Snow-Tubing în Azuga

TIPĂREȘTE

Pe la mijlocul lui ianuarie, sătui de vremea de toamnă târzie din Bucureşti, ni se făcuse foarte dor de munte. Cum nu schiem, din păcate, ne-am gândit să alegem pârtii de săniuş sau alte distracţii posibile pe zăpadă, într-un loc nou pentru noi, precum Azuga. Nu îmi aminteam dacă mai fusesem în Azuga, prin urmare îmi formasem greşita impresie că este o staţiune mai accesibilă decât suratele ei, Predeal sau Sinaia. Da de unde, am sunat vreme de o săptămână la toate spaţiile de cazare din Azuga, care m-au refuzat sistematic pe motiv că nu au locuri. Singurele camere libere costau peste 700 lei/noapte (hotel Lux Garden, între cele două pârtii, excelentă amplasare dar accesibil ca o noapte în Las Vegas) sau peste 250 lei/noapte (Hotel Nu mă uita, la baza pârtiei Sorica, bună amplasare pentru împătimiţi dar gălăgioasă, în general, toată lumea trecea prin faţa ei, intra înăuntru la toaletă, la restaurant, aglomerată ca o gară centrală). Toate pensiunile rezonabile aveau deja camere închiriate sau se aflau la o distanţă de peste 1-2 km de pârtie, aşadar mi-a trecut pofta de a mai dormi la munte. De aceea, sâmbătă ne-am urcat în maşină pe la 8.30 dimineaţa, pregătiţi sufleteşte pentru o excursie de o zi. Desigur că, după Ploieşti, a început să ningă frumos, n-am ce zice, dar periculos pentru drumurile patriei, la fel de sigure ca un circuit de formula 1 cu piloţi în stare de ebrietate. După Câmpina şi Breaza, nu numai că ningea dar şi viscolea, astfel că vizibilitatea scăzuse dramatic, în Comarnic şi în Sinaia centru se circula bară la bară. Azuga este după Buşteni, undeva pe dreapta, noi am ajuns acolo în jurul orei 12.00, obosiţi deja şi cu nervii întinşi la maxim. Staţiunea arată ca un sătuc, cu pensiuni, case şi blocuri, nu pare a fi vreun motiv pentru care ai putea să o alegi pentru un sejur şi nu înţelegeam de ce nu se găsesc locuri de cazare. Din drumul principal, am luat-o undeva în dreapta, urmând indicatorul spre pârtii şi am început să coborâm pe o pantă destul de înclinată. La un moment dat a apărut o gheretă pe stânga şi un nene ne-a cerut 7 lei pentru parcare, dar chiar şi aşa, abia am găsit un spaţiu plin de zăpadă. În fine, am coborât, ne-am îndreptat către Hotelul Nu mă uita, traversând podeţul din dreptul lui şi am văzut pârtia Sorica în toată splendoarea. Acum am înţeles de ce e preferată staţiunea de schiori, are 7 pârtii, cu un total de 7 km, 7 instalaţii de cablu, cam mulţi de 7, cifră magică care i-a adus noroc. Practic, două nume îţi rămân în minte, Sorica şi Cazacu, pârtii omologate, despre care îi las pe cunoscători să povestească.

Între Teleski Sorica şi banda rulantă este o porţiune folosită pentru sanie. Închirierea uneia este 20 lei, o gaşcă de coloraţi deţin monopolul, total impasibili la încercările mele de a negocia preţul, fiind deja trecut de ora 13.00. Abia pe la ora 15.00 am reuşit să-i înduplec să lase la 5 lei, nevoită fiind pentru că sania lu ăsta micu care o luasem de acasă nu mergea pur şi simplu, zăpada era prea afânată.

În fine, derdeluşul e penibil (pe lângă cel din dealu oraşului în care am crescut eu şi pe care coboram minute bune), în 10 secunde erai deja la baza lui, după ce te strecurai cu grijă prin mulţimea doritoare. Înţeleg de la alţi cunoscători că după banda rulantă, la vreo 25m mai încolo, era o porţiune pretabilă ca derdeluş dar acum era folosită doar de către schiori. Mare păcat...

Motivul real pentru care alesesem Azuga era tubingul, încercat de o familie de prieteni cu o săptămână înainte, aşa că, am părăsit derdeluşul impropriu şi am început să urcăm panta, pe lângă telegondolă. Drumul a durat vreo 10 minute, timp în care am admirat peisajul superb, dominat de brazii încărcaţi de zăpadă şi stratul gros de nea, în care cel mic se afundase cu o plăcere proporţională cu grija mea mărită.

Am trecut pe lângă mai multe gherete, cu mâncare şi vin fiert, dar noi am preferat să ne păstrăm pentru mai târziu.

În sfârşit, dăm de zona de tubing, cu două linii distincte, noi am preferat-o pe prima, fiind cea mai accesibilă ca aşezare. La prima vedere, nu pare cine ştie ce, două culoare străjuite de zăpadă îngheţată, prin care alunecau colace cu fund, de mărimea unui cauciuc de camion. Erau trei bărbaţi care se ocupau cu explicaţiile, plata şi reclama la distracţie, care s-a dovedit o invenţie foarte reuşită pentru amatorii de senzaţii tari cu copii mici după ei. Preţul era de 15 lei/30 minute/colac.

Tubing-ul presupune să stai aşezat-întins pe colacul respectiv, cu picioarele afară, ţinându-te sau nu de mânerele ataşate în laterale, aşteptând să te împingă boy-ul pe unul dintre culoare (cel din dreapta e mai strong) şi pornind, candid, într-o cursă în viteză către baza liniei, pe o pantă sinuoasă de maxim 30m. Culoarul pe care aluneci este ca un tunel descoperit şi nu există posibilitatea să te răstorni sau să te loveşti, deşi prinzi o viteză destul de mare. Pentru că piticul nostru are 4 ani, am vrut iniţial să-l ţinem în braţe în colacul nostru dar ei au spus că nu este necesar, să-l punem în colacul lui şi să-l ţinem de coardă strâns în faţă, ca să nu se rotească. Aşa am făcut iar copilul a fost extrem de încântat de viteza mărită, cu care nu era obişnuit. La coborâre, colacul se opreşte singur într-o zonă de siguranţă, unde te aşteaptă un alt boy, care se asigură că totul e ok şi te îndrumă spre o cărare pe care urci. Pe mine m-a ajutat să mă şi ridic de pe colac că înţepenisem de-a binelea. În 30 minute m-am dat de 10 ori, la început credeam că e puţin dar apoi mă uitam la ceas că nu mai făceam faţă urcatului cu două colace, al meu şi a lui fiu-miu, dificil cu două, cu unul merge, orice copil de 6 ani putea să şi-l care. Aveau mare succes cu instalaţiile de tubing, toate colacele erau închiriate iar lumea părea mulţumită, judecând după chiotele de satisfacţie care răsunau prin vale. În fine, o experienţă inedită pe care v-o recomand cu încredere!

După jumătate de oră mă simţeam ca după o oră de fitness, se făcuse deja ora 15.00 şi am coborât din nou la Sorica să mai încercăm o sanie. Copilu era numai în zăpadă, se rostogolea fericit de parcă l-aş fi crescut la Roma, departe de iarnă. A, pardon, cică anul ăsta au avut parte şi ei de zăpadă, ca la Azuga...

Pe la 16.00 am dat retragerea şi am reuşit cu greu să ne urnim maşina din zăpada îngheţată. Şi mai dificil a fost să coborâm pe drumul ce te scotea din zona pârtiilor spre oraş, când, într-o curbă la dreapta s-a oprit maşina din faţa noastră, patinând în gol pe gheaţă, iar bărbaţii au trebuit să o împingă pe ea, pe noi, apoi fiecare pe fiecare, pentru că se circula bară la bară şi nici cu cauciucurile de Alaska nu puteai să treci.

Drumul de întoarcere a durat doar 2 ore, după o masă în Sinaia, la restaurantul Bucegi.

În unanimitate am declarat ziua ca fiind una reuşită, nefiind pregătiţi să mai repetăm experienţa prea curând!

---

VIZUALIZĂRI: 24573 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI