Muzeul Zambaccian - vraja peste timp

TIPĂREȘTE

Motto:

"Am daruit poporului colectia de arta deoarece si talentele pe care le-am reunit sunt ale poporului" (K. Zambaccian)

Desi Muzeul Zambaccian este inchis de obicei marti, acesta si-a deschis portile in aceasta zi, sarbatorind la unison cu alte muzee din lume ziua internationala a muzeelor (18 mai).

Denumirea acestui muzeu situat in inima „buna” a Bucurestiului, deschis prima data publicului in 1947, provine de la cel care a locuit in casa devenita muzeu, pe numele sau Krikor Zambaccian, si care era un mare colectionar de arta, de origine armeana, motiv pentru care a si donat statului roman o serie de lucrari artistice apartinand artistilor romani sau francezi, expuse aici, fiind decorat chiar de catre regele Mihai, pentru generozitatea de care a dat dovada.

Acest mare iubitor de arta, nu numai ca a colectionat lucrari ale marilor artisti ai vremii, dar chiar a descoperit si a lansat el insusi cativa artisti.

Marturisesc ca odata ajunsa aici am avut senzatia ca pasesc printr-o poarta a timpului si ca am fost invitata de catre un prieten aristrocat sa-mi arate noile tablouri achizitionate...

Si asta deoarece cladirea in care se afla muzeul este foarte primitoare, interiorul fiind deschis la culoare, strapuns de grinzile din lemn de stejar, care, pe alocuri sunt „sustinute” de capete de lei sau acvile si numai grilajele din fier negru de la ferestre te scot putin din atmosfera calda incercata.

Din holul de la intrare care si el este bine „garnisit” cu cateva exponate (tablouri sau statuete), nici-un spatiu de aici nefiind lasat la voia intamplarii, am patruns intr-o incapere care cred ca a fost biroul lui Zambaccian, deoarece aici am gasit o biblioteca plina de carti si un birou pe care o carte deschisa astepta impresiile vizitatorilor.

Tablourile care domina biroul sunt cele ale lui Theodor Pallady si enumar: „Autoportret”, „Femeie in verde scriind”, „Pont Neuf” – in toate acestea predominand culorile cenusii, triste, culori "de lut" le-as numi eu; „Nud pe un fotoliu rosu”, „Palaria si umbrela artistului” – o exprimare mult mai vie fata de celelalte; „Nud pe sezlong”; „Muntele Sainte Victoire” – care de fapt e in plan secund, ceea ce se dezvaluie prima data ochilor e verdele pomilor si un taran; „Place Daupline” – o tristete cenusie, copaci goi si strazi pustii; „Natura statica”, „Portocale si lamai” – in sfarsit intrezaresc culoare; „Peisaj din Saint Paul”, „Flori”, „Femeie in galben citind”, „Peisaj pe malul Senei”).

Tot aici intalnesc cateva sculpturi ale lui Cornel Medrea („Nud”), Ion Vlasiu („Maternitate” – care reprezinta o mama ce isi tine cu drag puiul...).

De la fereastra care patrunde in gradina interioara se intrezareste o curte frumoasa cu cateva sculpturi, care se regasesc si in curtea ce inconjoara fata muzeului si care se vad chiar din strada, gardul acestuia fiind destul de scund.

De aici am patruns in holul central (un fel de salon), unde se regasesc tablouri ale lui Theodor Aman („Autoportret”), Nicolae Grigorescu („Peisaj de toamna”, „Autoportret”, „Trandafiri”, „Peisaj din Bretania”, „Cioban calare pe asin”, „Taranca torcand”, „Portret de femeie” – absolut superb acest tablou, ca si „Taranca culcata in iarba”, fata abia intrezarindu-se... ; „Cireada iesind din apa”, „Baiat cu armonica”), Ion Jalea dar si sculpturi ale lui Oscar Han.

Am admirat si tablourile lui Tonitza („Portret de copil”, care denota o inocenta aparte, dar si „Taranca cu copil in brate”).

Am mai gasit aici tablouri ale lui Stefan Luchian („Turnul de la Brebu”, „Natura statica cu legume””, „Moara”, „Tufanele in ulcica”, „Lautul”, „Crizanteme”, „Trandafiri” si „Scara cu Flori”), ale lui Camil Ressu („La arat”, „Peisaj”, „Portret de fetita”) sau Ion Andreescu.

Din acest „lounge” se pornea o scara circulara (pe perete admirand „Arlechinul” lui Lucian Grigorescu) ce ducea in mai multe sali si o galerie de grafica (in creion si acuarele pe hartie) dispuse intrucatva in jurul axului central al holului principal. Nu lipseau nici tablouri ale lui Alexandru Padina, Ion Tuculescu, Iosif Iser, nu mai zic de cele ale unor impresionisti francezi ca Delacroix, Matisse (pe care colectionarul l-a cunoscut personal), Cezanne, Picasso („Corida”), Renoir („Doua femei la scaldat”, „Nud in peisaj”).

Coborand, am calcat usor pe parchetul care scartaie peste tot intr-o alta incapere, ca o sufragerie, pe care o omisesem la inceput (ametita de tablourile care se invarteau peste tot in jurul meu) si in care se afla chiar portretul lui Zambaccian, pe partea dreapta, pictat de Corneliu Baba, tronand parca intreaga incapere, vizual parandu-mi-se a fi cel mai mare. Personal cred ca i-ar fi stat mai bine undeva in biroul acestuia ca o invitatie de a-i admira intreaga colectie... Tot aici mai erau expuse alte tablouri ale lui Tonitza, doua nuduri, femeile lui Rubens palind in fata formelor pline ale acestora! Am observat cat de predominant este verdele in aceste tablouri, ca si in „Nina in verde”, fie in fundaluri, fie in haine.

Constantin Brancusi, cu al sau „Cap de copil” deasupra unui semineu m-a fermecat de-a dreptul! Insa in muzeu se mai regasesc sculpturi ale lui Oscar Han („Arcasul”) si ale lui Dimitrie Paciurea („Bust de femeie”).

Pe langa tablouri am admirat cateva scaune si fotolii din piele de Cordoba din secolul al XIX-lea si am iesit din incapere, lasand-ul pe Tonitza cu al sau „Gala Galaction” printre ceilalti nemuritori...

Pe langa cei cativa vizitatori ajunsi aici am putut sa remarc si cateva persoane, probabil studente la arta (nu diletante ca mine...) care studiau cu atentie tablourile abia dupa ce frunzareau carti de specialitate cu privire la operele respective.

In goana dupa frumos am reusit sa revad unele tablouri click aici, invitandu-va si pe voi, iubitori de arta, sa le vedeti (pentru efectuarea de poze in incinta muzeului percepandu-se taxa de 50 de ron).

Astazi el este considerat o filiala a Muzeului National de Arta al Romaniei.

---

VIZUALIZĂRI: 3559 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI