Jurnal de calatorie: America de Sud – Episodul 6

TIPĂREȘTE

Puno este capitala regiunii cu acelasi nume, oras situat in sud-estul statului Peru, pe malul lacului Titicaca. Se afla la altitdinea de 3,830 de metri si are o populatie de aproximativ 150,000 de locuitori. Principalele activitati economice sunt agricultura si cresterea animalelor, aici gasindu-se lame si alpaca intr-un numar foarte mare. De asemenea turismul ocupa un loc important in topul activitatilor, turistii venind aici in principal pentru a vedea lacul Titicaca.

Pe 11 septembrie, dupa o calatorie de sase ore si jumatate cu un autobuz Cruz del Sur am ajuns de la Arequipa la Puno. Calatorie cam lunga, insa fara peripetii, confortabila, incheiata in terminalul de autobuze din Puno aflat foarte aproape de port. Ne-am cazat si am mers la agentia de turism Edgar Adventures (cred ca nu incalc nici o regula daca-i dau numele) cu care luasem legatura inainte sa plecam si care ne-a oferit o excursie pe Lacul Titicaca … mai altfel. Urma sa mergem cu o barca rapida si sa facem o ora in loc de trei ore pana la Insula Taquile, ramanandu-ne astfel doua ore in plus pe aceasta insula. Apoi masa de pranz n-am servit-o pe Taquille, ci in Peninsula Llachon, gatita intr-o groapa acoperita cu pamant, in modul traditional al populatiei indigene. Si nu in ultimul rand am fost doar 30 de persoane si am fost pe un traseu pe care ceilalti aproape 1,000 de turisti care viziteaza zilnic Titicaca nu merg, fiind astfel mult mai liber. Am platit, am primit harti si programul excursiei, apoi ne-am plimbat putin prin Puno. La 3,800 de metri altitudine pasul e mai mic si mai rar pentru ca se oboseste mai usor. Am vazut Arco Deustua, un loc de belvedere asupra centrului orasului, unde este o mica piata si un mic amfiteatru si unde adolescenti de 15-16 ani isi petreceau pauza dintre ore dansand dansuri traditionale asistati de un instructor. Ne-am uitat la ei pana au reintrat la ore, apoi ne-am indreptat spre Plaza de Armas. In drum am vizitat Biserica San Juan, o bisericuta mica construita acum cateva sute de ani de catre spanioli. Catedrala din Plaza de Armas era de-acum inchisa asa ca ne-am multumit cu cateva poze la exterior pentru ca era frumos pusa in valoare cu ajutorul unor reflectoare bine plasate.

A doua zi dimineata, fix la ora 7.00 microbuzul agentiei de turism ne-a preluat de la hotel si ne-a dus in port. Ne-am imbarcat si am facut cunostinta cu ghidul. De departe, chiar de foarte departe, a fost cel mai bun si cel mai simpatic ghid pe care l-am intalnit in aceasta vacanta. Cunoaste dialectul quechua care se vorbeste pe Insula Taquile si dialectul aymara care se vorbeste pe insulele plutitoare Uros. Pana la Taquile am navigat o ora, asa ca ne-a vorbit despre Lacul Titicaca.

Titicaca este lacul navigabil aflat la cea mai mare altitudine din lume. Este cel mai mare lac din America de Sud, avand o suprafata de 8,300 km patrati. Desparte Peru de Bolivia, dupa statisticile peruane 60% din suprafata lacului fiind in Peru, dupa statisticile boliviene, 60% din suprafata fiind in Bolivia. Ghidul, hatru, ne-a spus ca dupa parerea lui e cam 50-50, adica Titi in Peru, restul in Bolivia :). In dialectul Aymara titi inseamna puma iar caca (kaka) inseamna par (blana) argintiu. Ar fi deci puma cu par argintiu. Sa fie o coincidenta? In 1972 lacul a fost fotografiat prima data din satelit si are forma de … puma :).

Este principala cale de contrabanda intre Bolivia si Peru, pe-aici intrand in Peru aproape orice din Bolivia. Preturile in Bolivia sunt de 5-6 ori mai mici decat in Peru la benzina, butelii de aragaz, mancare si cate si mai cate. Ne-a mai spus baiatul asta multe lucruri despre lac, cand si cum s-a format, afluenti, fauna si flora, dar am imbatranit si eu si nu mai tin minte chiar tot :). Am mai retinut ca initial, acum nu stiu cate milioane de ani, apa era sarata, iar acum salinitatea este de doar 0.1%, practic fiind lac cu apa dulce. Datorita pescuitului excesiv, king fish (habar n-am cum arata, dar e bun in farfurie) e pe cale de disparitie. Au adaptat pastravul curcubeu din Canada dar si acesta este pescuit excesiv. Daca in anii 1970-1980 pescuiau 3-4 kg de peste pe zi, acum, cu greu mai prind 1 kg pe zi.

A trecut repede acea ora si iata-ne debarcati pe Insula Taquile. Am pornit sa urcam catinel-catinel spre un satuc unde urma sa fim oaspetii unei familii indigene care sa ne prezinte obiceiuri si traditii locale. Am facut un kilometru in aproape o ora, cu pauze dese pentru a ne trage rasuflarea, timp in care ghidul ne mai povestea una-alta despre insula si despre localnici. Insula are aproape 6 km patrati, este locuita de 2,700 de suflete si este impartita in sase … hai sa le zicem sate. Fiecare sat are cate un lider care este ales prin propunere directa si votat prin ridicarea mainii. Dintre cei sase se alege conducatorul insulei. Taquile are oarece autonomie din partea guvernului peruan, principalul lor avantaj fiind ca nu platesc taxe. Sunt organizati intr-o forma oarecum rudimentara de colectivism, insa traiul lor este simplu, pe principiul toti pentru unul si unul pentru toti. Se ghideaza dupa trei principii simple: nu minti, nu fura si nu fi lenes. Cu primul principiu inca mai au ceva probleme in a-l respecta, asa ca din cand in cand se mai aplica si pedepse corporale in public, in sensul ca mincinosul primeste una bucata nuia pe spinare :). In schimb nu se fura, asa ca pe insula nu gasesti caini. Foarte simplu. Nu se fura, cainele n-are ce “munci”, asa ca n-are de ce sa primeasca mancare daca nu munceste. Nu sunt lenesi. Ne-am intalnit cu localnice care torceau lana in mers. Sunt vestiti nu doar in Peru pentru obiectele manufacturate din lana de alpaca. Saptamanal merg in Puno pentru aprovizionare, de unde-si cumpara ce au nevoie schimband cartofii si quinoa cultivate pe insula cu ce au nevoie. Am inteles ca 10 soles (cam 3 dolari) din pretul excursiei platit de fiecare turist le revine, iar banii sunt folositi pentru comunitate. La momentul la care am vizitat noi insula incepusera sa instaleze tevi si pompe cu care sa aduca apa din lac in gospodariile lor. Proiectul anterior fusese sa construiasca o poteca pietruita (pe care o puteti vedea in poze), astfel incat turistii sa aiba acces mai usor. S-au mobilizat cu totii si au construit un kilometru intr-o saptamana!!

Am ajuns la gospodaria in care locuiau trei familii, ne-am tras rasuflarea si ne-am pus pe ascultat si pe privit. In primul rand este senzational sa vezi barbatii tricotand. Si nu oricum. Cu o viteza si cu o precizie nemteasca. La sase sau la opt andrele, cu modele viu colorate si foarte complexe. Nu exista barbat pe insula care sa nu stie sa tricoteze. Este proba eliminatorie cand vine timpul insuratorii. Fata, ca semn ca-l place pe baiat ii fura fesul tricotat de el insusi si ia ghiciti ce proba face ca sa vada daca baiatul este bun la tricotat. Umple fesul cu apa sa vada daca apa curge din fes. Evident ca oricat de bine l-ai lucra, fesul nu tine apa, asa ca baietii s-au smecherit. Cand simteau ei ca fata, parca-parca ar vrea si ea, nu se mai spalau pe cap pentru ca stiau ca urmeaza sa ramana fara fes. Parul se ingrasa, grasimea se impregna in fes si iac-asa, ce sa vezi, fesul tinea apa, iar baiatul era bun de insuratoare :)) ).

Tehnologia a patruns si la ei intre timp. Inainte, atunci cand tinerii flirtau intre ei se semnalizau cu oglinda de la distanta (ma rog, in zilele cu soare). Acum nu mai conteaza daca e soare sau nor. Exista SMS sau WhatsApp :). Inainte de casatorie tinerii locuiesc doi-trei ani impreuna, iar la sfarsitul perioadei hotarasc daca se casatoresc. Daca nu vor, isi strang mainile si merg fiecare pe drumul lui. Daca se casatoresc, nu mai divorteaza. Este o lege nescrisa, respectata cu strictete.

Ne-au cantat, ne-au dansat (si noi impreuna cu ei), ne-au servit cu un ceai si ne-au prezentat produsele facute de ei. Sunt superbe, dar pretul este pe masura. Femeile confectioneaza centuri pentru sotii lor si printre firele de lana introduc fire din parul lor (isi taie parul atunci cand coada masoara aproape un metru). Barbatii poarta cu mandrie centurile. Cei casatoriti au centuri colorate confectionate de sotii, flacaii au centuri albe confectionate de mamele lor.

Folosesc orice planta care creste pe insula. Ni s-a facut o demonstratie live cu o planta care a fost pisata intr-un fel de mojar, s-a pus putina apa si s-a curatat o carpa murdara pana s-a albit. Evident ca s-a glumit. Am intrebat unde este Arielul, dar nu, pur si simplu planta avea proprietatea de a curata perfect. Pe insula exista si un mic spital, insa are lacatul pe usa de mult timp. Nimeni nu-l foloseste, singurele leacuri fiind cele naturale. Samanul este si medic, el punand diagnosticul cu ajutorul porcusorului de Guneea. Il baga intr-un sac, il plimba pe corpul bolnavului, apoi saracul porcusor este autopsiat si daca se gaseste o infectie sau o boala in corpul lui inseamna ca aceeasi boala o are si bolnavul si este tratat in consecinta.

Atunci cand se intalnesc cu un sarpe este semn de mare noroc pentru localnici. Dar si mare ghinion pentru sarpe. Acesta este omorat, bagat intr-o sticla cu alcool si tinut acolo aproape un an. Ce credeti ca se-ntampla dupa un an? Eu i-am spus sotiei ca daca-mi spune ca beau dracia aia sar direct in lac si plec inot de-acolo :). Am scapat! Se ung cu lichidul pe mijloc, pe glezne, pe genunchi sau pe unde mai au dureri.

Se facuse ora pranzului si cu mult regret a trebuit sa ne despartim de simpaticii localnici. Alin Punch’ay (un fel de la revedere in quechua) ! Si am plecat spre salupa care ne astepta intr-un golfulet, langa o plaja salbatica pentru care localnicii au primit oferte cu multe zerouri de la lanturi mari hoteliere. Evident ca le-au refuzat. Traditia se pare ca este infinit mai importata decat banii.

Am plecat spre nord-vest si dupa douazeci de minute am ajuns la Peninsula Llachon, la marginea unui satuc cu cateva zeci de suflete. Aici am servit pranzul, mancarea fiind preparata in mod traditional (ma rog, traditia locului). Se sapa o groapa, se aseaza lemnele (de eucalipt si credeti-ma ca nu e o greseala), se face o vatra din pietre, se pun ingredientele (carne de pui, niscai legume, cartofi dulci si banane), se acopera din nou cu alte pietre si tot acest ansamblu se acopera cu pamant. Mancarea se prepara practic la caldura acumulata de pietre, iar timpul de gatire este cam 90 de minute. Cand am ajuns noi era aproape gata, asa ca am vazut procesul de recuperare a produselor, operatiile desfasurandu-se invers. Gustul… delicios. Eu nu mancasem pana atunci banana coapta, insa acum pot spune ca e foarte foarte buna.

Ultima parte a excursiei a fost rezervata vizitei unei insule plutitoare, una din cele 41 de insule locuite de populatia Uros. Sunt construite din totora, un fel de trestie sa-i zicem, al carei miez este comestibil. Pe aceasta insula locuiau cinci familii, in total 26 de persoane, din care 13 copii. Interesanta etimologia numelui Uros. Cand au venit incasii in zona, calaretii lor erau imbracati cu armuri din alama, iar localnicii cand au vazut alamurile sclipind in soare au inceput sa strige Uros! Uros! (se pare ca asa se spunea aurului in dialectul Aymara) si au fugit care incotro, ulterior incepand sa construiasca aceste locuinte plutitoare cu care se aflau la oarece distanta de mal. A fost interesant, insa nu stiu … mi s-a parut foarte multa regie. Ne-au prezentat pe scurt modul de construire al insulei, ne-au cantat ceva traditional, ne-au lasat sa intram si sa fotografiem incaperile si dupa acea, vreo 30 de minute au incercat sa ne convinga sa cumparam produse aduse din Puno. Pe de o parte i-am inteles. Nu au alta sursa de venituri si trebuie sa se hraneasca pe ei si pe cei 13 copii. Au venit intre timp si copiii de la scoala, ne-au cantat si ei un cantecel si s-au bucurat foarte tare pentru banutii pe care i-au primit. Au panouri solare cu care aprind seara un bec, alimenteaza un televizor sau isi incarca telefoanele mobile. Daca pe Taquile ni s-a spus ca oamenii nu pleaca de pe insula si aleg sa traiasca acolo, aici tinerii, la implinirea varstei de 18 ani pleaca in marea majoritate la Puno sau la Juliaca pentru un trai mai bun.

La ora 16.00 am ajuns la Puno, in port. Ne-am luat ramas bun de la simpaticul ghid si ne-am intors la hotel. Seara ne-am petrecut-o plimbandu-ne putin prin Puno, dar gandurile noastre erau deja la Cusco, unde urma sa plecam a doua zi. Urma Valea Sacra a incasilor si mai ales Machu Picchu. Ma apucase putin tremuratul. Sa fi fost de la frig? Sa fi fost din cauza altitudinii? Sau ceva emotii incepeau sa ma incerce?

---

VIZUALIZĂRI: 3289 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI