De la Heraklion la Gouves

TIPĂREȘTE

După cum îi șade bine călătorului AFA-ist, ros permanent de curiozitatea de a vedea, auzi, pipăi și adulmeca, cu alte cuvinte de a se bucura de experiențe noi, în săptămâna petrecută în Creta în zona Heraklion am întreprins câteva expediții în scop de „jaf și pedepsire” prin împrejurimi, încurajați... ???? și de condițiile găsite la fața locului, care ne-au cam împiedicat să trândăvim îndelung pe plajă.

Vă invit așadar să mă urmați într-un periplu care ne va purta de la Heraklion spre est până la Gouves, cale de 20-25 km pe malul Egeei, cu mici abateri în interiorul insulei, în frumoasa și mult mai autentică zonă rurală.

Sfat: Știți probabil că nordul insulei este mult mai dezvoltat decât sudul „eminamente agrar” , unde eu nu am apucat să văd decât rozaliul, superbul Elafonissos, care nu este totuși decât o plajă, nu o stațiune; Agia Galini, un orășel tare simpatic, cu o plajă cu pietricele; și Matala, faimoasă pentru peșterile locuite în epoca Flower Power de hipioți, dar cu o intrare foarte abruptă în apă. De reținut că în sudul Cretei se întinde Marea Libiei, mult mai liniștită decât Marea Egee din nord. Problema aici este însă depărtarea de aeroporturi și porturile mari, ca și șoselele șerpuitoare care traversează munții, motiv pentru care, dacă vă hotărâți pentru asemenea destinații, luați în calcul deplasarea cu mașina și puținătatea posibilităților de distracție.

În ceea ce privește nordul insulei, sfatul meu este să vă documentați serios înainte de a alege locul de cazare, căci plajele diferă foarte mult: sunt cu pietre, pietricele sau cu nisip; late sau înguste; lungi sau micuțe; și mai ales cuibărite sau nu în golfuri și golfulețe străjuite de dealuri care le apără sau nu de vântul care poate bătea cu putere din largul Mării Egee. Iar în stațiunile mari se întâlnesc de multe ori diverse tipuri de plaje.

Vă recomand să consultați site-ul cretanbeaches.com/en, aproape surprinzător de obiectiv, care are o secțiune distinctă „Beaches” , unde veți găsi nu numai descrierea corectă (cel puțin din câte am văzut eu) a tuturor plajelor cretane, dar și alte informații utile despre locuri de vizitat.

Deși știam din experiența de la Rethymno că vântul poate isca în ariile neprotejate valuri foarte mari, neprietenoase cu înotătorii mediocri, așa ca mine, am „recidivat” și în octombrie 2022 am ales drept loc de cazare o stațiune foarte apropiată de Heraklion dar deloc potrivită profilului nostru de turiști bătrâiori. Și în plus, spre deosebire de Rethymno, cu o plajă dezamăgitoare... ????

Să vă explic!

Dacă vă veți uita pe o hartă, veți observa că zona situată la est de Heraklion e un șes cu terenul din apropierea mării plat și țărmul aproape drept, nepăzit decât în mică măsură de ridicături de pământ și golfulețe. În atari condiții, vântul își face de cap, dând naștere unor valuri mari, apreciate probabil numai de practicanții de wind surfing și alte sporturi nautice crescătoare de adrenalină.

Și veți mai remarca ceva: stațiunile turistice se înșiră aici ca un șirag de mărgeluțe, lipite unele de altele, așa încât, dacă n-ar fi indicatoarele, nici nu ai ști că ai trecut dintr-una într-alta.

Karteros/Amnissos e prima localitate care ne va ieși în cale după ce vom trece de Aeroportul Internațional Nikos Kazantzakis. A fost un port important pentru Knossos, deși Homer susține că era dificil de acostat aici. Asta nu l-a împiedicat pe generalul bizantin Karteros să debarce taman în acest loc în anul 824 pentru a elibera insula de sarazini. A fost însă învins, sărmanul, ba mai mult decât atât - și ucis. ????Numele i-a fost totuși păstrat în memoria colectivă, fiind dat satului.

Locul e cunoscut și pentru că a adăpostit în epoca minoică Vila Crinilor, cu celebrele sale fresce care pot fi admirate la Muzeul de Arheologie din Heraklion. Ruinele n-au fost bine conservate, la starea de degradare contribuind și soldații naziști în al Doilea Război Mondial.

Karteros are aer mai degrabă de sat decât de stațiune. Plaja lungă de cca. 3 km este acoperită în cea mai mare parte cu nisip închis la culoare, deși există și zone cu pietre și pietricele. Partea dinspre vest e cea mai adăpostită de vânt. Pe mal sunt și niște taverne (cam puține totuși), care deservesc porțiunile organizate cu șezlonguri și umbrele.

Trecem mai departe, nu înainte de a arunca o privire în larg spre Insula lui Zeus, o stâncă golașă rezervată vechilor noastre cunoștințe: faimoasele capre Kri-Kri.

Continuăm să ne prelingem pe țărm, înaintând pe Palaia EO Irakleioi-Agioi Nikolaoi, o șosea secundară paralelă cu New National Road pe care v-o recomand cu căldură: prezintă avantajul unor peisaje marine spectaculoase.

Și drept dovadă, cotim după o stâncă și în fața ochilor ni se înfățișează Plaja Tobrouk. Facem popas, cu gândul că poate avem noroc de o baie. Din păcate, golful în care se culcușește plaja nisipoasă (dar neîngrijită acum, la final de sezon) e prea larg și nu o adăpostește de vânt, apa mării e rece și valurile mari, așa că ne mulțumim să stăm la soare pe șezlonguri. Din cafeneaua de peste drum își face apariția prompt o tânără: șezlongurile, plus umbrela, costă 6 euro, frappéul meu și berea lui Adrian tot atâta.

Mă amuză încercarea de a da o notă exotică porțiunii intitulate Bikini Plaz, după numele cafenelei: o colibă, sfori, decorațiuni în formă de șerpi. În zilele senine și calme, cred că e chiar OK. Sau, dacă vă dă mâna, vă puteți caza la Arina Beach Resort, 4 stele, din capătul estic al plajei: acolo sigur clădirile țin vântul la distanță de mica fâșie de plajă privată.

Intrăm în Vathianos Kampos, o stațiune mai mărișoară, cu ceva mai multe hoteluri și vile, magazine, taverne și cu o plajă nu prea întinsă, cu pietricele. E apărată de două diguri, dar după experiența de la Gouves (pe care o să v-o relatez mai încolo în review), treaba asta nu mă entuziasmează.

Lipită de Vathianos este Kokkini Hani, stațiunea care ne-a fost gazdă timp de o săptămână.

Merită, prin urmare, o descriere mai amplă.

Ne aflăm la cca. 12 km de Heraklion, într-un loc destinat cu precădere familiilor: viața de noapte e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. ???? În schimb, sunt câteva taverne, cafenele, baruri, patiserii-brutării și magazine simpatice cu suveniruri fel de fel. Și dintr-un atelier unde am găsit un bătrân cosând la o mașină Singer antică mi-am cumpărat o mică față de masă brodată manual pe care intenționez să o car după mine în toate excursiile pe care le voi face de acum încolo în Grecia.

Bravo mie! ????

În plimbările de seară făcute prin stațiune am admirat printre hotelașele banale ca aspect cele câteva vile mai ochioase, înecate în flori, și bisericuța în stil bizantin. Dar ceea ce m-a atras cu deosebire a fost supermarketul Chalkiadakis, excelent aprovizionat, iar alături - pescăria. Gata, problema meselor era ca și rezolvată!

Zona e într-adevăr plată (acesta fiind argumentul care a cântărit cel mai mult în alegerea sa drept loc de cazare), deci nu ne va pune la încercare încheieturile scârțâitoare, dar partea dezamăgitoare e plaja, îngustă și plină de pietre, cu intrare bruscă în mare și valuri puternice. Iar șezlongurile trântite unul peste altul erau semn că la Kokkini Hani sezonul se încheiase deja. Bref, ca să facem băi cumsecade, am fost nevoiți să ne deplasăm la zeci de kilometri, până la Bali - o să vă povestesc într-un alt review.

Dacă numele stațiunii vă intrigă, așa cum m-a intrigat și pe mine, aflați că a aparținut unui cetățean - Kokkinis, care la începutul anilor 1900 a deschis în acest sat pescăresc la acea vreme un han („hani” ) pentru negustorii care își duceau mărfurile la vânzare în piața din Heraklion. În anii 1960, când satul a fost electrificat, s-au construit primele hoteluri, cărora li s-au adăugat apoi altele mai fițoase, inclusiv cu piscine. Dar ce folos - zic eu - dacă plajele sunt așa urâte?!! ????

În fine, nu din această cauză l-am părăsit într-o dimineață, ci pentru a vizita o mănăstire aflată în interiorul insulei, dincolo de New National Road, la vreo 12 km de Kokkini. Am trecut în drum pe lângă Watercity Waterpark, întins pe 87.000 mp, cu 36 de trasee (aviz familiștilor!), pustiu la acel moment, după care am traversat micul și somnolentul sat tradițional Anopolis, atestat documentar din 1271. Monumentul eroilor localnici căzuți în luptele purtate de-a lungul secolelor împotriva invadatorilor îi confirmă vechimea. Ne-am prelins pe străduțele înguste, flancate de case modeste dar înfrumusețate cu flori viu colorate, și am cotit, urmând un indicator, spre Mănăstirea Agios Ioannis Theologus.

Situată într-o vale, mănăstirea mă încântă cu cactușii, pomii, arbuștii și curățenia desăvârșită, și mă uimește cu esplanadele imense și dimensiunile sale. E, în fapt, un complex uriaș, format din mai multe clădiri, cea mai nouă având 33 de metri lungime și 33 de uși (vârsta lui Hristos la momentul răstignirii) și 107 ferestre, tot atâția ani cât ar fi avut la moarte, potrivit unor legende, Sf. Ioan Evanghelistul sau Teologul, autorul Apocalipsei.

Povestea mănăstirii începe în sec. XV sau XVI la Agios Georgios din Aposelemis, la est de Gouves, pe malul mării, de unde călugării au fost evacuați din cauza raidurilor piraților. În 1702 se pun temeliile mănăstirii și bisericii vechi, care vor funcționa și ca școală, dar și ca refugiu pentru insurgenții care se opuneau otomanilor. Turcii o asediază în timpul revoltelor din 1821 și 1866-69, iar în 1896 monahii sunt uciși pentru participarea la răscoale. Mănăstirea e distrusă și părăsită, dar refăcută în prima jumătate a secolului XX.

Mănăstirea de călugări e activă și în prezent, numai că în scurta noastră vizită nu am văzut nicio față bisericească. Ne-am intersectat în schimb cu o haită de câini????, fapt care ne-a grăbit plecarea. Așa se face că n-am reușit să ajungem decât la prima curte, cu o capelă și un monument închinat monahilor uciși de otomani, fără să ne putem apropia de biserica nouă, cu cupolele sale uriașe, și de turnul cu ceas.

Ce păcat că astfel de locașuri sfinte interesante sunt lăsate „pe mâna” unor lighioane! ????

Celor interesați, le recomand însă să vizoneze acest filmuleț: youtube.

Înainte de a-mi lua la revedere de la mănăstire, mai consemnez un „scandal” . În centrul său s-a aflat actrița Natalia Lionakis, care ar fi fost „sedusă” de stareț (potrivit acuzelor lansate de mama ei) pentru a părăsi platourile de filmare și a se călugări, ceea ce s-a și întâmplat în 2017.

Mai multe amănunte nu cunosc, așa că zic că e mai bine să-mi văd de treaba mea, adică să revin pe țărm pentru a merge mai departe spre est și a vă prezenta următoarele stațiuni.

La Gournes aveam în plan să campez în 2020, dar soarta a vrut altfel! Tot răul spre bine, că uite așa am ajuns la Rethymno...

La intrarea în stațiune se află două obiective de neratat de familiile cu copii mici, și nu numai. Pe malul mării, pe locul fostei baze militare americane a fost amenajat CRETAquarium Thalassokosmos, iar pe marginea șoselei Palaia EO Irakleioi-Agioi Nikolaoi - Dinosauria Park. Dacă acesta din urmă nu mă interesa, acvariul îmi făcea cu ochiul, dar Adrian s-a opus, preferând o bere la o terasă. Și cum dorințele soțului sunt pentru mine poruncă... ????

Rulând pe mal, am văzut că plaja nu este nici aici grozavă: îngustă și plină de pietre, expusă vânturilor. Digurile artificiale creează mici porțiuni cu nisip ceva mai ferite de valuri, dar cu apa băltind, așa cum aveam să constat ceva mai departe, la Gouves. Partea cea mai bună de plajă e la vest, spre acvariu, și acolo am văzut și porțiuni organizate cu șezlonguri și umbrele.

Denumirea stațiunii pare să derive de la latinescul „urna” , însemnând troacă sau jgheabul în care li se turna animalelor apă. Zona e, într-adevăr, fertilă: o vale plină de parcele cultivate cu legume și de livezi de măslini prin care am văzut păscând omniprezentele capre cretane.

Părăsim Gournes și ne îndreptăm către cea mai mare stațiune apropiată de Heraklion (cca. 25 km). Gouves („gaură în pământ” ) e format, de fapt, din două locuri distincte: Kato Gouves („de jos” ) și Pano sau Epano Gouves („de sus” ).

Pe țărm, la poalele dealului Ederi, se întinde stațiunea Kato Gouves, animată, plină de hoteluri, vile, baruri, cafenele, taverne și magazine, chiar și cluburi de noapte. Faleza, lungă de 3 km, frumos pavată și împopoțonată cu felinare drăguțe, e locul preferat de promenadă.

Plajele sunt aici diverse, de la cele micuțe, cu pietricele, până la cele lungi și nisipoase, organizate cu șezlonguri și umbrele, care oferă și tot felul de sporturi nautice. Noi am poposit pentru baie la Marina Beach, o fâșie de nisip între diguri, cu apă calmă, dar maronie pentru că băltea. E fenomenul pe care l-am remarcat pentru întâia oară la Eforie Sud, și acum am avut parte de el din nou, în Creta!

Ce mă enervează! ????

Asta e, nu am făcut o alegere prea inspirată și n-am putut să ne bucurăm în tihnă de plajă și bălăceli decât departe de „casă” ...

Dacă veți merge însă în plin sezon și aveți noroc de vreme nevântoasă și sunteți, în plus, chitiți pe distracții, Gouves cred că poate fi o opțiune bună.

Ah, să nu uit: între Gouves și Vathianos Kampos circulă un trenuleț turistic pe care l-am și zărit, așa că veți putea admira înșiruirea de stațiuni stând confortabil și fără a depune niciun efort. Găsiți traseul printre pozele atașate la review sau accesați traintour.gr/st_tour/gouves-classic-tour.

Din Kato Gouves am ieșit de pe șoseaua principală și am rulat pe Epar. Od. Koksaris-Goufon prin încântătorul Pano Gouves, situat pe dealul Ederi, admirând în drum casele solide din piatră, bisericile și piațeta cu taverne și cafenele pitorești, încadrată de platani bătrâni, așa cum se văd peste tot în Grecia. Aveam să revenim în sat într-o seară, la o tavernă tradițională - amănunte într-un alt review.

Deocamdată să ne continuăm drumul urcând spre un alt sat, Skotino, la 140 m deasupra nivelului mării, cu panorame superbe spre livezile de măslini și frumoasa Egee. Sătucul e cunoscut mai ales datorită grotei din apropiere, una dintre cele mai mari din Creta, explorată de însuși Sir Arthur Evans, cel care a excavat Palatul din Knossos, situat, de altfel, la mică distanță. În ea au fost găsite obiecte datând din epoca minoică până la cea romană și unii experți consideră că aici ar fi fost ținut captiv legendarul Minotaur. Adevăr sau nu, zona este împânzită de ruinele unor morminte antice.

Ținta noastră nu este însă peșterea, ci Mănăstirea Kyrias Eleousa. O dibuim după ce ieșim din Skotino, este situată sus, pe un deal, ascunsă în vegetația luxuriantă, dar strașnic păzită de câini fioroși, așa că suntem nevoiți ca, după ce urcăm o scară și aruncăm un ochi în prima curte, să o părăsim cu același regret ca la Agios Ioannis Theologos. ????

Ne dăm totuși seama că e construită pe trei nivele și are aspect de fortăreață, cu ziduri trainice din piatră, lucru deloc surprinzător, având în vedere atacurile repetate ale otomanilor. Nu se compară ca dimensiuni cu Agios Ioannis Theologos și citesc că deține o singură biserică, datată prima jumătate a sec. XVII.

Dincolo de Gouves se află Hersonissos, cea mai dezvoltată stațiune cretană, și Malia, o altă perlă turistică a insulei, însă călătoria noastră prin locurile aflate la est de Heraklion se oprește aici.

Nu și excursiile făcute în cursul sejurului de o săptămână, în octombrie 2022!

Pentru cei interesați de Gouves, atașez un filmuleț suficient de edificator, cred eu.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

Stațiuni de diverse mărimi, unele mai animate, altele mai degrabă sate ridicate recent la un statut superior, cu plaje diverse, dar toate expuse vântului.

Câteva locuri, în special satele și mănăstirile aflate mai departe de țărm, sunt realmente interesante. Ce păcat că ne-am intersectat la mănăstiri cu haite de câini!

---

VIZUALIZĂRI: 5779 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI