Mălăiești de poveste

TIPĂREȘTE

Izolare, covid, carantină, sărmălute, fripturică, cârnăciori, șpriț după toate astea merge o tură de detoxifiere pe munte. Deci lucrurile erau stabilite trebuie musai să merem la munte, dar unde?

În tinerețea mea am avut două cabane, care mi-au fost tare dragi și mi-au intrat la suflet, cabana Plaiul Foii și cabana Mălăiești. Cum astă vară am avut o tentativă să ajung la Mălăiești pe traseul Bușteni- Gura Diham - Poiana Izvoarelor -Pichetul Roșu -Diham –Tache Ionescu și am renunțat din cauza ploii torențiale și al pericolului de pe ultima porțiune a traseului, de data asta am ales să urcăm prin Râșnov pe Valea Glăjăriei pe un traseu mai accesibil, deschis și pe timp de iarnă.

Zis și făcut. La 5,45 ne-am întâlnit cu ceilalți coechipieri și am purces la drum. La ora 9,15 am ajuns la locul de plecare de la Râșnov. Aici am mai asteptat ceva turiști doritori să ne însoțească. Ne-am echipat corespunzător și am purces la drum. Eu personal am fost în tinerețe mare iubitor al muntelui, dar nu l-am atacat niciodată iarna. Iarna eram doar la ski! Ei bine am fost inspirat că am ascultat sfatul agenției și ne-am echipat și noi cu gheruțe. Era o premieră pentru noi.

Prima parte a traseului de vreo 2-3 kilometri este pe un drum forestier, drum acoperit pe alocuri cu gheața, astfel gheruțele și-au arătat de la început utilitatea. Plini de veselie 25 de temerari am ales să petrecem o zi de weekend pe munte în natură.

Indicatoarele ne arătau că până la cabana Mălăiești facem aproximativ trei ore. Anterior vorbisem cu cei de la agenție să nu mai pună presiune pe mine și să respecte regulile strict, adică să-l pună în față pe cel mai încet drumeț. Astfel mai la coadă am putut merge liniștit în ritmul meu.

Rășnovul este la o altitudine de 700 de metri, iar cabana Mălăiești la o altitudine de 1700 de metri. Deci rezultă o diferență de nivel de aproximativ 1000 de metri. În afară de partea de început a traseului de pe drumul forestier care este ușoară, restul traseului are o înclinatie medie și 90% este doar pe urcare. Se începe prin pădure și în afară de câteva poienițe, trei la număr, drumul urcă și iar urcă prin pădure. Este un traseu de dificultate medie pe timp de vară, dar pentru mine și din cauza gheruțele aferente, care neîndoielnic te ajută foarte mult, dar te și solicită în aceiași măsură, traseul mi s-a părut foarte solicitant din punct de vedere fizic.

Până la vreo ¾ de traseu, târâș grăpiș am ținut pasul cu ceilalți coechipieri, dar la un moment dat am simțit că nu mai pot, mai aveam un pic și abandonam. Nu, nu vroiam asta eram hotărât să ajung sus, dar chiar nu mai puteam, îmi pierdusem toate puterile. O bucățică de glucoză de la ghidușă a făcut minuni.

Am avut noroc de o ghidă care a stat după noi si care era o bună cunoscătoare a muntelui, dar și a corpului uman și a limitelor lui. Ne-a învățat cum e bine să lăsăm corpul să respire în special la gât și la încheietura mâinilor. Chiar dacă dimineață erau vreo -4 grade, să ne dezbrăcăm de surplusul de haine groase, pentru a nu transpira pe traseu. Incredibil am renunțat și la căciulă și la eșarfă și la mânuși și a fost tare bine.

După noi mai era un ghid cu trei persoane. Două persoane au renunțat să mai urce, astfel nu am mai fost ultimii de data asta. Sincer chiar am ajuns la vârsta când nu mă mai interesează clasamentele de tipul ăsta, dar parcă e un semn că probabil sunt printre cei mai nepregătiți turiști pentru acest tip de ascensiune. Evident și cele 120 de kilograme ale mele își aduc aportul și astmul și covidul, da nu mă las, cât oi mai putea.

De atâta oboseală nici nu eram în stare să stau să admir peisajul și să fac ceva poze. Plecând destul de târziu pe traseu eram limitați de timp, dat fiind că ziua e scurtă si se înserează devreme. Asta cu toate că aveam lanterne și frontale, nu e nicio plăcere să te prindă noaptea pe drum prin pădure, mai ales iarna.

Eu am trei viteze încet, încetișor și pi loc. Am cam exasperat-o pe ghidușa noastră, dar chiar nu aveam ce face, ăsta e ritmul meu. Pe traseu era ca pe 6 martie. Lume ca la balamuc. Unii urcau, alții coborau. E un lucru benefic faptul că atâția conaționali au redescoperit mișcarea, dar parcă era mult prea multă lume.

Cabana Mălaiești este situată într-o vale înconjurată de munți stâncosi. Din punct de vedere al poziționării este cea mai frumoasă din țară. Un farmec aparte îi dă si faptul că accesul până la ea se poate face doar per pedes. Nu există teleferic, nu există drum pentru autovehicule motorizate. Poți ajunge aici doar pe picioarele tale.

Cum spuneam la ultima poieniță era un indicator în care ne spunea că mai sunt doar 30 de minute până la cabană. Cu eforturi supra omenești am reusit în fine să o revăd, după mai bine de treizeci de ani.

Sus la cabană este un gol alpin și era un vânt de ne lua pe sus. În cabană era full de mușterii pe la mese, așa că ne-am luat un vin fiert si am stat pe o băncuță afară. Ce să te încălzești, că ne-am pus pe noi toate hainele pe care anterior le dădusem jos.

La ora 13,15 am ajuns la cabană adică după aproximativ trei ore și jumătate. Un timp acceptabil din punctul meu de vedere. Aici ne-am tras sufletul, am admirat priveliștea la un vin fiert și am făcut câteva poze. La ora 13,45 era anunțată plecarea așa că nu am petrecut la cabana Mălăiești decât vreo 30 de minute.

Până sus am mers pe o cărare cu o zăpadă mică afânată. O plăcere să o vezi așa curată de un alb imaculat. La coborâre se mai încălzise, așa că s-a transformat într-o zăpadă apoasă. Asta a fost destul de neplăcut pentru mine, pentru că devenise și alunecoasă.

Mulți au impresia că la coborâre este mai ușor. Pentru unii chiar este, dar nu și pentru mine. Doar din punct de vedere al suflului este mai convenabil, ne mai trebuind să stau să mă odihnesc la fiecare pas. Dar cu toate gheruțele din dotare, alunecam foarte tare. Fiind și foarte obosit eram conștient că orice pas greșit îmi poate fi fatal. Nu la deces mă refer, ci la ruperea vreunui picior. E greu de cărat în atari condiții un animal de 120 kilograme în viu.

Lung, lung, lung, drumul e foarte lung- vorba lui Alexandru Andrieș. Așa mi s-a parut drumul de întoarcere, parcă nu se mai termina, asta cu toate că l-am făcut un pic mai rapid în doar 2,45 ore. Cert că am ajuns la microbuz frânt, dar nu înfrânt.

După o tură grea de detoxifiere pe munte la ora 16.45 am purces la drum spre casă. Până la Predeal am mers bine, dar imediat cum am făcut dreapta la Pârâul Rece ne-am pus la coadă și ne-am pus la așteptat.

Am văzut de multe ori reportaje la tv despre această rușine natională, dar niciodată n-am trăit-o pe viu. Am făcut 2 ore jumate până am trecut de Bușteni și s-a mai eliberat drumul. Absolut incredibil cum se circulă la 31 ani de la Revoluție prin cele mai cunoscute salbe de stațiuni montane din România. Rușine și le fie tuturor ce au guvernat în toată această perioadă. Rușine.

Cât stăteam în trafic am primit un Ro Alert cu ursul de pe Pârtia Clăbucet și am mai auzit de accidentul celor două fete prinse de avalanșa în drumul lor spre vârful Țigănești care au plecat de la cabana Mălăiești. Ne-am rugat pentru ele să scape cu bine și ne-am bucurat tare mult când am aflat acest lucru. Muntele este frumos, dar și foarte periculos.

În jurul orei 21 am ajuns la punctul de debarcare de la Unirea, iar la 21,30 am ajuns acasă. Obosiți, dar împliniți. A fost o tură pe cinste, pe munte în condiții de iarnă!

Cadru natural este de excepție. Doar cine a fost în zonă poate confirma ceea ce spun. Pozele nu arată în întregime frumusețea locurilor.

Greu, dar frumos. Parcă mai mare e satisfacția când reusești un lucru care la un moment dat poate părea imposibil.

---

VIZUALIZĂRI: 614 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI