Mănăstirea Ghighiu: O rezervă de liniște și spiritualitate

TIPĂREȘTE

La Mănăstirea Ghighiu am ajuns în seara zilei de Dragobete din acest an. Eram prin zonă, venind de la București și-am zis că o pauză de la condus de câteva minute nu poate să strice. Plus că nouă ne-a plăcut mereu această mănăstire, că e ,așa, mai aproape de suflet.

N-o să vă obosesc cu istoricul mănăstirii, am făcut-o deja, long time ago, care vreți să aflați de la mine, căutați și voi în arhiva AFA și găsiți acolo. Sau, poate face web o vrajă de-aia, de-a lui și vă dă link-ul, ca să vă fie mai ușor (by web: vezi impresii)

Într-o lume mereu în mișcare, cu agitație și zgomot, Mănăstirea Ghighiu din Ploiești este un adăpost al liniștii și al contemplației. Aveam nevoie, amândoi, de o vizită pentru liniștirea sufletelor noastre,   Adriana după pierderea suferită de sărbători, eu pentru liniștirea angoaselor pricinuite de înaintarea în vârstă. Și, zic eu, dacă nici la mănăstire nu găsim liniște, atunci, unde?! Mă mai gândesc că în afara liniștii poate că pot ajunge să înțeleg devenirea mea, ca persoană. Și că, uneori, obosit de veșnica luptă cotidiană, mai vrei să te lași abandonat în brațele unei rugăciuni, prin care să te descarci de gânduri și de stress-ul obișnuit.

Iar dacă e vorba de rugăciune care să fie împlinită se știe că aici se afla Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca” , o copie a icoanei Maicii Domnului din Kazan.   Problema noastră, ca oameni, este că nu prea știm ce este important și pentru ce să ne rugăm. De-aia ne rugăm încruntați și punem mult accent, imperativ chiar, pe cuvintele:” Doamne, dă-mi... !” De fapt, nu prea știm ce să cerem și de ce, ceea ce astăzi era foarte important mâine constați că, de fapt , era un nimic.

Viața la mănăstire este înrădăcinată în conștientizarea eternității și a trecerii efemere a vieții noastre pe pământ. În mijlocul agitației și a preocupărilor cotidiene mănăstirile ne oferă o perspectivă aparte asupra existenței și ne învață să acceptăm eternitatea în moduri profunde și practice. Una dintre lecțiile cele mai puternice pe care le putem învăța  la mănăstire este conștientizarea caracterului trecător al tuturor lucrurilor materiale. Pentru că trăim într-o lume în care mulți se agață de bogății și de bunuri materiale, de niște ambiții și de  impresia că suntem veșnici.Nope, nu suntem !

Cum se spune, moartea este cea mai fidelă, te așteaptă o viață ! Iar Vlahuță spunea că ”Nu de moarte mă sperii , ci, de imensitatea ei!”

În seara zilei când eram acolo, am prins o coadă imensă la intrarea-n biserică, multă lume avea lista cu dorințe de cerut Entității Sale. Nu toată lumea avea atitudinea care se presupune că ar trebui s-o ai când vii acolo, dar, ce știu eu, religia este ceva extrem de intim pentru fiecare persoană, iar oamenii sunt ,  toți, fii Lui. Ca orice părinte, probabil că ne știe pe fiecare și ne iartă greșelile noastre, precum și noi încercăm să le iertăm pe-ale greșiților noștri. Oare încercăm, cu adevărat, sincer?

Începutul slujbei de seară a fost anunțat de toacă și de clopotele trase din clopotnițele mănăstirii, iar sunetul lor era grozav, un sunet greu, cu rezonanță adâncă, care ne anunța că Dumnezeu își făcea timp pentru rugăciunile noastre: pace, sănătate, mulțumire, mai ales sufletească pentru bucuria de -a fi făcut o faptă bună.Ori, măcar, speranța c-o vei face .

Cert este c-am stat acolo o oră și jumătate, am ascultat slujba, am aprins o lumânare pentru ca ai noștri, cei plecați dintre noi, să aibă lumina sufletelor noastre și o altă lumânare pentru ajutor în ceea ce ne dorim pentru noi și-ai noștri, ăia de încă suntem. Apoi am plecat mulțumiți, cum vă doresc și vouă, haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 1191 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI