Un muzeu mai... altfel: Muzeul Kitschului Românesc

TIPĂREȘTE

Astăzi o să vă povestesc despre un muzeu mai... altfel. Despre Muzeul Kitschului din România. Nu știu câți dintre voi au auzit de existența sa, eu, una, mărturisesc că am aflat de la fiica mea, chiar cu câteva zile înaintea plecării noastre la București, când s-a și hotărât dealtfel să ni se alăture în toate activitățile pe care le vom întreprinde: „Ce tare! O să mâncăm bunătățuri și o să vizităm chestii interesante! Hei!... Că tot veni vorba... Ce-ar fi să mergem și la Muzeul Kitschului, am auzit că e prin Centrul Vechi?! ”

Pe harta Google l-am localizat destul de ușor, adresa e Str. Covaci, nr. 6. Tot de acolo am aflat că e deschis zilnic între 12 și 22, deci puteam lejer să-l strecurăm în programul nostru. Ce n-am știut și am aflat abia la fața locului a fost că e un pic mai ieftin duminica (20 ron) față de restul zilelor (30 ron sau 6,5 euro). S-a nimerit să mergem duminică - noi 3 plus încă un cuplu, prieteni cu Istețica.

Nici pe teren n-a fost o problemă să găsim muzeul, deși nu e foarte bine semnalizat: o firmă nu foarte mare fixată pe peretele clădirii în care se găsește și cam atât. Ne-am dat seama imediat, încă înainte de a intra, că nimeriserăm unde trebuie, primele kitschuri deja ne ieșeau în întâmpinare: pe trotuarul din fața intrării - un mic culoar delimitat între patru stâlpi mobili legați în lateral doi câte doi cu cordon roșu, doi lei (din ghips aurit?) ce păzeau de-o parte și de alta ușa de la intrare, iar primii pași i-am pus pe un covoraș roșu care ne ura bun-venit în engleză și - posibil - în chineză!... Ne-am relaxat și mai tare când am dat cu ochii de mesajul de întâmpinare (în engleză): „nimic nu e mai vulgar decât kitschul sofisticat”; în principiu, de acord cu această afirmație...

Muzeul e undeva la etaj și se ajunge la el urcând o serie de trepte destul de înguste. Pereții casei scării sunt decorați cu imagini kitschioase (desigur) - felii și semințe de pepene, un Isus îmbrăcat în haine de Superman, la picioarele căruia stau depuse 3 pungi de cadouri, din care își ițesc căpșoarele ursuleți și pisicuțe de pluș.

La etaj, înainte de a intra în zona de vizitat, am găsit o mică antecameră prevăzută cu o canapea, să se relaxeze pe ea turistul extenuat. De la „recepție” am cumpărat biletele, un tânăr drăguț ni le-a dat, posibil să fi fost chiar inițiatorul acestei colecții inedite. Pe tejghea stau aruncate bibelouri. Peretele din spate e poavazat cu tot felul de obiecte: o firmă cu leduri colorate pe care scrie „Bine ați venit”, un desen cu Nea Nicu, 3 mesaje utile: că wifi e moacă plus parola, că nu-i voie să faci poze („am glumit; normal că ai voie!”), dar în niciun caz să nu pui mâna! La propriu sau la figurat - Doamne păzește!

Am fost invitați de gazda noastră să pătrundem dincolo de perdeaua alcătuită din șiruri de mărgele printre care deja se zăreau chestii interesante... Mda, primul lucru cu care am dat nas în nas a fost un David cu semnul dolarului atârnând la gât. Cool!

Am început vizita din partea stângă, așa cum ni se recomandase. Prima secțiune e dedicată mitului lui Dracula și felului (kitschios) în care acesta a fost exploatat. Ne-a întâmpinat însuși contele-vampir (de fapt un manechin ce stârnește mai degrabă zâmbetul decât teama). Ni s-a reamintit povestea, începută pe la finele sec. 19 cu ficțiunea scrisă de Bram Stoker, plasată undeva în Transilvania, care pe vremea aceea nu aparținea României, dar care între timp a devenit România, așa că numele Dracula a început tot mai des a fi asociat cu țara noastră (cel puțin în cultura vestică). Ni s-a reamintit și similitudinea cu numele domnitorului român Vlad Țepeș, fiul lui Vlad Dracul. S-a subliniat faptul că tradițiile românești n-au nicio treabă cu vampirii și că, în scopuri pur financiare și câteodată turistice, brandul acesta a fost exploatat „haotic, inconsistent și ridicol”, lucru care în opinia autorului a devenit un kitsch.

Următoarea secțiune se referă la kitschul religios. Prezentarea începe cu o frază ușor filozofică, pe care îmi permit s-o citez: „Când religia nu mai e despre spirit și devine materialistă, se transformă într-un kitsch.” Mda, din nou de acord...

Vin să dovedească acest aspect tot felul de ilustrații, statuete cu lumințe, tablouri gen icoane, un covor cu ”cina cea de taină” și vreo două cu Isus atârnate pe pereți. Nu sunt uitați nici unii clerici, afișând haine scumpe, ceasuri de firmă, bijuterii de aur și mașini de ultimă generație. Nu este uitată cutia milei, în opinia autorului o formă de cerșetorie religioasă. Nici calendarul ortodox pe format A3, un amestec de mistic și util afișat pe pereții multor bucătării românești. Nu sunt uitate nici unele biserici disproporționat de mari sau cu arhitectură dubioasă. Și nici portretele „sponsorilor” încă ne-morți amestecându-se cu cele ale sfinților de pe pereții bisericilor. Nici spovedania on-line, nici icoanele 3D, nici unii preoți sfințind sex-shopuri și bordeluri, nici cavourile țiganilor bogați, cu lift, AC și/sau LED-TV. Turiștii străini din jurul nostru comentau intens între ei, noi însă nu știam prea bine ce să facem: să râdem sau să plângem?! De obicei, când am asfel de dileme, aleg prima variantă.

Ei, și urmează un subiect sensibil și dureros pentru noi, kitschul comunist. În opinia autorului, „privit ca un întreg, comunismul poate fi considerat un mare kitsch deoarece funcționează ca o autocrație pretinzând că promovează democrația”. De aceea, orice obiect sau concept specific acestei etape își poate găsi locul cu succes în muzeul nostru: ziarele comuniste, pline de minciuni despre „realizări mărețe” și „înfăptuirea cincinalului în 4 ani și jumătate”; Casa Poporului (inițial Casa Republicii, în limbajul vulgului zisă și Casa lui Ceaușescu), a doua cea mai mare clădire administrativă din lume după Pentagon, ridicată după demolarea unei zone imense pline de relicve istorice, cu costuri enorme, în scopul de a servi cultului personalității „tovarășului”; sceptrul (prin excelență, simbol al monarhiei) pe care Ceaușescu l-a purtat în ziua numirii lui în funcția de președinte al României (mi-a plăcut miștoul fin al lui Salvador Dali); limbajul de lemn (capacitatea de a vorbi mult fără a spune nimic), „unul dintre cele mai subtile kitschuri comuniste”; arhitectura comunistă, de o calitate artistică îndoielnică; celebrul volum „Omagiu” atribuit „conducătorului suprem”, în fond un exemplu tipic de propagandă comunistă.

Nu lipsesc cravata roșie de pionier, insignele, stemele, însemnele de „comandant de grupă/detașament/unitate” (vă mai amintiți?!) și nici imagini familiare din cărțile de școală (pe care mărturisesc că le-am privit cu o lacrimă într-un colț de ochi...).

Și designului interior de final de secol 20 (strâns legat de perioada comunistă și imediat post) i se rezervă un spațiu generos. De fapt, sunt reproduse o sufragerie și o bucătărie, în care ne-am amuzat să descoperim multe artefacte pe care le-am avut și noi cândva prin casele părinților sau bunicilor (pentru că „așa se purta” pe atunci, nu?!). Dormeza e învelită cu o cuvertură cusută manual într-un model foarte popular cândva, iar pe ea se odihnesc o păpușă Arădeanca și o pernuță decorativă inscripționată cu „Dinamo”. Deasupra blatului îmbrăcat în material textil matlasat se află fixate două covoare de perete, dintre care unul e celebrul „Răpirea din serai”. În partea stângă este lada cu capac, pe care avem pick-up-ul și coperta unui LP cu Sinulescu, o vază cu flori de plastic și un bibelou. În dreapta - noptiera cu mileu și ceasuri deșteptătoare.

Există și vreo 2-3 vitrine pline de macrameuri și statuete celebre, dintre care nu lipsesc cățeluși, pisicuțe, lebede, balerine și... pescarul cu undița (Tati a insistat însă să-l pozez cu cățelușul „de care a avut și el când era mic”, dar poza a ieșit cam în ceață - eram și eu emoționată, deh!). Telefonul cu rotiță se odihnește pe o măsuță scundă, iar la televizor rulează la nesfârșit un generic de desene animate. Pe televizor, desigur, un mileu de macrame, iar pe el - da, ați ghicit, chiar el, Peștele de Sticlă! Doamne, cât m-am bucurat să-l revăd! A, și flori artificiale într-o damigeană, și asta mi-a plăcut! Și gâsca împăiată. Și jocul Monopoly, pe care chiar l-am iubit sincer, multă vreme crezând că e singura mea ocazie de a călători (măcar și virtual).

M-a amuzat (și mi-a trezit nostalgii) mobila de bucătărie, decorată cu mici abțibilduri, probabil „cadou” din vreo revistă. Și sticlele de lapte, și sifonul îmbrăcat în sârmă, și coșul cu fructe de plastic.

Kitschul țigănesc are o secțiune specială și destul de bine reprezentată. Sunt luate pe rând: hainele tradiționale, mai ales celebrele fuste înflorate ale pirandelor; manelele, ale căror texte enunță probleme obișnuite, chiar superficiale și de multe ori sunt pline de greșeli gramaticale; accesoriile și dinții din aur (marcă a bogăției); ghicitul în... diverse; „palatele” cu turnulețe și multe altele. La loc de cinste e agățată celebra paporniță de rafie, iar deasupra ei o ilustrație evocând Uniunea Europeană!

Ultima parte este despre kitschul modern, cel cu care ne întâlnim zilnic în viețile de le trăim. Descoperim multe astfel de exemple: păpușa îmbrăcată în rochie albă ce decorează capota mașinii miresei, cutia în care se colectează darul la nuntă (și se enunță într-un text separat obiceiul de a striga cu voce tare cine și cât a cotizat), tunarea autoturismelor, obiceiul de a aplauda aterizarea reușită a avionului, noțiunile de „cocalar” și „pițipoancă”, bradul de Crăciun de plastic, șemineul electric, figurine de ghips (eventual colorate sau aurite) decorative pentru casă și grădină și - nu în ultimul rând - kitschul politic (aici exemplele sunt infinite, cred că și autorul a fost depășit de dimensiunea problemei!).

Toată această desfășurare „de forțe” se întâmplă într-o încăpere de formă pătrată (să zic vreo 50 mp), de jur împrejurul scărilor din mijloc care conduc la o platformă, de unde ai o imagine de ansamblu asupra întregului parter și unde se află o mică expoziție de artă modernă (cu oarece legătură cu tematica muzeului), dar și o secțiune intitulată „Make your own kitsch”. Sunt puse la dispoziția oaspeților materiale în acest sens - hârtie, creioane colorate și markere și plastilină. Noi nu stăteam prea grozav la capitolul timp, așa că am sărit peste această activitate, deși părea tentantă...

Mie mi-a plăcut acest muzeu - total diferit de ce am mai văzut până acum! - și recomand vizitarea lui. „Boutique-muzeu”, cum l-am găsit numit pe wikipedia. Se pare că a pornit de la pasiunea autorului său de a colecționa kitschuri și de la interesul din ce în ce mai mare al amicilor săi și al amicilor amicilor săi de a le vedea. A fost inaugurat pe 7 mai 2017 și înțeleg că străinii sunt înnebuniți să-l viziteze (am citit că a ajuns pe locul 4 între recomandările TripAdvisor „ce să faci în București”). Dealtfel, cred că a fost gândit pentru acest public-țintă, deoarece toate explicațiile sunt în engleză (adevărul e că românii n-au nevoie de explicații; am înțeles că la început și prețul era diferențiat, mai mic pentru autohtoni, care - în opinia autorului - „sunt expuși zilnic la kitsch”).

Muzeul are apariții în presa internațională (DailyMail, Reuters etc) și primește cu drag donații (exponate). În ultimile 2 săptămâni din iulie 2017 a organizat și un concurs numit „Romania Kitsch Award”, pe mai multe teme, având ca scop „identificarea celor mai relevante kitschuri din cultura românească”.

Subiectul abordat de Muzeul Kitschului Românesc poate părea facil, dar mie mi se pare destul de serios și de actualitate. Așa că vă invit să-i treceți pragul!

---

VIZUALIZĂRI: 1286 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI