Drumeţii în Picos de Europa (I) - Lagos de Covadonga

TIPĂREȘTE

Pentru prima zi de drumeţie asturiană am ales un traseu uşor, cel din zona Lacurilor Covadonga. 

Când îl cataloghez astfel am în vedere marcajul, accesul până la intrare şi diferenţa de nivel accesibilă oricui interesat să îl parcurgă.

Dacă dai să cauţi atracţii turistice în Asturia, Lagos de Covadonga e afişat printre primele. Iar de cum vezi o fotografie cu ele îţi doreşti să ajungi odată şi odată să le admiri, în inima Parque Nacional Picos de Europa.

Noi am pornit într-acolo dimineaţă pe la ora 10 din Los Carilles (vezi impresii), pe o vreme ideală de drumeţie, cu cer senin şi puţin răcoroasă, conştienţi că după miezul zilei condiţiile meteo se vor deteriora. Speram că nu foarte grav…

Am configurat drumul cu maşina astfel încât să nu străbatem dus-întors acelaşi itinerariu din dorinţa de a admira cât mai mult posibil din splendoarea acestui parc naţional. Un demers facilitat de infrastructura rutieră, ce brăzdează munţii ca o salbă şi ne oferă bucuria admirării peisajelor de poveste.

Partea de dus până la Cangas de Onis, principalul punct de plecare în explorarea lacurilor, am creionat-o prin Alto (Vârful) de El Torno, un punct de reper pentru fiecare îndrăgostit de frumuseţi naturale.

Străbaţi o porţiune de şosea printr-un verde ireal ce îmbracă culmile mai joase în vârful cărora stă cocoţată câte o casă sau fermă, te iei la trântă apoi cu un drum ce urcă vertiginos şi în curbe foarte strâmte pentru ca, odată ajuns în punctul cel mai înalt, să pui frână, să tragi pe dreapta şi să cobori. Cred că maşina s-ar fi oprit singură aici şi fără comenzile tale, că nu era să te lipsească de asemenea încântare!

Inima bate mai tare – nu din cauza urcuşului sau teama de înălţime -, ochii se învârt roată avizi să cuprindă cât mai multe frumuseţi şi descoperă, cu surprindere, marea undeva la capătul tabloului. Iar puţin mai la dreapta creste înzăpezite. Imaginaţi-vă un aşa tablou!

Ne urnim spre coborâre după o pauză de trăiri plăcute şi fotografii cu nemiluita, numai că, în scurt timp, pedala de frână e supusă din nou presiunii survenită prin apăsare din cauza bucolicii imagini cu vitele la păscut dincolo de parapeţii şoselei.

Tocmai în acele momente trec pe acolo şi doi biciclişti care îmi produc un oarecare regret că nu sunt cu ei. Nostalgia se estompează când văd bucuria celor trei fete care mă însoţesc, ţintite să mângâie blajinele bovine.

Întrucât ne aflăm (ghinionul nostru de 36 euro!) într-o săptămână mai specială – cea în mijlocul căreia se sărbătoreşte prin acordarea de timp liber ziua de 1 Mai – accesul către Lagos de Covadonga este înterzis autoturismelor personale între orele 7:30 – 21:00. În concret, poţi urca dimineaţa doar până la ora 7:30, coborârea fiind permisă la orice oră, indiferent cât stai sus.

Bariera rutieră, păzită de poliţişti, se află la după parcările Sanctuarului Covadonga iar la destinaţie există parcări gratuite.

Interdicţia este valabilă şi în timpul sezonului turistic de vârf, a sărbătorii Paştelui şi a week-end-urilor lungi, perioade în care singurele variante de acces le reprezintă taxiurile şi autobuzele publice. 

Puţin nemulţumit – evident de ghinionul nostru – la faţa locului aveam să înţeleg raţionamentul oficialităţilor. Pe lângă preocuparea de a păstra sănătatea ecologică a parcului naţional, şoseaua în pantă foarte abruptă în unele zone ar fi împiedicat destul de serios fluiditatea traficului. 

Deşi nu puneam la îndoială măiestria şi experienţa şoferului de autobuz – evident tuns, frezat şi la cămaşă albă cu cravată – aveam oarecare temeri că un asemenea mijloc de transport ar fi în stare să se aburce plin cu pasageri pe respectivele serpentine… 

Ca să nu mă lungesc prea mult cu alte detalii, voi mai menţiona doar că preţul dus-întors e de 9 euro iar programul de circulaţie îl afişez într-una din fotografii, cu menţiunea că la achiziţionarea biletului de dus eşti obligat să alegi ora de întoarcere.

Coborâţi în staţia finală, pasagerii sunt preluaţi de un ghid care face o scurtă prezentare a traseului şi a ceea ce se află prin zonă, apoi turiştii sunt liberi să zburde în ritmul lor urmând indicatoarele.

Din parcare începe circuitul mare cu distanţa de 7,2 km şi estimat a fi parcurs în 2 ore şi jumătate, cu timpii dedicaţi fotografiatului şi căscatului incluşi. Există şi o variantă mai scurtă de aproximativ o oră. 

O iei în sus pe scări şi începe spectacolul. Munţi, văi fertile, mici pajişti ni se dezvăluie dedesubt pentru ca deasupra feeria cerului acoperit cu nori de diferite grosimi şi nuanţe – de la un alb pur la un gri posomorât – să completeze tabloul cu peisajul accidentat şi complex.

Vântul bate cu putere şi sunt rapid convins de forţa sa. Oarecum arogant, îşi doreşte aprecieri multiple astfel că norii aflaţi ceva mai departe şi din care observam cum cad perdele de ploaie sunt aduşi de îndată deasupra noastră.

Iar aceştia, în ton cu rafalele nemiloase, se pornesc a cerne o ploaie îngheţată care în câteva minute se aşterne precum ampora alba sfărâmată în milioane de buburuze mici şi albe. Însă aceasta nu e totul. Echipa ad-hoc creată de vânt şi ploaie începe un adevărat bombardament asupra turiştilor astfel încât ne trezim în mijlocul unor condiţii vitrege, din care plezneala constantă cu sutele de picuri îngheţaţi peste faţă şi nas (singurele zone neacoperite de pelerine) devine cea mai neplăcută.

Stoicismul nostru convinge adversarul că nu suntem uşor de alungat de pe traseu şi îi determină retragerea, una destul de grăbită din moment ce îşi ia cu el mare parte din nori, lasând soarelui loc să lumineze peisajul.

Pentru a înţelege mai bine parcul şi, implicit, lacurile ai face bine să nu laşi deoparte Centro de visitantes Pedro Pidal, locul în care te pui la curent cu ce a însemnat odinioară acest areal şi motivele pentru care şederea prelungită la birou, modul de viaţă sedentar sau tristeţea găsesc alternativa prin care pot fi combătute.

Cu mirare aflăm de aici că în trecut Picos de Europa, lanţul muntos ce desparte Asturia, Cantabria şi Castilla-Leon, avea o climă caldă şi umedă, cu plante înalte, bogate şi verzi care astăzi, după perioada de frig şi gheaţă ce a urmat, au dispărut lăsând loc cheilor erodate de apa şi forţa gheţarilor, a culmilor pleşuve şi celor 3 lacuri ce ne întâmpină cu o temperatură în aer de 4 grade. Cea din apă nu era afişată nicăieri însă bănuiesc că nu o depăşea pe cea din aer dacă ţinem cont că nu am observant pe nimeni interesat de bălăceală.

Lagos de Covadonga reprezintă denumirea generică a obiectivului turistic în a cărui componenţă intră:

-   Lacul Enol situat la 1.070 de metri înălțime, de culoare verde smarald în timpul verii şi albastru închis în iarna rece, ce se odihnește la adăpostul vârfului Mosquital, a Porra de Enol și a dealului Sobornin; 

-   Lacul Ercina aflat la 1.108 metri deasupra nivelului mării, chiar în spatele unui promontoriu muntos, cu o formă alungită, considerat cameleonic întrucât apele sale își schimbă culoarea într-o simbioză perfectă cu diferitele anotimpuri ale anului: verzui primăvara, gălbui vara, roșiatic toamna și albăstrui iarna;

-   Lacul Bricial, considerabil mai mic și cu apă doar în lunile de topire a zăpezii, restul anului face parte dintr-o vale verde întinsă; la început de mai l-am prins “viu” .

În imediata apropiere a centrului de vizitatori e poziţionat un exponat autentic al vieţii pastorale, o stână ridicată din pietrele locului, fără mortar, cu pereţi prin care aerul se strecoară cu uşurinţă în scop de ventilare. Mă gândesc că şi cuşmele asturienilor vor fi avut un iz asemănător celui al ciobanilor mioritici. 

Vremea schimbătoare a reprezentat şi un atuu în a observa multiple variante de splendoare.

Cu ceaţă ce acoperea zona aproape în întregime pentru ca apoi, ridicată parcă de şnurul unui spiriduş, să lase treptat vederii măreţia munţilor.

Cu ploaie măruntă, deasă şi îngheţată ce tulbura apele liniştite ale lacurilor.

Cu un soare victorios ce trimitea silueta golaşă a vârfurilor să se oglindească pe luciul apelor.

Am străbătut întregul traseu, ba chiar şi mai mult de atât, dorind a ne afunda tălpile încălţămintei şi prin covorul de iarbă nu doar pe pietrişul cărării. Iar aroganţa noastră avea să ne coste din moment ce am dat de scurgeri de şiroaie mascate de iarbă şi restul zilei am umblat cu picioarele ude. Pentru că odată intrată apa în galoşi, nu am mai fost atenţi să evităm pârâiaşele…

Suplimentar itinerariului recomandat, ne-am deplasat şi către Vega Enol, trecând printre câteva case vechi de piatră dintre care a ţâşnit la un moment dat ditamai ciobănescul negru şi s-a postat direct în mijlocul grupului nostru.

Insensibil la comenzile de retragere poruncite de stăpânul săritor în a ne asigura siguranţa, dulăul se gudura sub palma Adrianei doar pentru a fi mângâiat şi a simţi o atingere caldă pe creştet.

Deşi aveam bilet de întoarcere la o anumită oră, ajunşi în parcare ceva mai devreme nu ne-am confruntat cu rigiditatea şoferului de autobuz care ne-a permis să urcăm din moment ce avea locuri neocupate.

Nu acelaşi lucru pot spune despre colegul lui – erau programate două autobuze pentru respectiva oră -, acesta preferând să plece cu mijlocul de transport ocupat doar la jumătate din capacitate şi lăsând în staţie turişti cu programare la următoarea plecare. 

Cum au dat de căldură şi confort, Roxana şi Diana au aţipit numaidecât, prilej de a favoriza apariţia celei mai apreciate fotografii din vacanţă! 

Combatantele mele au capotat rapid! Cu cine am plecat eu la drum…   

---

VIZUALIZĂRI: 270 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI