”

Acum să privim cabana primitoare, căsuţa din poveşti - Poiana cu Izvoare -

E timpul să ne ospătam, cu poftă o ciorbica să mâncăm, iar eu să-mi amintesc că sunt răcit şi răguşit, dar am cu mine, miere de albine, leacul potrivit:

Si după ce păpăm, drumul îl continuăm, mă opresc şi mă gândesc; Ce nevoie am de miere de albine, când eu te am pe tine? (şi-mi zumzăi atât de bine)

Acum e timpul iară... oare a câtă oară, toamna pentru noi să foşnească culori... iar noi cărarea s-o urmăm, de foşnet s-ascultăm, covorul ruginiu îl admirăm şi peste el uşor călcăm.

Azi culorile ne-au spus poveşti, poveşti pe care niciodată nu le vom uita, cât timp eu voi fi al tău, iar tu vei fi a mea, căci fără tine, ce-aş fi oare? Aş fi o toamnă gri, o toamnă fără de culoare.

Acum în încheiere, ştiu că e momentul când trebuie să si închei, eu te-aş ruga, de mine să nu te iei, pentru c-am pus şi poza când îmi dădeai cu linguriţa, tăiţei (dar ce să-ţi fac sunt preferaţii mei). Şi dacă tu ai fi o supă mereu, eu mi-aş dori să fiu doar taitelul tău!

Autor: Catana Cristian - Alexandru

Fotografii: Catana Cristian-Alexandru, Claudia Ionesi

---

VIZUALIZĂRI: 3276 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI