Satul nubian — din Egipt

TIPĂREȘTE

Am fost curioasă să văd cine sunt acești nubieni, de aceea ne-am înscris la excursia opțională, (plătită – deci – separat), care s-a făcut când vaporul era ancorat la Aswan. După ce am vizitat „Abu Simbel” (vezi impresii), în aceeași zi, după amiază, am plecat spre satul nubian. Ca să ajungem în sat, ne-am îmbarcat pe un vaporaș cu motor, cu umbrar frumos decorat, pe jos cu covorașe curate, și cu băncuțe acoperite de pernuțe. Mă așteptam ca doamna „ghid” care ne-a însoțit să ne dea mai multe amănunte despre cine sunt nubienii, dar n-a făcut-o, poate din neglijență, comoditate sau, poate, din prea puțină cunoaștere. Ajunsă, însă, acasă am făcut câteva săpături pe net și am făcut o mică sinteză, atât pentru cunoașterea mea, dar și ca să pot întocmi acest articol.

Unde este satul nubian vizitat de noi?

Pentru cine vrea să ajungă acolo cu autoturismul, coordonatele sunt:

Satul se află la sud de Aswan și puțin la nord față de cele două baraje, cel mic și cel mare, construite în secolul XX - cel mic de englezi și cel mare de ruși. Barajul de la Aswan s-a făcut pentru realizarea întinsului lac Nasser, care asigură regularizarea debitelor Nilului, eliminând – astfel - inundațiile, dar și pentru irigații și producerea de energie electrică. Pentru aceste grandioase lucrări a fost necesară reamplasarea templelor de la „Abu Simbel” , dar și strămutarea populației din zonă, ambele pe terenuri aflate la o cotă mult mai ridicată. Dacă nu s-ar fi făcut aceste lucruri, totul ar fi rămas sub apa lacului Nasser, la 60m în adâncime și omenirea ar fi pierdut o parte importantă a istoriei antice.

Cine sunt nubienii de azi?

Originea lor se pierde pe undeva prin istoria antică, chiar mai înainte de 2500 î. Hr. Cam din acea perioadă se pare că au fost - mai mereu - în conflict cu egiptenii. Piye, un descendent al unei dinastii nubiene de regi din Africa Neagră, a fost primul conducător al triburilor care se luptau să cucerească Egiptul, pe care l-a și cucerit, devenind – astfel - primul dintre așa numiții faraoni negri, (sau nubieni). În antichitate Nubia a fost un regat independent iar dinastia faraonilor nubieni a durat până în momentul în care s-a prăbușit sub loviturile asirienilor.

Nubienii au supraviețuit istoriei până în sec. XIV, când au fost islamizați în masă de arabi. O pătrime din regiunea Nubia se află în sudul Egiptului „modern” , de-a lungul Nilului, dar trei sferturi din ea este azi în Sudan, ca urmare a trasării granițelor între Republica Egipt și Sudan, separare care s-a făcut în anul 1956. Satul pe care l-am văzut noi acum este pe țărmul de vest al Nilului, și este o comunitate puțin numeroasă, urmașă a celor strămutați atunci, în anii ' 60 – ' 70 ai secolului trecut, când s-a făcut barajul mare. Mai este un sat nubian în apropiere, puțin mai la nord, pe Insula Elefantină, cam la 3,5 km navigând pe apă în aval.

Cei pe care i-am văzut noi nu prea seamănă cu egiptenii la fizionomie, nubienii au un chip mai frumos, îndeosebi femeile. Și din pozele atașate se vede acest lucru! Se spune că Nefertiti, faimoasa regină, a fost nubiană, ca și Nefertari, despre care se spune că era cea mai frumoasă femeie și cea mai iubită soție a lui Ramses al II-lea.

Despre cultura și tradițiile lor nu știu mare lucru, dar, văzând cam ce se vindea în sat, am observat că nu se deosebea prea mult de ce am văzut că se vindea prin bazarurile de la Edfu, de la Cairo sau de la Luxor. Se pare – deci – că acestea s-au cam amestecat, cel puțin asta-i părerea mea! :)

Am plecat cu vaporașul pe la ora locală 16.30 când soarele era încă puternic. Am observat că, pe alocuri, ce vedeam semăna cu Delta noastră, atât ca vegetație cât și ca „păsăret” , dacă pot să spun așa. Dar, ce nu știam și mi s-a părut destul de curios, a fost că erau multe, multe stânci care, parcă, creșteau din apă, mai înalte sau mai mici, unele cu forme ciudate. Am trecut și printr-o zonă cu cataracte, unde apele erau puțin mai „învolburate” datorită succesiunii de denivelări ale terenului în aceste locuri, pe traseul Nilului. Privite din vaporaș unele păreau mici „ochiuri” de apă care se învârteau și care distonau cu mersul lin al apei. În drumul nostru spre sat am trecut pe lângă multe hoteluri și terase aflate pe malurile Nilului, dar și pe lângă Grădina Botanică pe care, într-o altă zi, am vizitat-o.

Tot de pe vaporaș am văzut undeva sus, pe malul vestic, Mausoleul lui Aga Khan al III-lea, cel care, în secolul trecut, a promovat pe plan politic internațional interesele terestre și comerciale ale musulmanilor din India britanică – în special – acolo unde s-a născut, dar și pe ale celor aflați pe teritoriul de azi al Turciei. S-a stabilit în Egipt, la Aswan, în urma recomandărilor doctorilor care i-au prescris că ar fi mai bine să trăiască într-un climat uscat, pentru că era astmatic. A fost căsătorit cu o franțuzoaică care s-a convertit la islamism. După moartea lui, în 1957, aceasta i-a construit mausoleul pe care-l vedem noi azi sus, pe deal. Se mai spune că, pe lângă faptul că era un om cultivat, era și foarte bogat.

Înainte de-a ajunge în sat am făcut o scurtă debarcare pe malul de vest și chiar „ne-am băgat picioarele” ... în Nil. =)) Pe mal erau, pe lângă egipteni cu cămile, mici comercianți de mărunțișuri și băuturi răcoritoare, care te îmbiau insistent să cumperi și de la ei câte ceva. Pe măsură ce ne apropiam de locul căutat, casele aveau zidurile „vesele” , viu colorate în roz, albastru, bleu, galben sau portocaliu. Am ajuns în dreptul locului căutat și am debarcat la baza lui.

Imediat după ce am urcat și-am ajuns în sat, ne-a „izbit” un miros neplăcut care ne-a „mutat nasul din loc” , :(datorat – desigur - multelor cămile care erau în sat și care defecau sau „se ușurau” chiar în drum. :((Ne-am obișnuit cu mirosul și am ajuns în pragul unei case, vopsită la exterior în galben și cu decorații de formă triunghiulară, în albastru și alb. Deasupra ușii, pe perete, erau agățate un crocodil și o broască țestoasă, ambele împăiate. Casa se vedea că era pregătită pentru a ne întâmpina pe noi, turiștii. La intrare gazda ne-a întrebat dacă vrem să bem câte un ceai, și imediat doamna lui a mers să-l pregătească. Și interiorul larg avea zidurile colorate, preponderent în albastru, iar pe pereți - sau de tavan – atârnau multe obiecte manufacturate, sau animale împăiate. Pe jos toată suprafața era „tapetată” cu nisip fin, bine nivelat, iar în mijlocul camerei era un fel de cușcă zidită, îmbrăcată și la interior și la exterior cu gresie și faianță, și acoperită cu un grilaj. Deasupra cuștilor era un obiect care – presupun - era un răcitor de aer. Prin grilajul ce acoperea cuștile se vedeau niște crocodili vii ce dormitau pe jos, leneși și impasibili la tot ce se întâmpla în jurul lor! Proprietarul a scos unul din ei care avea, desigur, gura legată și ne-a invitat să-l luăm în brațe sau să-l atingem. Jur că nu mi-ar fi fost frică să-l iau în brațe, dar un coleg voinic și mai tânăr din grup, după ce l-a luat, a spus că era destul de greu. Asta mi-a pus „frână” dar, de atins, tot l-am atins! :)) Știu, din auzite, că în multe case din sat nubienii cresc crocodili. Se pare că este stimulată și remunerată creșterea lor pentru a reface populația de crocodili a Nilului - pe cale de dispariție după construirea barajului. În același timp, această îndeletnicire aduce și avantaje locuitorilor, din punct de vedere turistic.

Despre nisipul de pe jos ghidul n-a spus că seara, nubienii îl nivelează ca să observe dimineața dacă i-au „vizitat” în timpul nopții scorpioni, șerpi sau hoți.

Lângă un perete lateral, doamna casei, așezată pe un scăunel lângă o măsuță, ne-a invitat să privim câteva obiecte și mărunte podoabe făcute chiar de ea, și dacă ne plac, să cumpărăm. Tot ghidul ne-a spus că în Egipt nu numai bărbații sunt responsabili cu venitul banilor în casă, ci și femeile. Am cumpărat și eu un colier care mi-a plăcut, gândindu-mă să-l fac cadou unei prietene dragi. Am cerut permisiunea de-a intra și în spațiul bucătăriei, unde am văzut că era echipat cu mobilierul clasic al oricărei bucătării: aragaz (cu butelie), frigider, dulapuri suspendate, mașină de spălat și chiar cuptor cu microunde. Tot interiorul era foarte curat și „vesel” .

Am plecat și, în drumul nostru prin sat am văzut, la un moment dat, o cămilă ce se ușura la marginea drumului principal al satului. Alte cămile se odihneau, iar altele erau purtate de nubieni de căpăstru, mergând agale pe drumul cu nisip. Am văzut și un vehicul mai ciudățel, un fel de tricicletă care avea așezată, pe roțile din spate, un fel de mini-remorcă ce transporta câteva persoane. Ce m-a uimit a fost numărul de autoturisme care mergeau pe drumul îngust, un du-te-vino continuu printre motociclete și cămile. Despre magazinele aflate de-a lungul drumului, în stânga și dreapta lui, las pozele atașate să „vorbească” . Mi-au mai plăcut niște desene de tip „graffiti” de pe unele ziduri ale caselor, mai mult sau mai puțin reușite.

Cam pe la mijlocul satului, pe partea dreaptă, am văzut niște vase din argilă, cu fundul de forma unui triunghi, specifice egiptenilor, sprijinite pe un schelet metalic anume făcut, și care erau alimentate de la un robinet, cu apă. O parte din apă se vedea scursă pe jos, un semn al neglijenței – mi-am spus în gând - într-o țară unde apa este la mare preț. Am aflat de la ghid că aici, în acest sat apa este gratuită, o politică a guvernului de a-i reține pe nubieni pe loc, ca să nu fie tentați să migreze în alte părți. Ei, nubienii, sunt o dovadă vie a istoriei îndepărtate a Egiptului.

Satul se întinde pe o suprafață destul de mare (cca 1,6 kmp), are chiar și un stadion, dar noi n-am văzut decât o foarte mică parte din ea, pe cea din apropierea malului, zonă ce evidenția tradiția și coloritul specific al caselor lor. Era, probabil, înscrisă în circuitul tradițional turistic pentru multele bazaruri ce ne-au ieșit în cale. Cu cât ne apropiam de ieșirea din zona ce trebuia vizitată, cam 700 m de drum, gunoaiele din spatele caselor erau mai vizibile.

Deja se înserase când ne-am întors la vaporaș unde am avut o frumoasă surpriză. Un tânăr nubian, ne-a cântat o muzică tipic nubiană, bătând ritmul într-o tobă mică de mână (un fel de tamburină fără clopoței), care ne-a antrenat și pe noi în dansul lui. Cred că avea aranjamentul făcut cu cârmaciul vaporașului, pentru că: după cântec și dans, a deschis bazarul de pe masa din mijloc, care până atunci fusese acoperit de o pânză. Am cumpărat și de aici niște obiecte manufacturate din lemn de santal, plăcut mirositor.

Cu ce-am rămas în minte după vizită?! Cu coloritul vesel al zidurilor caselor, cu chipurile frumoase ale tinerelor fete, dar și cu animalele văzute de aproape – cămile și crocodili.

Dacă recomand să vedeți acest sat? Sigur că da! Chiar dacă la început mirosul este greu, el dispare pe măsură ce vă obișnuiți cu el.

---

VIZUALIZĂRI: 1962 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI