Curtea Veche Hunedoara — hanul de poveste de lângă Castelul Huniazilor

TIPĂREȘTE

În mai, anul curent, „păsăreaua” a filat elegant pe rămurea. Unde puteam să primesc mesajul în altă parte decât la job? Acasă, în parc, la meci, după... Pas, telefonic mi-a transmis că în iunie vom juca țurca la văruțu la castel - Castelul Huniazilor, cu deplasări multiple prin împrejurimi. Echipajul era format din 3 adulți și 2 copchii (fie-mea e tot copil, pentru mine, dar ăia de la cazare au considerat-o adult), deci rectific, 4 adulți și un copil. Și pentru că inițiativa a avut-o soția, tot ei i-a revenit onorabila sarcină de a căta cazarea. Recunosc, eu unul nu am răbdare cu scormonirile aducătoare de concedii pe tărâmurile dolcefarniente-lui.

Așadar, condițiile erau următoarele: 2 nopți în Hunedoara cu două camere distincte, una pentru noi și copii, iar alta pentru bunica, recte soacra-mea, cu spațiul suficient, decență în servicii, mic dejun asigurator de energii puse pe explorat.

Și a mai fost ceva care a ocupat poll-position-ul sitei stabilimentelor cernute prin filtrele impuse: acceptarea de vouchere de vacanță, de preferat cele de pe card. Unde să le consumăm, că de halit în city-breakuri ne-am cam ofilit? On-line-ul a fost luat la purecat metodic, dar nici o cazare nu întrunea” baremul” stabilit de” judecătoarea” echipajului. A căutat soția și pe la noi prin” bătătură” , dar nu s-a oprit la nimic concret.

Din frământările genunilor pixelate și tăvălugul internetului scociorât, au scos mustățile deasupra apelor despicate, două stabilimente care întruneau condițiile: Hotel Rusca – cu 3 camere la 1300 lei (pentru cele 2 nopți cu mic dejun) și Pensiunea Curtea Veche - 1.470 lei pentru cele 2 nopți cu mic dejun. Pozele de pe saituri ne-au încântat, în special cele de la Curtea Veche s-au așezat obsesiv (necompulsiv) la creieruțe.

Obsesia trebuia să aibă finalitate, astfel, via mail, s-a realizat conexiunea cu cei de la Curtea Veche, cu datele noastre și perioada cazării.

Soția a telefonat direct la recepția pensiunii pentru date suplimentare, iar Georgiana a asigurat-o decent, civilizat, că suntem așteptați cu drag. Nu am plătit nici un avans, totul s-a bazat pe încrederea reciprocă.

Am plecat din Râmnic în ziua Z, spre Hunedoara. Drumul a fost liber, un pic de atenție suplimentară a necesitat Valea Oltului, până la Sibiu. Pe autostradă i-am dat talpă, curat, fără junghiuri în tacheți. Am admirat circulația rutieră pe autostradă. Autostrăzile astea au scos omul ținut în peștera ignoranței la lumina cunoașterii civilizației, destul de scump și devorator de ani prețioși. Mai bine mai târziu, decât niciodată.

În Sibiu nu am intrat, am urcat pe A1 și am ținut-o în arc de cerc, spre destinația noastră. Am lăsat pe stânga Cristianul, Apoldul de Jos, Miercurea Sibiului. Autostrada străpunge traseul printre două repere ale veșniciei: Sebeșul (locul de naștere) și Lancrămul (locul de înhumare) ale lui Lucian Blaga (Luntrea lui Caron, Hronicul și cântecul vârstelor, ș. m. altele).

Am ocolit elegant de repede Sebeșul, altădată stăteam aici în coada de mașini, de puteam împleti ciorapi de clovn, la concurență cu textilistele de la fabrica din localitate.

Am gonit mai departe, pe netezimea autostrăzii, iar până la Simeria n-am văzut țipenie de case. Ne-am scoborât de pe A1 și am apucat pe DN7. În Simeria am domolit căluții de sub capotă, nu de alta, dar nu doream să-i las fără vizitiu. După Simeria, la Sântuhalm am intrat pe DJ 687 sau Șoseaua Hunedoarei.

La răspântia cu drumul către Deva, waze-ele ne-a mânat brusc la stânga, spre Hunedoara. Orașul te întâmpină trist, pare că-și doarme un somn lung, legănat în evenimentele post-preluării industriei emblematice urbane: siderurgia luată de indienii de la Arcelor Mittal. Peisajul e dezolant, ca după o epidemie, mai dihai ca cea de Sars-cov. Lipsa comenzilor și coșurile de fum potolite, explică lipsa mașinilor de pe străzile orașului, dar și pierderile economice înregistrate de una dintre cele mai de succes industrii ale României.

La 10,30 eram la porțile impunătoare ale hanului-fortăreață, anvizajată pentru planurile noastre de atac pe durata celor două zile. Am parcat Măgăreața în parcarea din fața porților, loc suficient, doar eram matinal. Am pătruns pe ușița mică în curtea interioară a hanului-fortăreață. Cazarea era aranjată, începând cu ora 14. Ca drumețul bine crescut (oare?), am încercat o deschidere șahistă, fără sacrificare de pioni (eram cam siderat de ceea ce vedeam).

Soția și-a luat inima-n dinți și a pătruns în recepția micuță. Era pustiu ca la o întrunire de maici aflate în post și rugăciune, ascunse prin chilii. A ieșit în curte, iar dinspre locul de joacă situat în spate, venea o domnișoară care probabil, ne aștepta. Era chiar Georgiana, fata de la telefon. După textele și pretextele aruncate nonșalant în dialoguri deschise, prietenoase, cu lumina în zâmbet și priviri, ne-am calmat ca fetele mari la târgul de la Găina, cu toate că mai era o lună până la cântatul cocoșilor de pe Găina. Georgiana, fata cu zâmbet-n-ochi, ne-a susurat că odăile noastre erau numai bune de călcat, curate și primenite, doritoare de oaspeți de peste munți, că doar ceva olteni veniseră, cu mic, cu mare, în patria lui Iancu de Hunedoara, spre tainică-înfrățire a gândurilor și simțirilor.

Pentru a nu lăsa pe mâine ce poți face azi, am reglat financiar și decontul celor două nopți de cazare cu mic dejun. Astfel după expunerea tribului în toată splendoarea, Georgiana ne-a calculat și ne-a consemnat pe factură, prețul ce urma să-l plătim. Camera familială era de 365 de lei/noapte, camera dublă de 220 de lei pe noapte. Micul dejun pentru toți cinci, pe două zile a fost de 30 de lei * 5 * 2 zile= 300 de lei. Am plătit cu cardul, iar factura s-a decontat la întoarcere, încasând contravaloarea voucherelor de vacanță cam după 2 luni. Nu se acceptă plata cu vouchere de vacanță pe card, iar asta ni s-a explicat politicos și justificat, că lichidizarea lor durează până la 6 luni. E un minus, dar acesta este trendul pe care l-am întâlnit aici în Ardeal. Se pare că voucherele de vacanță și-au pierdut din scop și din valoare. Într-un ecou, la o altă postare (nu a mea), am scris recent mai multe despre ce cred eu legat de acest instrument de încurajare a turismului românesc. Momentan, mă abțin de la alte considerente pe această temă.

Am urcat fără bagaje, cum facem de obicei, doar cu cheile în gheruțe.” Cămăruțele” noastre erau situate la etaj, iar o scară spiralată asigura accesul din recepție spre” tăria” clădirii. Am deschis ușa de sticlă mată de la camera cea mare (camera familială), cu numele de Dalia (toate camerele au nume de fete), camera noastră – a celor 4 cavaleri ai Sudului. O gresie maron pornea de la intrare până la limita cu zona mochetată a camerei. Un” hangar” imens – de 40 mp (din descrierea saitului, dar mie mi s-a părut mai mare) – alb văruit, asigura jocul gleznelor juvenile, precum și” încălziri globale” veverițelor adulte. Patru paturi de Guliveri, două câte două lipite, puteau trimite la soileală lejer, grupuri mai măricele. Erau înfățate și lenjeruite, cu finețuri apretate, pernele albe ca spuma laptelui, chemau molatec spre lene și trândăveală. La picioarele fiecărui pat, o semi-cuvertură maron, grosuță, gen artizanat, dădea contrastul potrivit camerei, jucând în pereche cromatică cu bârnele aparente de pe tavanul înalt.

Sub tavan imediat, la mijlocul imensei camere, un aparat de AC, era pus la dispoziția amatorilor de răcori nevinovate. Pe jos era mochetă pufoasă. Un dulăpior cu două uși, vintage, ascundea câte ceva din inventarul pus la dispoziție: papuci de unic uz, trusă de cusut, bureței ungători de pantofi, limbă obraznică de încălțunire și umerașe zgârcite (adică puține, adusesem și noi câteva, intuind penuria de pe piața hotelieră a umerașelor).

Lângă dulap, pe perete, un mastodont de LCD sta răstignit în muțenie. Sub el, ușor mai hacana,” trăncănea” o comodă ce ținea prizonier un răcitor miorlăit ce și-a făcut treaba cu prisosință. Spre geamul copiilor, o coafeză cu scaun și oglindă separată, dădeau certitudini că mutrele ce se zgâiesc în luciul sticlei, nu ies murdare pe străzi, iar părul nu trage a pricini și stă cuminte în freze și coafuri.

Draperiile de la cele trei ferestre mari (două cu balcon mic ce dădeau spre curtea interioară, una fără balcon ce dădea spre parcare) erau maron, în ton cu bârnele și cuverturile de pe pat.

Ușa de la intrare era de sticlă mată, un translucid care totuși permitea luminii de pe scări să pătrundă spre patul adulților. Am pozat pentru exemplificare, dar pleoapele obosite și-au găsit liniștea după ce axonii au legat în sinapse, informațiile de peste zi. Bunăoară, două din cele 4 semi-cuverturi maron, au căptușit ușa de sticlă pe întreaga înălțime, nepermițând fluxurilor de lumină să mai zgândăre nervii drumeților tolăniți.

Pernele (umplute parcă de câlții lui străbunicul, după tunsul oilor alergate pe coclaurii lui Scaraoțchi) au fost al doilea obstacol pe care totuși l-am surmontat, prin înlocuirea lor cu prosoapele de la baie, aflate în număr suficient pentru a li se da o asemenea utilizare. Pilotele erau moi și ușoare.

Baia, aflată lângă ușă, era dotată cu cele de trebuință, decent și civilizat. Oglinda mare, lumina în două trepte de intensitate și ventilatorul funcțional au fost punctele forte ale” sălii de lectură” (ieri cartea, azi telefonul). Dușul cu semicabină, era spațios și grijuliu, nepermițând excesului de apă revărsări diluviene prin restul băii.

Bunica a prins-o pe Georgiana, camera se numea chiar așa. Un pat dublu la fel de mare cu lcd pe perete, mini-răcitorul ascuns în comodă, măsuța și scăunelul cu oglindă, o baie mare ca a noastră erau ofertele Georgianei. La fel, bârnele false de pe tavan, draperiile maron și semi-cuverturile de pe pat, contrastau plăcut cu restul camerei. Intrarea la Georgiana era mai dulce, din holul imensului balcon pietonal.

Balconul era plin de mușcate înflorite, iar baia avea geam, spre deosebire de a noastră, cărei îi lipsea. Tot pe lungul balcon, în fața fiecărei camere botezate cu nume de fete, fără popă și cristelniță, câte două fotolii și o masă de ratan, îndemnau subliminal la dialoguri cuminți, cu cafele și tutun, ori la lecturi intelectuale sau nu, cu șeptic, tabinet ori popa-prostu. Camerele, ca de altfel întreaga pensiune tip han, trădează bun gust, desăvârșire în detalii și apartenență la modernism arhitectonic. E oaza din deșert, cetatea din preajma cetății (Castelul Huniazilor).

În curtea interioară ai impresia că te transpui în Epoca medievală (în sensul frumos al noțiunii). Un havuz susurând, pavajul curat, roți de căruțe atârnate la parapetele arcadelor ori deasupra ușilor, un loc de joacă din lemn” traforat” parcă de meșteri gotici, liniile trasate de bârnele aparente pe pereții clădirii, te trimiteau în epoca mai sus amintită. Porțile mari și ușița, ferecate la ore târzii, dădeau impresia de inexpugnabilitate.

Am uitat ceva, legat de zgomotul ploii pe care am prins-o într-una dintre seri. Acoperișul este metalic, iar răpăiala era foarte puternică. Cu toate acestea nu am simțit nici un pericol, am asistat din dosul ferestrelor la spectacolul naturii, supărată parcă pe oamenii ce neglijează atât de consecvent, orașul plin de istorie vie în care locuiesc, revărsa fulgerând și tunând, tone de apă.

Profesionalismul tinerilor ascunde o putere imensă de reușită. Dialogul cerebral, căldura vorbelor și arta de a-și prezenta” produsul” - atuurile lor în jocul practicat pe care îl stăpânesc.

Clădirea e construită recent, anul 2020 sau 2021. Are tot ce-ți trebuie. Internetul e gratis, semnal ok. Eu nu l-am încercat, am rămas pe date mobile, semnalul telefonic e ok. Aerul condiționat l-am pornit odată, până a început ploaia, apoi nu a mai fost nevoie. S-a răcorit suficient.

Locul de concasat al hanului Curtea Veche, e modern, cu mese de patru, șase sau mai multe persoane. Uși în glasvand se închid și se deschid în funcție de intemperii, răcori ori zădufuri. Tavanul e ornat cu vegetație sintetică, verde-curgătoare. Bârnele aparente se păstrează și aici ca reper comun al stabilimentului, numai că erau mascate de vegetația luxuriantă. Se creează artificial o intimitate de junglă și se nasc, nolens-volens, reflexele de trib hămesit. Tineri și tinere răsar de prin te miri unde, zâmbitori și cu întrebări despre poftele gastronomice ale clienților, înarmați cu catastife școlare, conținând teme de ales din domeniul culinar. Înfometații de serviciu dau tema ucenicilor-alergători, care duc mesajul mai departe, spre Cancelaria adevăraților maeștri-bucătari care execută operele de artă, valori autentice în domeniul bucătăriei. Temele fiind făcute, sunt trimise spre examinarea pe viu, spre cei ce-au comandat. Nu poți să nu dai nota maximă.

Am mâncat un prânz, din ciorbe de vacă și pizza la grămadă. Ciorbele de vacă au fost drese cu smântână (doar eram în Ardeal) și cu pișcător din ciușcă. Pizza a fost comandată de partea juvenilă, fidelă curentului impus de cultura pe care nu o împărtășesc, dar pe care o accept tacit (încerc împăcarea caprei cu varza, poate-poate, dă în gustul sarmalei terfelite). În rest, am avut micul dejun inclus pentru două dimineți. Omlete din 3 ouă în ipostaze diverse – tradiționale, țărănești, brânză, mușchiuleț feliat, zacuscă, salată de vinete, roșii, castraveți, ceaiuri de fructe, unt, gem, chifle proaspete. Cafeaua a fost slăbuță, poate se mai” îngrașă” la proxima „centauri” .

Restaurantul în fiecare seară se umplea de lume, veneau din oraș localnici sau turiști de prin alte pensiuni și nu mai găseau loc. Era nevoie de rezervare, noi fiind întrebați de fiecare dată dacă rezervăm pentru prânz sau cină. Nu am mai mâncat seara întrucât aveam orarul nostru impus de itinerariile stabilite și nu ne doream a fi legați de mese rezervate.

Pensiunea e așezată strategic, la circa 5 minute de mers pe jos de Cetatea Huniazilor. Am evadat lejer de fiecare dată, așa cum spuneam și în postarea legată de impresii de călătorie, spre destinațiile pe care ne-am propus a le vizita.

Pensiunea Curtea Veche e situată strategic, pe malul Cernei, pe strada Cerna. Spre râul Cerna are construit zid trainic, ce închide locul de servit masa, afară pe lungime, e latura deschisă a restaurantului. Păcat de peisajul neîngrijit al canalului Cernei, vegetația sălbatic crescută și necosmetizată aruncă umbre asupra locului.

Orașul întreg, e un melanj greu de înțeles, între prăbușire și avânt, între învechit și modern, între dărăpănare și edificare. E ca un chip privit din față, jumătate e spălat, fardat, cosmetizat, neted ca fundul de bebeluș, iar jumătate e tern, brăzdat de riduri adânci, colmatate de praf și farduri expirate. Nu ai cum să privești doar profilul orașului, te izbește ca leuca, contrastul celor două ipostaze.

Castelul Huniazilor, Muzeul Trenulețelor, descrise în postare distinctă. Mai departe, cu autoturismul, se poate ajunge la Prislop, Hațeg, Deva, Giardini di Zoe - vezi impresii

---

VIZUALIZĂRI: 1861 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI